Poezii patriotice de Rodica FERCANA, USLR

​ CV – Rodica FERCANA 

​Scriitoare, Membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română (USLR)

​Născută: 27 Octombrie 1943.

​Domiciliată în: România, Județul Bistrița-Năsăud.

​Studii și Carieră: Absolventă a Academiei de Studii Economice (ASE) București. A activat ca economist (1970-1977) și ca profesor de discipline economice și matematică la Colegiul Tehnic „Grigore Moisil” din Bistrița (1977-1998).

​Activitate Literară: Debut literar în 2010. Debut editorial în 2013 cu volumul „BRAZDA DE CUVINTE”. Autor a 29 de titluri (poezie, proză, romane memorialistice). Inclusă în lucrarea „Un dicționar al Scriitorilor Contemporani”, vol. 4 (2016).

​Recunoaștere:

​Premii: „În Siberii de gheață” (2023) a primit șase distincții (Meritul Literar și Virtutea Literară – LSR). „La porțile gândului” (2014) – premiat la Dundee (Scoția) și Fukuoka (Japonia). „Vârtejul vieții” – premiat la Oslo (Norvegia).

​Traduceri: Lucrări publicate în ediții bilingve (engleză, germană, italiană).

​Distincții locale: Cetățean de onoare9 al Comunei Telciu; Premiul Primăriei Bistrița (2023) pentru promovarea imaginii municipiului prin activitatea culturală.

Notă Editorială

​Selecția de poezii patriotice, publicate în anul 2025 de Rodica FERCANA, invită cititorul într-un univers liric marcat de sinceritate și de o profundă legătură cu rădăcinile. Versurile dezvăluie arhitectura spirituală a autoarei, unde identitatea, dragostea de țară și memoria străbună devin pilonii principali ai discursului poetic.

​Textele reflectă o „brazdă de cuvinte” onestă, prin care autoarea onorează valorile ce definesc spiritul românesc. Prefața semnată de Dr. Vasile Șt. TUTULA oferă girul critic necesar, așezând opera în contextul literaturii contemporane, ca mărturie a unei conștiințe conectate la trăirile și istoria neamului.

​Această prezentare propune o lectură reflexivă, un dialog constant cu natura, eroismul și sacralitatea locurilor natale, oferind o perspectivă autentică asupra creației unei scriitoare care sfințește locul prin forța cuvântului scris.

Prefața „Un volum pentru spiritualitatea românească”

Poeta și scriitoarea Rodica Fercana  este din nou pe „baricade”. De data  aceasta cu un volum de poezii-poeme, intitulat simplu „Poezii Patriotice”. Totul pleacă de la satul bunicilor, Fiad, comuna Telciu, județul Bistrița-Năsăud, pe care-l cântă în versuri și poeme fermecate, cu dragoste de neam și țară. Rodica Fercana  aduce elogii gliei străbune, a locului unde s-a născut și a copilărit, așa cum îl redă în poezia „Eu și glia străbună”, vatra copilăriei și adolescenței sale, care îi dau putere și tărie sentimentelor de prețuire și respect față de străbunici, bunici și părinții săi, frații și surorile familiei sale. Își iubește cu strășnicie plaiurile și cărările copilăriei și adolescenței sale, liceul de la Năsăud.

Trebuie știut că Rodica Fercana a fost nevoită să plătească tribut perioadei 1943-1945, când familia sa, era refugiată din Telciu său drag, la Făgăraș, urmând să-și uite pentru o vreme pragurile copilăriei. Nu întâmplător, ea acordă atenție întregii zone a Năsăudului și Bistriței, așa cum o face în poeziile: „Rebotezul României” – Hora năsăudeană – Guiness/2017, ori în „Ecou la „Un răsunet” – poem închinat poetului revoluționar Andrei Mureșanu (1816-1863), ori sentimentelor de profunzime pentru „Limba noastră cea română” sau „Poemului pentru Telciu (1245-2025)”, la 780 de ani de atestare documentară.

Rodica  Fercana aduce un elogiu „Drumului Unirii”, presărat cu multe greutăți și suferințe, urmare a amestecului celor trei imperii vecine (otoman, habsburgic și rus), dar și a Imperiului Roman, interesat de aurul din Dacia Noastră  românească. Sunt amintiți: regele-Erou Decebal (101-102; 105-106),  marele unificator Mihai Viteazul (1595-1601), Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) și regele Ferdinand I Întregitorul (1916-1927),precum și miile de români – eroi, căzuți la 1877-1878, dar și în cele două conflagrații mondiale pentru glia românească.

La loc de cinste este pomenit într-un poem distinct generalul-erou Grigore  Bălan, născut în 1896 la Blăjenii de Sus, județul Bistrița-Năsăud, decedat la 13 septembrie 1944, la Arcuș, lângă orașul Sfântu Gheorghe. Un poem distinct este dăruit „Generalului Ion Dragalina – Eroul de la Jii (1860-1916)”. Urmează un poem „Cruci de eroi”, consacrat în mod special ostașilor români căzuți în cele două conflagrații mondiale (1916-1919; 1941-1945).

Un loc aparte reprezintă poezia dedicată de Rodica Fercana tatălui său,  veteran de război, care a luptat în Divizia 1 Munte, unde se afla la comandă și Generalul-Erou Grigore Bălan.

Poeta Rodica Fercana acordă un sens deosebit locurilor ce o încântă și acum,  la vârsta de peste 80 de ani, prețuind: „Apusenii – un străbun pământ”, zona Năsăudului care a dat țării pe vestiții grăniceri năsăudeni (infanteriști la război),  înfruntând la Arcole pe Napoleon Bonaparte în zilele de 14-16 noiembrie 1796. Aduce un elogiu instituțiilor de învățământ de aici, unde s-au pus bazele devizei „Virtus Romana Rediviva” și „Muza Someșană”. Se oprește și asupra „truditorilor neamului nostru – țăranii”, cu merite deosebite, care i-au înălțat pe piedestale pe: George Coșbuc, Liviu Rebreanu și Lucian Blaga. Nu minimalizează nici rolul schiorului de sub armia străină ce taie nămeții munților Carpați pentru a ajunge lângă ai lui frați – români.

Rodica Fercana este încântată de locurile natale, așa cum reiese din poeziile  „La poale de Țibleș” – drumul de pe Valea Fiadului spre Țibleș, izvorul Borcut (apă minerală), de locurile de pe coasta casei părintești; Biserica Ortodoxă de pe Valea Fiadului; „Telciu – vatră străbună”, localitate atestată documentar la 1245;  „Telciu-n sărbătoare” – 15 august – Ziua întâlnirii Fiilor Satului; locurile natale ale strămoșilor și moșilor ei de care-și amintește cu bucurie… dar și tristețe, căci satul Fiad s-a cam depopulat, multe familii de telceni fiind nevoite să lucreze în: Spania, Italia, Germania, Marea Britanie și-n alte țări, din lipsa locurilor de muncă.

Nu-și uită „Iarba verde de acasă”, mirosul fânului și florilor proaspăt cosite,  mireasma poienilor pline de flori, cu albinele ce strâng nectarul pentru dulcea miere din faguri.

Anii adolescenței și maturității o poartă din nou spre orașul Năsăud, unde a  absolvit liceul, dedicând poeziei și poeme lui Mihai Eminescu, George Coșbuc și Liviu Rebreanu, cu titlurile: „Cânt pentru Eminescu”, „Cascade” – o scrisoare imaginară lui Eminescu de la Veronica Micle, „Dor de Coșbuc”, „Rebreanu – titan universal (1885-1944)”.

Nu-i uită pe frații noștri din Republica Moldova, înghițiți de Imperiul  Sovietic, – așa cum reiese din poezia „Prutule, sârmă ghimpată”. Revine din nou la Munții Țibleș și Carpații în general, în poemul „Tânguirea Muntelui”.

Sentimentele sale profunde, dorul de mamă și evoluția sa adolescentină și de  maturizare (24 de ani), în poezia „Mama mea” de care-și aduce mereu cu nostalgie aminte, fiind ființa dragă ce mereu a povățuit-o în momentele vieții. Poezia „Mama mea” este un imn dedicat mamei sale dragi, care mereu a purtat grija tuturor copiilor săi.

Un poem interesant, intitulat „Puncte cardinale” se referă la hotarele  României: la est, râul Nistru; la nord râul Tisa cu Cimitirul Vesel de la Săpânța, la vest și sud Crișurile și fluviul Dunărea.

O poezie intitulată „De la haraci la Tezaur” face referințe la Sabia lui Ștefan  cel Mare, la corăbiile ce duceau fete și băieți pentru otomani, la tezaurul furat de Rusia bolșevică în 1917 (94 tone de aur), tezaur neînapoiat României de către Moscova, după 1918. Rusia ne-a adus numai nenorociri.

Spre finele volumului, Rodica Fercana se oprește asupra unui „Poem  Rodnean”, consacrat Cetății Rodna, cucerită de tătari la 1241, în urma impresiilor pe care le-a trăit în 1975, când „la subsolul vechii biserici a văzut un morman de schelete umane”. În alt poem intitulat „Mirosul secolelor” este văzută istoria și viața din Dacia, până la România din 1918.

Volumul de poezii și poeme se încheie cu rememorări despre „A fost odată un sat”, „Poezii de atitudine” și poemul „Trezește-te, Românie! (Măcar în ceasul al doisprezecelea, 2025) în care își spune ofurile și problemele ce nu sunt rezolvate așa cum ar trebui, pentru a fi ordine, disciplină și un trai cât mai decent în țară.

Sincere felicitări pentru acest volum, care este și o sinteză a muncii  Dumneavoastră din ultimii peste 20 de ani, răsplătite prin o serie de premii cu diplome speciale și elogii, la concursurile la care ați participat în Scoția, Japonia, România, Franța, Norvegia, Italia, Albania și alte țări.

Din nou se dovedește că poeta și scriitoarea Rodica Fercana rămâne un spirit  tradiționalist puternic ancorat de istoria României, de istoria locurilor natale, de Telciu, Năsăud și Bistrița, pentru care s-a străduit să scrie cât mai mult și bine, în a  se cunoaște tradițiile locale, bogata istorie literară și populară, cântecul, jocurile, portul și tot ce-i mai frumos în actualul județ Bistrița-Năsăud.

Cânt pentru Eminescu

Prin dansul fulgilor de nea
Te zăresc venind din lumi astrale
Emin, stea cu luciri de peruzea,
Noi, umbre-n pașii urmei tale.

De neputința acestui neam,
Ai chipul drag mereu înlăcrimat;
Printre flori de gheață de pe geam
Oglinda lunii ți-l strecoară-nsingurat.

Coroană de lauri pe fruntea-ți dalbă,
Înger blând din ceruri, ades, ivit;
Ești a inimilor noastre salbă,
Măria Ta EMINESCU, cel nemurit!

        CASCADE

(în irizări de curcubeu

scrisoare imaginară

lui Eminescu de la Veronica)

Inimă, de ce taci

Deși ești încercată

De torente?

Cum poți sufletu-să-mpaci

Cu tumultul lor

Pe neoprite sentimente

Ce s-au strâns impetuos

În șuvoi nestăvilit:

Ca un foc aprins

În care jocul de scântei

Deschide calea spre tine,

Eminul meu iubit.

Torente cu ape pure

Au rupt zăgazul inimii

Și-n cascade se revarsă

Peste praguri dure

Cu doruri așternute,

Erodându-le, dar cui îi pasă?

Stropii, în luciu diamantin

Se prind în dans sprințar

Precum zeițele-n Olimp

Și mă-ndeamnă să ating

Vârful curcubeului ivit

Dincolo de timp!

Dor de Coșbuc

…Pământul nostru-i scump și sfânt,
Că el ni-e leagăn și mormânt…

La
Cetatea Neamțului șuguie istoria,
iar
Oștirile lui Alah la Călugăreni și-au înecat misia
în
Scumpa Țară Românească,
trecând peste
Blestemul trădării din firea unora, mișeleacă,
dar
Un basm și-o Nuntă a Zamfirei
sunt prinse-n
Cântece, târziu în noapte, în românească glăsuire.

Coșbuc, inima ne-a pus-o-n palmă
Și-a zis nouă cu vorba lui calmă:
„Sânt suflet în sufletul neamului meu
Și-i cânt bucuria și-amarul”, mereu.

În joaca omătului pe uliță iarna
Se-mbrujesc copiii, de ger nu iau seama.
Sălăuța se atrecoară mai degrabʼ repezită
Printre firele de tort, dar mereu însoțită

De-un concert de primăvară și de-o blondă păstoriță
Ce-n auriu străluce-i despletita cosiță.
Vara ascult șipotul apei în vaduri curgând,
Ce-nvârte roata morii, din strânsura scocului ieșind.

Eu sunt doar un fir de iarbă
Dintr-un lung șirag de salbă,
Crescut din același suflet de neam,
Purtând același românesc hram.

„George Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii române. Ardelean a rămas toată viața… A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc”.
-Liviu Rebreanu-

ECOU LA „UN RĂSUNET” (Dedicată lui Andrei MUREȘANU)

Andrei Mureșanu dat-a românesc îndemn:
Deșteptarea din somnul mult adâncit,
Să ne despovărăm de orice consemn,
Să nu ducem lentoarea până-n asfințit.

Și vine iar o noapte lungă și grea,
Ca o noapte polară, apăsătoare
Ce-mpinge fiii la emigrare, aiurea,
Dar, cârmacii desfid a lor candoare!

Până nu-i prea târziu, deșteaptă-te ȚARĂ
Și ieși din somnul lung al neputinței!
Din morminte, strigă eroii iară
Să faci pași pe drumul biruinței!

(Andrei Mureșanu: 1816, Bistrița – 1863, Brașov; poet, jurnalist, traducător, tribun al Revoluției de la 1848, autorul poemului „Un răsunet”, imnul revoluționarilor de la 1848, Nicolae Bălcescu îl numea: Marseilleza românilor și a devenit Imn de Stat în 1990 cu denumirea „Deșteaptă-te române!”. A fost publicat în 21.06.1848, în gazeta cu poezii combative „Foaie pentru minte, inimă și literatură a lui George Barițiu, ca răspuns la poezia „Către români” a lui Vasile Alecsandri)

Eu și glia străbună

Tăria ramurilor întinselor păduri a crescut puteri în mâinile mele

ca să mă țin bine de barca vieții.

Roua limpede a dimineților

mi-a spălat ochii

să nu văd hidoșenia lumii.

Trilul păsărelelor a devenit un sublim concert

ce-l pot auzi,

estompând gâlcevile inerente.

Mirosul pădurii și-al câmpului parfum

m-au însoțit în al vieții drum ca să atenueze respirația neplăcută a răutății oamenilor,

Dar mai întâi, picioarele

mi s-au prelungit în rădăcini înfipte adânc în dacica glie, iar vânturile care au bătut cu putere m-au mlădiat, dar nu m-au smuls!

 (Prima publicare a poeziei a fost în 2010, în cotidianul Ecoul, devenit ulterior Răsunetul BN)

REBOTEZUL ROMÂNIEI

Dacă ar fi să te rebotez, ROMÂNIE,

Ți-aș spune CHIHLIMBAR

Provenit dintr-a rășinoaselor bogăție,

Îmbrăcând Carpații milenari.

Sau AMBRĂ GALBENĂ DE GLIE,

Ce aromitor își răspândește auriul

De porumb, de grâu ori de la vie

Pe mesele românilor, întreg anul.

Ți-aș spune INIMĂ DE LEMN,

Ce durată alcătuire ești la case

Și duci peste ani prețuit însemn

De dantelării la troițe și la naose.

Ți-aș spune AUR DE APUSENI

Scos din inima-ncercată a moților

Ce lasă mereu semne în vremi

Tinerilor, prin logodirile inelelor.

Ori SUDOAREA ȚĂRANULUI ROMÂN,

Ce de veacuri cu țarina o frământă;

Sunt și, care strâmbă din nasul lor cârn

Disprețuind a lor glie- mamă sfântă.

Sau ARTĂ DE MEȘTEȘUGAR,

Ce lasă bijuterii urmașilor

În lemn, în piatră, în metal

Și-n rezonanța cristalurilor.

Ți-aș spune SAREA PĂMÂNTULUI,

Ce-aduce savoare în bucate,

Dar și POARTA SĂRUTULUI

La care, inimă de român, bate!

Sau MUZICĂ DIVINĂ,

Ce răsună în concerte

Pe-a lumii mare scenă

Și-n operă, și-n operete.

Ți-aș spune INVENȚIE

Ce a lăsat posterității

Nume celebre ca să fie

Îndemn și hlamidă tinereții.

Ți-aș spune PROZĂ ori POEZIE,

Ce dau parfum vorbirii-n românește,

Cari vor sta-ntronate aură-n vecie,

Salbei de autori ce gâtul tău împodobește.

Ți-aș spune STRAIE ÎNFLORATE,

Din vremi, purtate-n sate de români;

CĂLUȘAR, BĂRBUNC, HORILE, toate

Păstrate de la ai noștri străbuni.

Ți-aș spune mândru PLUGUȘOR,

Ce orații aduce-n case, de sărbători,

Venite din clepsidra vremilor

Când se înnoia anul prin urători.

Apoi, din nou le rebotez

Într-un singur și drag nume,

În ROMÂNIA, și eu cutez

Să cred: MĂREȚIA TA în lume.

Cu credință, la Rebotezul tău, ROMÂNIE,

Îți pun mare nașă, Armata Țării, toată,

Care și-a vărsat SÂNGE într-a ta glie

Pentru HOTAR și-o LIBERĂ SOARTĂ!

(poezie din setul premiat la Dundee-Scoția, în martie și la Fukuoka-Japonia în august, anul 2014)

LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ

Limba noastră cea română,

Giuvaier ținut în inimă

Care sufletul mi-a logodit

Cu cântecul din glas șoptit

Când la sânul mamei adormeam

Și tot la sânu-i cald, eu mă trezeam.

Ea, susur de limpede izvor,

Hrănită dintr-al vieții dor,

Din dor de-acest pământ sfânt,

Din dor de neam cu al său cânt.

Ea, din vremi, crăiasă întronată

În palat de suflet românesc;

Ea, zestre cu doruri țării dată,

Ce-n alese slove se-mpletesc!

(Poezie premiată în rev. Starpress Internațional, sub egida poetei-distinsa Ligya Diaconescu, răpusă nemilos de covid în 2020 și în Basarabia (RM) de către acad. dr. Valentina Moroșanu)

POEM PENTRU TELCIU

Telciu – așezare cu brazde ce se sprijină-n răzoare,

Cu stâne cățărate sub mângâieri de soare;

Eu te slăvesc, vatră în ținut năsăudean,

Ce înscris-ai pe răboj 780 de ani.

Privind cu nesaț spre zările alpine,

Simt mirosul secolelor, ce vine Încărcat de încercata noastră istorie milenară,

Când lacrimi, jertfe și nădejdi o împresurară.

Cu pana înmuiată-n inimă și-n suflet,

Înșirui cuvinte împletite-n cântec, din cuget,

Cântec venit din negura de vremi,

Din Dacia, de unde clepsidrele le cern.

Telciu-vatră dragă, străbună,

Pe frunte cu a martirilor cunună,

Te-au trecut prin foc și pară,

Vrăjmașii hămesiți, fără de țară

Ori stat-ai sub rapace gheară

Ce doar cu jertfe fost-a dată afară.

Ai dat fii telceni, mereu, tribut morții:

Tănase Todoran, Vasile Oichi-martirii sorții,

Cari s-au zbătut pentru ale grănicerilor drepturi

Și au pus stavilă imperialilor ale lor piepturi.

Gândul meu pășește-n Telciu iar,

Prin roua nescuturată din hotar:

Spre un fiu de aleasă marcă, telcean,

Cl.(rez) dr. Șt. V. Tutula telcișorean,

Care, din mulțime de arhive cercetate

Scos-a, acum, Telciu din pagini uitate,

Lăsând, cu trudă, pentru viitorime

Monografii cu anii din vechime.

Și ing. Valeri Toderici-scriitor telcean

Găsi pe file ‘gălbenite de atâția ani

Date de atestare ale celor două sate

Telcișor și Fiad pe lângă ape, așezate

Și le organiză cu autorități aniversare dorită,

Spre bucuria mândrilor săteni, împlinită.

Vlașinii telceni, gospodari harnici

Au revenit la părinți și la bunici

Au lăsat Madrid – capitală mare

Să fie, la obârșie, în Telciu-Tranzbordare.

Gelu-poet USR, soția-muzician, prof. minunat:

Pe elevi, în cor de cântece i-a implicat;

La pian ori la vioară, talente s-au afirmat.

Spre poetul Luca Onul al USR, tot telcișorean,

Ca și alții, metafore purtat-a-n versuri de alean.

La cântul Domnicăi și al Valeriei

Ori de la Sabadâș, prin muzica „vioarei”

Scoțând doru-n cântec din ardelean loc

Cu bucuria-n suflet pentru telcean joc.

Telciu drag, al tău mândru nume,

Rodica Fercana l-a călătorit în țară și în lume

Prin poezii și proze chiar premiate

Puse-n onorante pagini de carte.

Cântul doinei, portul și-o credință seculară

În Crucea Sfântă, nădejdea ne-o păstrară!

DRUMUL UNIRII

Românie, cu diademă perlată, În 1918, ai fost încoronată Regină a sufletului românesc Peste pământul nostru strămoșesc.

De la anticii – mândri traci, Burebista și Decebal ne-au lăsat Un neam mare de geto-daci Pe-al cărui pământ existăm neîncetat.

Aruncă-ți privirea, Burebista, Din lumea astrală, în ținutul acesta Să vezi, din marele tău neam trac, Cât rămas-a într-al 21-lea veac?

Și tu, Decebal, învins, dar destoinic luptător Pentru al Daciei și-al său brav popor, Onoare datu-ți-au după anul 106, romanii. De pe Columnă, chipul tău sfidează anii.

Romă, marea întindere de daci, Supusă ție, toată n-ai reușit s-o faci; Ea-ți stătea ghimpi la margini de hotar Până ai retras cohortele de mercenari.

Trecură anii în vitregii nenumărate Ce izbit-au suflarea vlahă veacuri depănate; În paharul strămoșilor, lacrimi adunate Fost-au de prea multe ori revărsate.

Pe la anul 1600, Mihai Viteazul, Întâiul, În visul așteptat uni și Moldova și Ardealul, Însă mișeii nu-l voiau stăpân Peste toată suflarea de român.

Pe urmă Iancu, craiul celor ce brazda o frământă, Luptător pentru drepturi, primit-a crudă osândă; Pașoptiștii trezindu-ne dor nestins de libertate, Cu glas de tunet lăsat-au s-o ducem mai departe!

Cu Stindardul Unirii într-al nostru suflet, În 1859 și cu Tricolorul păstrat în cuget, Fost-a ales Cuza al Moldovei, domnitor Peste două Țări Române, în clocot de dor, Plinind visul de veacuri al românului popor.

Și într-o Horă a Unirii s-au prins de mână: Bucuria, Portul Strămoșesc și Limba Română.

-II-

O, dulce Românie, mari puteri crude și hapsâne Peste-ale tale bogății făcându-se, pe rând, stăpâne; Precum căpușele, de pe noi, nu voiau a se duce, Sorbindu-ți seva, așa purtat-ai pe umeri a ta cruce.

Ne-au potopit războaie, încercatu-ne-au opreliști, Dar scuturarăm jugul odioaselor priveliști. Tribut greu de sânge ai dat, sărmană Românie, Ca în 1877, Independența să-mbrace a ta glie.

Însă năpasta crâncenă, din nou, nu ne-a ocolit, Ca vijelia, urgia între puterile lumii s-a pornit, Iar s-a înroșit greu încercata glie străbună De jertfa românilor pentru o soartă mai bună.

În zbuciumatul an 1918, avurăm și zile de măreție Ce aduceau în ochii noștri luciri de semeție Când au venit frumoasa Basarabie, mândra Bucovină Sub Stema Regatului, doi lujeri la dreapta tulpină.

Și transilvănenii oprimați continuat-au cu simțire Să fiarbă în creuzetul inimii dorul lor de alipire La așteptata Țară-Mamă, înlăturând cnutul asupririi La 1 Decembrie 1918; la Alba, întronat-au voința înfrățirii!

Cu demnul și onestul rege Ferdinand – Întregitorul Începe cu nădejde pentru nația română, Viitorul.

*

Pământul nostru străbun, în jocurile sorții În scurt timp fu lovit iar, de umbra morții. Puhoaiele dușmane, ce aprig ne doreau ograda, Ca vulturii hămesiți se aruncau să-mpartă prada.

Din Corola României-Mari fură rupte 24 de petale În tumultosul an 1940, de tăvălugul neoprit pe cale; Mai mult de jumătate, rămas-au înstrăinate, Ce sângerează și acum, cu priviri înrourate.

Neamul meu român, mereu răzbătător prin veacuri, Stâncă bătută de aprige ploi și puternice vânturi Azi înalți Tricolore flamuri spre azuriul cer Să îmbrățișeze visuri, ce nicicând nu pier.

Să răsune prelung clopotele din Catedrala ALBEI În dangăt CENTENAR, la 2018, pe-ntinsul Daciei, Vibrând intens și-n sufletul românului rămas În afara Țării, prin jocul istoriei, de pripas.

Și, iar, într-o Horă a Unirii să se prindă de mână: Bucuria, Portul Strămoșesc și Limba Română!

2018

În panteonul veșniciei

(Generalului Ioan Dragalina-eroul de la Jii
1860 – 1916)

Generale Ioan Dragalina,
Nume de liniște cerească,
În cumplit vaier ți-ai aflat odihna,
Apărând scumpa Țară Românească.

În ’916, neamul oștirea-și strânge
Tu, suflet nobil, cu iubire de Țară
Și cu gena grănicerilor în sânge,
Ai condus-o-n lupte, prin foc și pară.

Cerul albastru, peste ploaia de gloanțe,
Privea lungi cărări de trupuri înțepenite
Și-o armată slab dotată, dar cu speranțe
Că la Jii trupele dușmane fi-vor oprite;

Dar tăvălugul german înainta mereu,
Prinzând generalul în canonada armelor de foc;
Două gloanțe mușcară trupul bravului erou
Prin ruginiul toamnei în acel macabru joc.

Sub suflul de martir al comandantului răpus
Ostașii se luptau tot mai aprig, deznădăjduit,
Pentru neam și glie, când soarta i-a pus
’Naintea puhoiului dușman ce i-a potopit.

Tu lăsat-ai urmașilor de drept, moștenire
Testament scris cu pana ’muiată-n sânge:
„Mai presus e Patria și a ei cinstire,
Să nu pregetați deloc pentru a învinge!”

Că această Țară îi așezată la răscruce
De mari puteri crude și hapsâne;
Precum căpușele, de pe noi nu vor a se duce,
Pe ale noastre bogății făcându-se stăpâne.

O, generale Dragalina – Eroul de la Jii,
Altoi bănățean tot din viță românească,
În Panteonul veșniciei slăvit vei fi;
Ordinul „M. Viteazul” ți-e răsplată firească.

Din lumi astrale, ți – ai văzut gândul împlinit,
Cum la ALBA-n ’918 ROMÂNII s-au UNIT,
Pentru care s-a vărsat, ades, potop de sânge
Al unui neam ce visul nu și-l frânge.

SUPREMA JERTFĂ

                    GENERALUL GRIGORE BĂLAN

(eroul dezrobirii Ardealului)

-poem-

În focul luptei se-avântau

Ca vulturii iuți să prindă prada.

El și oștenii săi scut ne erau

Dușmanilor ce ne doreau ograda.

Sub cerul sângeriu tot alergau

Prin ploaia de gloanțe, infernală.

Bombele, șrapnele împrăștiau

Continuu, cu intenție criminală.

Flăcări orbitoare unduiau de zor

Într-un repetat, mecanic și macabru joc.

Soldații cu generalu-n fruntea lor

Se luptau pentru fiecare palmă de loc.

Ca frunzele toamnei trupuri zburau,

Rotindu-se amețitor prin aer,

Printre limbi de foc ce aprige dansau

Al morți dans într-un perpetuu vaier.

Explozii în mugete monstruoase,

La Bodoc, Ilieni ori la Chichiș

Purtau infernul sumbru peste case

Și apoi, în zori, într-un loc deschis,

Lângă pârâu Arcuș, ca un „cadou”,

În ’44, un foc de artilerie dezlănțuit

Se-nfruptă din viața bravului erou,

Lăsându-l însângerat și vlăguit.

Privind încă o dată câmpul de luptă,

Cu glasul tot mai stins acum, îndemnă

Pe-ostașii lui s-aducă glia ruptă

La trupul ȚĂRII, spre a rămâne demnă.

Și zile patru mai trăi cu visul

Că dintr-al PATRIEI sfânt pământ,

Divizia lui va ’libera Ardealul,

Însă, mulți vor avea în el mormânt.

Căzut-au bravi bărbați la Sf. Gheorghe

Și multe femei greu și-au uscat

Jăraticul lacrimilor stând de veghe,

Jelind pe cei ce-n ceruri au plecat.

GRIGORE BĂLAN, general de frunte,

Dat-ai ROMÂNIEI jertfa ta supremă,

Comandant secund al Diviziei 1 Munte,

Înveșmântat în TRICOLOR și STEMĂ.

Renumitul liceu năsăudean

Ți-a fost temelie opt ani,

Pusă de înțelepți titani,

În drag de limbă și de neam.

În toate zilele ne spuneai:

Ardealul meu, Ardeal drag,

Tu, primul general care mureai,

Luptând pentru sfânt meleag.

Aici, pe pământul străbunilor,

Bustul tău sculptat e mângâiat

De priviri calde ale românilor

Și-nconjurat de-Ardealu’ eliberat!

Blăjenarii îți aduc mereu în dar

Cu pietate și cu drag iubirea lor,

Prin timpul tras de-al vieții car

Și ȚARA toată prin al armiei onor!

2016

(poem existent pe patru coli A4-laminate, în Sala Muzeu a satului natal, Blăjennii de Sus, com. Șintereag, de lângă municipiul Bistrița și la Brigada 81 Mecanizată-Bistrița)

TATA – VETERAN DE RĂZBOI

(Tata – militar în termen – 1943 (21 de ani) în Brașov, apoi dus pe front, la început împotriva rușilor, pe urmă, împotriva nemților. În sseptembrie 1944,  era în Divizia 1 Munte, sub comanda generalului GRIGORE BĂLAN, care lupta pentru cucerirea orașului Sf. Gheorghe. La 4 septembrie, tata a fost rănit în apropiere de acel oraș și dus la spitalul din Brașov, iar mama l-a transferat la Făgăraș, unde avea atribuții de soră medicală.

Acasă în Telciu, când eram elevă, după amiaza în sărbători, vecinii ieșeau pe o bancă din fața casei, la povești. Tata le spunea, ce noroc a avut să se vindece, dar generalul lui, auzise că a fost grav rănit și transportat la Sinaia unde în 13 sept. a decedat. De-a lungul anilor, tata a primit vreo trei medalii de veteran de război, de 23 August, în cadrul festivității respective.

Soarta m-a îndreptat spre Cercul Militar Bistrița, la simpozioane împreună cu Astra Năsăud, unde am făcut legătura cu lupta de la Sf. Gheorghe împotriva unei baterii germane, și cu generalul său. Impresionată, i-am dedicat Eroului Dezrobirii Ardealului- Gral. Grigore Bălan un Poem „Suprema Jertfă” în 14 strofe ce se află în Sala-Muzeu din Băjenii de Sus, satul natal, din județul Bistrița-Năsăud, precum și la Brigada 81 Mecanizată Bistrița. Tatălui meu îi dedic această poezie)

Un foc de vreascuri

Scotea mulțime de scântei

Ce jucau în fața ochilor

Când tata adâncit în gânduri

Depăna lin firul amintirilor

Despre camarazii de arme,

Stând sub ploile peste ei turnate

În tranșeea străină, prea lungă,

Încălzind la gură mâinile-nghețate.

În toamnă, de Brașov, aproape,

Ocolind ale obuzelor hârtoape

Soldații, cu urechile asurzind

Sub canonada armelor de foc

S-au răsfirat pe-ntins pământ,

Să nu lase niciun loc

Din sfânta glie a țării

Dușmanului ce voia a-nainta;

Dar un glonț venit de nu știu unde

Pătrunse, taman, a tatei manta.

Când s-a trezit într-un spital

Oblojit la rana adâncă,

A-ntrebat cu voce stinsă:

„Ai noștri se mai bat încă?”

„Mai este luptă strânsă,

Eliberând și colțuri de Ardeal”,

Veni răspunsul cu mândrie

De la maiorul – doctor de spital.

Și tatei, ochii i-au sclipit de bucurie!

Apoi, vocea-i deveni mai clară

Și o lumină domoală

Cernută ca o ploaie de vară

Lăsă pe fața lui câte-o roză petală.

Și mai demult, la Oituz,

De cotul drept i s-a lipit

O bezmetică schijă de obuz,

Și tata mamei rămase schilodit.

Prin jocul de scântei

Acestea-și amintea tătucul.

Au urmat continuu ani

Mai ușori, dar mai mult grei,

Însă cu mulțumirea de țăran

Că s-a-ntors să poarte plugul.

(rimă și vers alb)

ÎN ADÂNC DE SUFLET – Telciu: vatră străbună

În adânc de suflet vreau să țin Mireasma de salcâm a florilor

Ce a dat anilor copilăriei mele

Aroma apetisantă a clătitelor.

În adânc de suflet vreau să țin

Mirozna cetinii de brad

Ce falnic își caută

Lumina în înalt.

În adânc de suflet vreau să țin

Mlădierea arinilor și-a sălciilor

Ce-și apleacă coroanele sărutând

Buza apei Sălăuța ori Telcișor.

În adânc de suflet vreau să țin

Mirosul fânului cosit

Și gustul de zmeură, de fragi

Ori de mure și-a jirului din fagi.

În adânc de suflet vreau să port

Magia apei cristaline de munte

În care păstrăvi jucăuși

Se-aleargă printre pietre multe.

În adânc de suflet vreau să ferec

Imaginea măreților străjeri:

Munții RODNEI și ȚIBLEȘUʼ,

Tainic îmbrățișând

Vatra dacică: TELCIU.

Și cu toate-n mine înlănțuite

Vreau să mă petrec…

(rimă și vers alb)

MOȘII MEI
(Omagiu bunicilor fercani și cireni din Telciu)

Imagini de pe net; țăranca, de la Muzeul Grăniceresc din Năsăud. Și, părinții cu mine la Făgăraș în primăvara lui 1944; eu la 6 luni, iar tata într-o scurtă permisie, înainte de plecare a batalionului spre est. Întoarcerea armelor împotriva nemților l-a adus spre Sf. Gheorghe, unde a fost rănit.

Moșii mei au fost țărani
Cu cioareci și cămeși albe,
Cu opinci și cu suman,
Iar bunele la gât cu salbe
De taleri, în ai lor tineri ani.
Trudeau pe câmp la arătură,
La cosit ori la țesut în bătătură;
Animalele și pruncii, deopotrivă,
Îi îngrijeau cu osârdie milostivă,
Iar duminica, în strai curat
Mergeau la biserica din sat
S-aducă Domnului mulțam
Ori pomenirile de peste an.
Din când în când se adunau
La câte-o nuntă de flăcău,
Neamuri și vecini veneau
Să-l petreacă-n drumul său;
În biserici, copiii mici stăteau
Cuminți, că bine le ședea;
Cu guri întredeschise așteptau,
Ca preotul să le mai dea
Pișcot cu miere de gustat
De la mirii ce-i avea de cununat.
Și când în casă apărea
Un prâslea nou în legănuț,
Neamul, iar se aduna
Să mai petreacă olecuț.

IARBA VERDE DE ACASĂ

(poezie din setul în engleză, premiat  la Fukuoka –Japonia, 2014 –

169 participanți, 3 din România și un premiu la Bistrița, Rodica Fercana.

-pentru promovarea ruralului; traducerea ed. Karuna Cluj-N. din comentariul englez-

-poezie din vol. „La porțile gândului” premiat și la  Dundee-Scoția, 2014)

Iarba verde de acasă

E smaraldul ce străluce

Din răvașul pus pe masă

Și gândul, la ai tăi îl duce.

Oriunde, în al tău umblet,

Covor mai moale nu-i găsi;

E țesut din fir de suflet

Ce mereu ți-așteaptă pașii.

Ea e haina ce îmbracă

Străbunul tău pământ,

Ea e dorul ce te-ncearcă

Dacă ochii tăi departe sunt!

2013

MIROSUL SECOLELOR

Când privesc zările alpine,
Simt intens mirosul secolelor,
Ce îmbătător vine spre mine
Să cuprindă și zbaterea genelor:
Când urc mereu cărări bătătorite
Ori mă ascund după colțuroase stânci,
Cu ochii minții le văd cușmele ivite
Pe frunțile mândrilor geto-daci dârzi,
Răspândiți, peste tot, în munți și-n lunci.
Îi simt în colibe de la stâne
Ori strângând fân bogat în clăi;
Văd copile sau femeile bătrâne
Spălând cu maiul, rufele în văi.
Zăresc și femei dace în putere,
Încinse strâns cu brâiele sub sâni,
Păzite de ciobăneștii carpatini,
Cum duc la râu mari ciubere
Cu a cânepii pânză de albit,
Ce o întind pe iarba verde
Sub jocul razelor de soare,
Îndelung, până-n asfințit.

Văd mulțimea dacilor în sărbători,
În straiele lor albe și-nflorate
De cusături alese, pânʼla cingători,
Toate, de mâini harnice lucrate.
Știu, cum adorau un suprem zeu
Pe Zamolxe, cel prea-înțelept
Și-mbărbătați de vorbele lui Deceneu,
Cercat-au a ține năvălirilor piept.
Văd numeroșii daci cu al lor stindard:
Gură de lup carpatin, fluturând,
Ce-n iureș se avântă spre-ntins hotar
Să-nfrunte cohortele romane
Pentru pământul strămoșesc, luptând.
Apoi, îi zăresc și-n fresce jalonați,
Trofee pe romana, magnifica Columnă,
Cu Decebal răpus între fârtați,
Doar aceștia, imperator-Traiane
Îți vor fi aureolată cunună,
Căci, marea întindere de daci
Ce nu ai putut-o cotropi
Îți va sta spin înfipt în coaste
Dinspre rămuroșii fagi,
Dar ei, imperiului sclavi
Niciodată nu vor fi!
Te-ai bucurat Traiane – falnic
De câteva cetăți, *cuceritor,
Însă spiritul lor dacic
Va dăinui în vreme
Într-un românesc popor.

DE LA HARACI – LA TEZAUR

Astăzi, mult călătorim
În necunoscuta lume largă
Și la turci noi poposim
Să le vizităm țara-ntreagă.

Să-i vedem pe aceia, care
Jug greu ne-au pus odatʼ
Și duceau vase și care
Cu flăcăi și fete la mezat.

În palatul Topkapî, ales,
Țineți o captură faimoasă:
SABIA lui ȘTEFAN-Voievod,
Dar de la cine o ați cules?

Căci Vodă și-al său norod
O păzeau ca pe-o mireasă.
Nu era din aceea sfiită
Ci-n gâtul vost, mereu înfiptă

În vechime, pe-al nost pământ
Și-a rămas zălog la voi
Fără niciun legământ
Prizonieră de mare soi
Dar PÂNĂ CÂND?
S-o țineți tot captivă;
Să ne-o dați, aveți de gând?
Nefiind trofeu în luptă decisivă.

PUNCTE CARDINALE

Nistru-R. Molddova. Tisa la Seghedin-Ungaria. .Timoc-Serbia. Cimitirul vesel-Maramureș

Mă uit la răsărit
Cum soarele se-arată
Și văd Nistru-n ape tulburi,
Neștiind ce-l mai așteaptă.

Mă uit la vestul țării,
La Tisa curgătoare,
La truditorii din „Câmpie”
Cu opreliști în româna vorbitoare.

Mă uit și mai la sud
De Dunăre învolburată,
La Timoc, de unde se aude
Românească vorbă, neuitată.

Apoi, cu ochii către nord
La plaiul moroșenilor,
Cu „descălecatul” lui Dragoș-voievod
În Bucovina – perla moldovenilor.

Cele zări, strâns le ține
Mintea mea de om de rând,
În românescul grai vibrând în mine
Păstrat din neam pe-acest pământ.

FIR DE IARBĂ

Sunt doar un fir de iarbă
Crescut din sufletul neamului meu
Înconjurat de mentă, rozmarin ori nalbă,
Ce și-a întărit tulpina să reziste la greu.

Și-am văzut, cum luate de vânt,
Unele se-mprăștie „pe-afară„
Fără pic de simțământ
Pentru această sărmană țară.

Ele cred că acolo le e norocul,
Alergând după foloase efemere,
Că așa și-au împlinit sorocul,
Rădăcinile uscându-li-se în vreme.