Abstract
The re-opening of the “oriental problem”, with the Crimean War (1853-1856) enabled also the discussion of the Romanian unity problem. The Paris Convention (7/19 august 1858) offered the Romanian people only a formal union, unacceptable to the national interest. But the Romanians decided their own destiny, ignoring the decisions of the Great Powers, by choosing Al. I. Cuza as ruler of both Moldavia and Valachia on the 5th and 24th of January 1859. This way, a new policy was established: the policy of the fact already done, to which the Great Powers had to deal during the entire time of Cuza’s reign.
After many discussions, the Great Powers’ Conference in Paris recognized Cuza as the ruler of both principalities on September the 6th 1859. The diplomatic actions lasted for 2 years until the Ottoman Empire and the other Great Powers recognized the full union, but only during Cuza’s life. With great efforts, Al. I. Cuza succeeded in introducing the great reforms that were meant to modernize the structure of the Romanian society. On the 11th of February 1866, Cuza was forced to abdicate. His name remains connected to the Union of the Romanian Principalities (1859) and the rise of the autonomy.
Problema orientală şi implicit situaţia Principatelor Române au fost redeschise o dată cu războiul ruso-turc (1853-1856), cunoscut sub numele de Războiul Crimeei. Anevoiosul drum al diplomaţiei europene pentru rezolvarea dorinţei de unitate a românilor a înscris mai multe momente esenţiale: Conferinţa de la Viena (1855), Congresul de Pace de la Paris (1856), Conferinţa de la Paris (1858), dar nu în maniera propusă de Hotărârile Adunărilor ad-hoc (noiembrie 1857).
Pe parcursul confruntărilor diplomatice cinci mari puteri vor sprijini dezideratul românesc: Franţa, Sardinia, Prusia, Rusia, Anglia; în schimb Austria şi Turcia şi-au exprimat dezacordul. Era evident faptul că Marile Puteri tergiversau luarea unei hotărâri clare şi căutau soluţionarea decentă care să nu le afecteze interesele. În această direcţie Convenţia de la Paris (1858) oferea românilor o unire formală, inaccesibilă interesului naţional. În noile condiţii, românii îşi vor lua soarta în propriile mâini, materializată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 şi 24 ianuarie 1859.
Consulul general al Franţei la Bucureşti, Béclard, raporta la 7 februarie 1859: „Alegerea lui Al. Cuza a fost o manifestare cu totul naţională… această manifestare devenise necesară”. Marile Puteri au considerat actul din 24 ianuarie o încălcare flagrantă a prevederilor Convenţiei. În fruntea listei nemulţumiţilor se afla Imperiul Otoman. Totuşi, la 6 septembrie 1859, Conferinţa de la Paris confirma pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, dar numai pe timpul vieţii sale.
Românii cuceriseră prima redută, urmau atâtea altele… Folosind modelul francez, Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi au reuşit să transforme Principatele Unite, în doar câţiva ani, într-un stat modern european. Vizita întreprinsă la Constantinopol, în septembrie 1860, a constituit un nou pas în demonstrarea largii autonomii. Istoricul american T. W. Riker concluziona că „deşi era încă un principe vasal, Alexandru Ioan Cuza ajunsese a avea o însemnătate aproape egală cu aceea a unui domn neatârnat”.
După multe dezbateri, Puterile Garante au acceptat Unirea deplină (1861), dar la insistenţa Austriei, tot numai pe timpul domniei lui Cuza. La 24 ianuarie 1862 se întrunea la Bucureşti prima Adunare legislativă a statului modern român. Cuza a acordat o deosebită atenţie politicii externe, înfiinţării de agenţii diplomatice (Paris, Belgrad) fără avizul Porţii și sprijinirii mişcărilor de emancipare naţională din Balcani.
Cea de-a treia etapă a domniei (1864-1866), cea autoritară, a fost perioada marilor reforme fundamentale: Statutul dezvoltător, Legea rurală, Legea instrucţiunii, Codul penal și Codul civil. Folosind cu abilitate așa-zisele capitulaţii, Cuza a reuşit să lărgească autonomia ţării. Consulul francez Tillos remarca: „Prinţul Cuza a realizat Unirea, secularizarea… el vrea să realizeze şi independenţa”.
Înţelegând că soarta Unirii este ameninţată prin menţinerea sa la tron (din cauza tensiunilor externe și interne), Cuza a demonstrat un înalt patriotism, declarând în 1865 că persoana sa „nu va fi o împiedecare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic”. La 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de stat, acesta abdică, lăsând locul unui prinț străin care să asigure stabilitatea și independența.
Profesorul Gerald J. Bobango (Columbia University) schiţa astfel trăsăturile domnitorului: „Nu avea o ţinută marţială. Nu putea suferi fastul şi eticheta. Avea farmec personal şi o deosebită măiestrie în stabilirea contactelor personale. Reţinea nume şi detalii din viaţa persoanelor pe care le întâlnea. Toate acestea îi sporeau puterea şi convingerea, capacitatea de atracţie şi i-au înlesnit dragostea şi sprijinul populaţiei. În multe alte privinţe, însă, Cuza s-a format odată cu funcţia pe care avea să o deţină”.
NOTE
-
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Austria, rola 272, f. 366-368.
-
Ibidem, f. 110-113.
-
Ibidem, rola 8 (Ministère des Affaires Etrangères, Archives Diplomatiques, Corespondance Politique, Turquie – Bucharest, vol. 19, f. 4).
-
Ghenadie Petrescu, D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. IX, 1901, p. 244.
-
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Anglia, rola 66 (Foreign Office, 78, Turkey, vol. 1441).
-
Idem, Anglia, rola 311 (F.O. 195, dosar 623).
-
Idem (Archives Diplomatiques, Corespondance Politique, Russie, vol. 218, f. 134).
-
Ibidem, f. 144.
-
Ibidem, f. 147.
-
Ibidem, f. 346.
-
Cf. N. Iorga, Cuza Vodă. Mesaje, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale, 1911.
-
Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, rola 72 (Memoires et documents Roumanie, vol. 3).
-
Ibidem, rola 8 (Corespondance Politique, Turquie- Bucharest, vol. 20).
-
Ibidem, rola 264 (C. P. C. Turquie, vol. 345, f. 182-184).
-
T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856-1866, Bucureşti, 1940, p. 333.
-
Arh. St. Bucureşti, rola 265 (C.P. Turquie, vol. 349).
-
N. Corivan, Lupta pentru desăvârşirea Unirii, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iaşi, X (1959).
-
Arh. St. Bucureşti, rola 66 (Archives Diplomatiques, C.P. Russie, vol. 224).
-
Idem, rola 43 (C. P. C Turquie, Iassy, vol. 10).
-
D. Ivănescu, Situaţia politică a Principatelor…, în Anuarul Inst. „Al. Xenopol”, Iaşi, vol. XXXI, 1994.
-
Idem, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 105.
-
Ibidem, p. 102-103.
-
Protocoalele Şedinţelor Adunării Legislative, 1861-1868, Supliment la „Monitorul Oficial”, nr. 269.
-
Arh. St. Bucureşti, Franţa, rola 43 (C.P.C. Turquie, Iassy, vol. 10).
-
Ibidem, rola 9 (C.P. Turquie-Bucharest, vol. 22).
-
Ibidem, Franţa, rola 72 (Archives diplomatiques. Mémoires et documents, Roumanie, vol. I).
-
Leonid Boicu, Cuza Vodă faţă de lupta popoarelor pentru emancipare…, în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973.
-
C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1960, p. 163.
-
T.W. Riker, op. cit., f. 458.
-
Ibidem, f. 519.
-
Cf. D. Ivănescu, op. cit., p. 136.
-
Arh. St. Bucureşti, rola 11 (C.P.C. Turquie-Bucharest, vol. 25).
-
Independenţa României. Documente, vol. II, partea I-a, Bucureşti, 1977, p. 35-36.
-
D. Fotino, Reprezentanţa României la Washington, 1967; P. Cernovodeanu, Imaginea Lumii Noi…, 1977.
-
Arh. St. Bucureşti, Franţa, rola 126 (C. P. C. Turquie-Bucharest, vol. 10).
-
Ibidem, rola 47, c. 58-60.
-
Ibidem, rola 126 (C.P.C. Turquie-Bucharest, vol. 10, f. 429-433).
-
N. Iorga, Războiul pentru independenţa României, Bucureşti, 1927, p. 17.
-
C.C. Giurescu, op. cit., p. 340.
-
Arh. St. Bucureşti, Franţa, rola 11 (C.P.C. Turquie-Bucharest, vol. 26).
-
„Monitorul”, din 11 noiembrie 1865.
-
Arh. St. Bucureşti, Franţa, rola 11 (C.P.C. Turquie-Bucharest, vol. 26, f. 323-326).
-
Ibidem.
-
C. C. Giurescu, op. cit., p. 361.
-
Gerard J. Bobango, The Emergence of the Romanian National State, Columbia University Press, New York, 1979, p. 301.