Poeme de Tănase SEREA, USLR

FRAGILITATE

graţia e mângâiere pierdută
frumoasă fragilitate
gâtul de lebădă al nopţii
în flaute line se-ntinde

în noduri de fluturi
se ţese iluzia
speranţa îşi desface roza
într-o beţie purpurie

păsările mai urcă o dată cerul
lumina înaltului
din întunericul adâncului
izvorăşte

lumea visului
este arealul meu

în iubire fiecare este
un univers poetic

 

ZBOR

în leagănul tăcerii
aerul mângâie păsările

în clipa înaltă
întind aripile
latura albastră a ţărânei
şlefuită de lumină
doar chipurile nopţii
opresc zborul
de cenuşă e drumul
pe care trecem
speranţa incendiază inima
doar focul înţelege neliniştea
aripile noastre mecanisme
ale contemplaţiei statice

peste mâinile mele ridicate
cerul îşi flutură păsările

 

ARMONII POARTĂ TĂCEREA

când inima nu învăţase
mârşăvia gândului
şi sentimentul nu exersa
pe orice înflorire
în pământul iluziei
aripile prindeau rădăcini
luminam toate nopţile cu poezie

acum ceaţa bântuie mările
o iubire se vindecă cu o alta
îmi spune marele hoţ
zornăind tinichele pe carnea uzajului
doar blânda amăgire repetă
-sentimentul rămâne
mor doar clipele-
armonii poartă tăcerea
încet încet tristeţea umbrae
muzica aceasta
e doar lăsarea întunericului

 

RISIPIRE DE TĂCERE

ce-aş putea scrie acum
fără darul zborului
cu picioarele goale
înfipte în lutul statuilor sfărâmate
cu inima iluziei de piatră
risipire de tăcere

ştiu în cerul pixului meu
este o lume plină de îngeri şi poeme
bucuros aş aşterne-o la picioarele tale
dar ce-ţi trebuie ţie
tu mesteci pâinea realului
fără goluri liniar

tic-tac tic-tac trece timpul
în două cuvinte
viaţa este o ecuaţie complexă
oscilez între înalt şi adânc
tot căutând echilibrul

ce-aş putea scrie acum
fără darul zborului
cu inima de piatră
pentru clipa unei iluzii

 

ÎN ADÂNCURI

gravitaţia dureroasă a pietrelor mari
comprimă aşteptarea în iluzoriu
imaginea ta ce îmi acoperea gândirea
aură a sfinţilor cândva
o poleială doar umbrind acum
lumina ce naşte întunericul
inima trecută prin foc
scheletul dezmembrat al visului
aripi într-o lume fără aer

după călătoria în adâncuri
liniştea licăreşte în ochi
bucuria vine de la suprafaţă
tristeţea vine din profunzime

 

AM TRECUT MAREA

cu puţine cuvinte am trecut marea
călcând apa ca pe o iluzie
peştii se strecurau în poem
ca rădăcinile unui copac în lutul memoriei
lumina blândă a farului netezea distanţa
nicio rătăcire fără chitanţa umbrei
niciun cântec fără golurile tăcerii
pulsul ridicat aprindea trupul
beţie de aripi înalţă
speranţa plină de lumină
răsfirare în încrengătura poemului
o legănare în tăria zării
în aerul sângeriu al apusului
în desişul catargelor pe drapele
numele iubirii poartă chipul tău

 

POEMUL A APRINS LUMINA

aprinde focul
fără a gândi înserarea
tăcerea îşi închide ochii
îşi deschide inima
rodul ascuns luminează
în câmpia singurătăţii
o agonie a perfectului
iluzia măsurându-şi despletirea
muzica inimii ce străbate

aprinde focul
fără a gândi înserarea
în legănare uitarea
o transparenţă rece
un spaţiu gol
cenuşa cuvintelor mute
depărtare învăluind zborul
pas oprit pe frigul marginei

într-un Eden lăuntric
şovăielnic iluzia aprinde focul
în cântecul lumilor
ce se vor mistui

 

POETUL

un romantic desuet
tristeţe îngrămădită în cuvinte
cuvinte de catifea de foc
ce acoperă tăcerea
în care se scaldă îngerii
Cuvinte? Da, de aer,
şi în aer pierdute.
cum spune Octavio Paz
îmbrăţişări illuminate
caravana ce poartă poemul
turnul ce veghează distanţa
care ascunde ariciul
cu o mie de suliţe
apărând echilibrul acrobatului
pe sârma ghimpată
pianul ce nu va cânta niciodată
toate melodiile disperării
cenuşa defineşte
un poet romantic desuet
oricum e prea mult
tot ce putem spune
este că a patentat
locuirea viselor

 

PRECARITATE

când noaptea deschide ochii vigilenţi ai trasorului
chiar dacă echilibrul liniştii impune
e totuşi precară clipa aceasta
doar voia Domnului este viabilă

o vibraţie ascunsă tensiunea din arcuri
nicio scuză pentru lamentaţie
pasărea din colivie cântă inconştient
zborul suprimat de zăbrele

pâlpâirea suavă a decantaţiei
stârnind un ecosistem al iluziei
cântecul rătăcirii în păsări
muşcând din ardoare trupul suferinţei

e precară clipa aceasta totuşi
noaptea închide ochii neliniştei
o vibraţie ascunsă tensionează
doar voia Domnului este viabilă

 

ORBUL

închide ochii şi pipăie lumina
unda arcuită în distanţă
ce spectru are întunericul
tăcere sfâşiată în două
mâini culegând flori incolore
pentru o absenţă important
dintr-o altă lumină nedescifrabilă

deschide ochii şi pipăie întunericul
doar tu percepi sensul
fără să-l descrii
cu mâinile culegând flori incolore
pentru atâtea forme nedefinite
în gândirea poemului

 

TRECE NOAPTEA

nepoatei mele, Mirela

această așteptare
mă dezlănțuie în poezie
noaptea și-a pus fracul
trece cu pași aprinși
trăgând sforile marionetelor

gări în viziuni abstracte
cu trenuri într-un singur sens
într-o oprire definitorie
cântă pustiul

trece noaptea cu păsări moarte
mi-ntinde palmele
unde să așez oboist
bolnav umflat cu vise
întors din trecut

țărmul ajungerii ce cuprinde
imaginare zboruri ale înaltului
sub catifeaua neagră
a fracului nopții

 

PARFUMUL UITĂRII

în muzica umbrelor
turme de elefanți coboară cerul
cenușa trecutului apropie
drumul depărtării
poemul parfum al uitării
acoperă ochii inimii
doar tăcerea cu adâncul
în consistența apei
așa cum toate vin
vine și singurătatea
în aprins crepuscul
îți deschide ușa
și te îndeamnă
dincolo se închide visul

 

PREAPLINUL NOPȚII

e o noapte cu un relief liniștit
o platitudine care adoarme
doar visele agită apa gândurilor
pe floral nori de fluturi
preaplinul revarsă cântecul
pe golul unei pauperități
nu nu voi renunța la zbor
e timpul marilor arderi
primăvara va cânta în păsări
îngenunchind blazatul ochi al tristeții
întomnata mână a ofilirii
flăcările vor dilua întunericul
vor desluși drumurile
aprinderea te va aduce la mine
noaptea aceasta are anatomia ta
se întinde ca o umbră caldă
se lipește de trupul meu
preaplinul revarsă cântecul
ascunsa vibrație a inimii

 

AȘTERNUTURILE NOPȚII

așternuturile nopții pregătesc eroticul
mirosul de lavandă și busuioc
pe masă lumânările aprinse de inimă
amplifică cântecul iluziei
aceeași iubire locuită de doi
acum o locuiești singur
spațiul gol e un vis pierdut
ofilirea stinge florile în vază
între tăcere și tăcere nimicul
noaptea desface lenjeria în erotic
strecoară busuiocul sub pernă
mâinile singurătății se frâng
în muzica unei neliniști
geometria nopții se modifică

 

Ars poetica

Sunt răstignitul pe scări de cuvinte
În piaţa albă,pe rug de cărţi ars.
Himera poartă steaua înainte
Luminii,cenuşa să-mi las.

Sunt paria unor vremuri apuse,
Morminte de păsări în inimă port.
Fâşiile nopţii pe răni mi se puse
Zbătându-mă,să trec cerul, înot.

 

Rugul nopţilor

Visul cui e drumul meu
Prin amurguri despuiate,
Cu tăcere curge-adânc
Rugul nopţilor curate.

Plopii zării în câmpii
Mă-ngenunche în ţărână,
Roada lutului o simt
Dulce susur de lumină.

Sub povară de cuvânt
Trece sufletul prin umbre,
Gândul cui e viaţa mea
Până când şi până unde.

 

Amândoi în timp

Într-o piaţă demult
Când timpul era bun,
Mai schimbam îndoieli
Pe un tras de tutun.

Ne priveam ne-nţeleşi
Într-o mare de fum,
Eram aripi întinse
Peste-o lume de scrum.

Mirosea a pustiu
Sub coroane de pini
Şi tristeţi ne băteau
În tălpi,drumuri de spini.

Într-o piaţă demult
Năpădită de ploi,
Sub umbrare de timp
Am rămas amândoi.

 

Viori înfiorând tăcerea

Prin iluzii mă pierd,prin ninsori
Poezie,chemare a cenuşii spre cuvânt!
Cu o ploaie aş fi vrut să deschid florile
Dar le-am deschis,cu lacrima,în cânt.

Continuu umbrele diferenţiază lumina
Melancolie,viori înfiorând tăcerea!
Nostalgici filozofi ai utopiei
Băteau cu suferinţă,în inimi,mângîierea.

Adiere a miresmei din clipele trecute
Singurătate,tăcere ascultându-şi haosul!
Istorii repetate cu mările în neguri
Îşi ard în carnea noastră pathosul.

 

Rugă

Din apa mea,să faci Doamne,izvor
Ca lacrima,mereu să izbăvească,
Din unda-i lină,liră susurând,
Toţi însetaţii să se răcorească.

Ţărâna mea,câmpie nesfârşită
Cu macii-n holdă legănând lumină,
Aripi să urce-n slavă cerul,
Belşugul să coboare–n rădăcină.

Din focul meu,înalţă Doamne,stea
Arsă în carne de infinitate,
Necontenit calea să lumineze
Nopţii, altă singurătate.

 

Am luminat

Am limpezit lumină în nopţile stelare
Şi am cântat cu-argintul din goarnele de crin,
Am risipit icoane imperiului de umbre
În care se-oglindeşte al scrumului suspin.

Urcam pe aripi calde cu îngerii visării
Când cerul îşi mâna a lumilor catarge
Şi fluturau în urmă doar cârdurile zării
Cu nopţile uitării de care mă voi sparge.

Dar cântecul plutirii mă duce mai departe
În ţara de iluzii singurătăţi zidind,
Am luminat cu gândul istorie de şoapte
În inima curată mă flagelez arzând.

 

Drumuri

Bătu argintul anilor cărare
Ce munţii i-au trecut de mult,
Deşi mereu mi-ai fost în gând
Doar drumurilor am dat ascultare.

Doar drumurilor am dat ascultare,
Încet, încet în ele mă afund,
Ţărâna paşilor risipitoare-n vânt,
Te va ajunge poate-n înserare.

Bătu argintul anilor cărare
Şi în tristeţi, regrete mă ajung,
Deşi oprit-am dorului să cânt
Doar drumurilor am dat ascultare.

 

Epitaf

Odihneşte-te pe pieptul meu
Împodobit cu flori şi cu pământ
Şi lasa-mă să îţi pătrund în gând
Cu-n cântec, cu-n vers, cu un cuvânt.

Un cântec ce l-am scris demult
Cu bucurie şi tristeţi l-am întrupat,
Când ceruri le brăzdam în zbor
Şi lumile-n lumină le-am mânat.

Ascultă lin tăcerea cum se scurge
Ducând cu ea tot ce am fost,
Ai grijă cum trăieşti şi ce rămâi
Tăcerea să nu-ţi pară fără rost.

 

Plâns de viori

Ce linişte e într-un plâns de viori,
O beţie de crini în parfum de ninsori,
Tu eşti limpede, albă, ca lumina în zori
Străbătând amintiri şi tăcute uitări.

Într-un fluier de vânt, rătăcite chemări,
Mă întorc în trecut, în beţie de flori,
Cu un pumn de cuvinte şi tăcute mirări,
Când iluzia scaldă cânt de privighetori.

În adânc legănare de visare pe mări
Cu tristeţi ce înoadă albăstrui depărtări
Şi tăcerea ce scrie înserarea de ieri,
Ce linişte e într-un plâns de viori.

 

Sunt doar foşnet

Sunt doar un foşnet, despletit în vânt
Şi cu miros de brad şi iasomie
A inimii flaşnetă plângând în insomnie,
Când timpul mă întoarce într-un eretic cânt.

Se odihneşte noaptea în viziuni abastracte
Când tu ai stins în rece foc iubirea
Şi ai astupat tăcută ne-mplinirea
Ce rătăcea prin visurile noastre.

Iluzia mă pierde în putred asfinţit
Şi cu miros de brad şi iasomie,
Cu-a inimii flaşnetă plângând în insomnie,
Sunt doar un foşnet, dezlegat de vânt.

Mă biciuie tristeţea acestui sacru cânt
Şi în adânc mă leagănă cuvântul,
De rugăciuni mă dezveleşte vântul
Sunt doar un foşnet, doar atâta sunt.

 

Poetul

Sunt poetul acestei lumi
Cu ţări de flori în legănare,
Cu oameni frumoşi şi senini,
Cu cer înstelat şi îngeri pe zare.

Sunt poetul acestei lumi
Cu cântec duios de izvoare,
Cu florile aprinse-n câmpii,
Cu dor în păsări călătoare.

Sunt poetul acestei lumi
Unde Tu eşti vis şi candoare,
Cu mâini răsfirate în dans,
Cu sfinţi privind din icoane.

Sunt poetul acestei lumi
Cu gândul întins în cuvinte,
Cu Domnul în bătăile inimii,
Cu tăceri ascunse-n morminte.

 

Melancolie

Tristeţe, ochii tăi sunt blânzi
Şi-n lacrime se sting cristale,
Între tăcere şi cuvânt
Este iluzia ce doare.

Blândeţe, ochii tăi sunt trişti
Şi în privire curg petale
În toamna care ne-a ajuns
Trasă de păsări călătoare.

Tristeţe, chipul tău e ars
De clipele incendiare
Cu flăcările ce se zbat
nelinişti
Între tăcere şi uitare.

CHIPURILE NOASTRE

mâinile lunecară pe clapele vântului
ce tăcere îşi va scrie istoria
ce aer sfinţit bătu aripile tinereţii
ce zbor a rămas acolo necuprins
lumina mai bea o zi cu păsări
mai pietrifică o aşteptare de milenii
cântecul se pierdu în urma ta
un drum care să te întoarcă
cu mâinile agăţate în aer
un vers pe care să nu-l uiţi
pe marile porţi ale iluziei
chipurile noastre vor rămâne împreună

 

EXISTĂ

o înserare în violoncel
ochii tăi duşi departe
mâinile fluturate în urma ta
un început de zbor în iluzie

o înserare în violoncel
nevinovaţii muriră pentru noi
ofrandele sunt ridicate la zei
în zile ce se vor sărbători

există o trezire din toate
ce duce la Dumnezeu

 

LIBELULA

anatomia obosită arde zbaterea
fiecare ne închinăm unui zeu
dintr-o amintire poţi înălţa un templu

iubirea îşi cântă iluzia
singurătatea îşi plimbă muţii
până cuvintele înnebunesc

fericit cel ce trece în nepăsare
ce nu ştii nu există
ce nu există nu afectează

peste ochii apei
trece o libelulă
o idee vascularizată

 

POVESTE

mâinile despletite ale vântului
îţi răsfiră părul
îţi mângâie chipul
ochii tăi mari
cerul aripilor mele
existai într-o lume a îngerilor
clipele erau lumină
nopţile de scorţişoară
cântec de flaut
drumul către tine
moale te învăluia
ca un gând bun
mătasea privirii mele
înclină-te în şoaptă
stârneşte zborul
mâinile despletite ale vântului
îţi răvăşesc părul
îţi mângâie chipul
sub safirul cerului
te îmbrăţişam
cum îmbrăţişam copacii
în jocurile copilăriei
inima colora tăcerea
erai toate sentimentele
ce mă alcătuiau
dar stam inconştient
pe marginea prăpastiei

 

VIS

îngerii locuiesc tăcerea
în noaptea viselor
cad mâinile-nserării
peste trupurile iluziei
aş vrea să te-mbrac
în cuvinte de catifea
să-ţi mângâi ochii
cu lumina privirii
trupul o câmpie-nflorită
pe care aleargă
doar caii sălbatici
din inima mea
sub semnul interdicţiei
s-au aprins trandafirii
se adâncesc viziunile
îngerii locuiesc tăcerea
cuvinte de catifea
cad mâinile-nserării
zdrenţe de iluzii
pe trupul timpului

 

CUM DORIŢI

comandai inima la pachet şi plecai
imperturbabilă ca o galeră pe apa sâmbetei
tăcere şi mister era graţie
înfloreau dimineţile pe unde treceai
aerul respira lumea florilor
ochii erau aprinşi şi pluteai
totul era atât de dulce
dar urmam rătăcirile
fără nicio logică a permisivului
îţi dăruiam cerul cu stelele
nu vedeam dincolo de tine
mi-ai dat aripi
dar mi-ai luat aerul
locuiam într-o negură de funii
drumul era înnoptat în iluzii
cu floarea uscată pe ram
palpabil era doar sfârşitul
şi nici nu apucasem să deschid ochii

nu îmi mai amintesc nimic
terminaţi voi poemul acesta
cum doriţi

 

RISIPITORUL

pătura groasă a călătorilor
fără ţintă s-a subţiat
am fost risipitorul de ieri
în peregrinări căutând lumina
ascunsa realitate a iluziei
în cuvinte o lume de fum
aerul în care se dizolvă
transparenţa închisă în forme
atomi ce mişună tăcerea
în lucrurile vechi nostalgia
plimbă tristeţea pe străzi
sub candelabrul nopţii
rătăcitor întors în ritual
păsări de argilă aurite
pulsând în tâmple cântecul
lumea pierdută în amintiri
o dâră de cenuşă

risipitor întors în cuvinte
cel ce a ars
este izvor de lumină

 

PRAFUL AMINTIRILOR
doamnei Prof. Univ. Dr. Olga Duţu

nisipul clepsidrei s-a scurs
anunţând dusa perioadă albastră
distanţa ovalizează depărtarea
în cărţile iluziei
se ofilesc trandafirii

în simfonia tăcerii
ridicarea la cer
a vasului cu ofrande
a poemului iluzoriu
sentiment impus rătăcirii
prerogativ sacramental

zefirul crepuscular
aduce din depărtări
doar praful amintirilor
cenuşa păsărilor

o risipire de aripi
cerul tinereţii
aşteptarea eclozează tristeţea
cuvintele absenţei
au spus totul

 

ARTIFICIAL

o lumină cenuşie în apus
îmi irită ochii
îmi îmbracă aşteptarea
o lume de plastic ne-a învins
mecanic gravitaţional
se mişcă sentimentul
în păsări fabricate cântă benzile
era anul viziunilor
se aştepta jucarea ultimei cărţi
se sta la rând
cu buletinul în mână
pentru simularea morţii
în braţe cu căţeluşul de pluş
timpul se furişa ca un hoţ
la colţ uitarea înghiţea amintirile
benzile din păsări cântau

curând o inimă de plastic
va şterge sentimentul
va anula suferinţa

 

ÎN RAMA DE OS A TOAMNEI

s-a împietrit visul
în rama de os a toamnei
tresăreau priviri în inimă
mușcau lacome
carnea unei alunecări voluptoase
-pe gura mea port crinul pielii tale-
și-acum ard buzele
în limpezimea tăcerii
pe palmele tale rănite
mici mângâieri plecate
cu mirajul depărtărilor
striațiile zilei
opresc alunecarea în iluzoriu
sterilul iubirii răvășește
-pe gura mea port crinul pielii tale-
în liniște muzica îngerilor
timpul a tras zăbrelele
oboseala m-a ajuns
a anulat picioarele
voi fi o târâtoare înaripată
ce-și cară visul împietrit
în rama de os a toamnei

 

IDEAL IMPERFECT

nimeni nu e perfect
realitatea nu cuprinde idealul
dar toți judecăm în ideal
doar lucrurile poetice luminează
am descoperit poezia
și am ieșit din real

noaptea legată la ochi
mă ghidează pe drumul viselor
îmi arată iluzia cu chipul tău
și mă lasă în intersecție
vine iubirea cu suferința
ofilită în poeme

pipăi pe ziduri realitatea
mucegaiul înflorit în așteptări
în umbra idealurilor
în ochii nopții legați cu întuneric
doar lucrurile poetice luminează
într-un ideal imperfect
tulburat de tăcerea noastră

 

OCHII MEMORIEI

timpul aduce valoare
dar și devalorizează
din trecut doar cântecul străbate
restul e uitare
cuvinte de cenușă
ce acoperă ochii memoriei

am trăit mai mult
imaterialitatea lumii
partea nevăzută
întunecimile luminii
în care se scaldă iluzia

în iubire
se va mânca mereu
pâine amară
neliniștea cuvintelor
o înflorire eșuată
în adâncimea tăcerilor

 

LAMENTAȚIE

mănânc pâinea neagră
a nopților albe
hrănesc păsările iluziei
din colivia așteptărilor
unde zăbrelele
își impun restricțiile
depărtările depozitează
visele cu tine
prizonier al trecutului
îmbrățișând ofilirea
vine toamna cu epilatorul
unde crinul marchează
teritoriul unui zbor
sfârșit pe tăișul lamentației
în noaptea cuvintelor
în gesticulația neînțelesului

 

CENUȘĂ

în arhitectura tăcerii
gesticulația haosului
impune arderea

în noaptea uitării
sentimentul stinge
ultima iluzie

în focul ochilor
întunericul va desluși
doar cenușă

 

URME

pe tăișul cuvintelor
o mișcare aparentă
ascunsul înțelesului
despică flacăra nopții
floare în deziluzie
lumina unui gând
depărtare pipăită pe întuneric
înariparea golind zborul
în ieslea unor așteptări
drumul unei cârtițe năuce
ce continuă sfârșitului
început în nedeterminant

 

LINIȘTE

în început târziu
o tăcere adâncă
mâini ridicate
tulbură apa gândului
femeia ce te bântuie
azi s-a ofilit
pune-o în inimă și uit-o
în fereastra visului căderea
lumina își ascunde ochii
pianul acesta dezacordat
împrăștie sunete de clopot
în înserarea liniștii
în beatitudinea amintirii
femeia te va bântui mereu
pune-o în inimă și uit-o
ofilirea s-a lăsat cu toamna
aripile vor adormi
istoria se sfârșește
în înserarea tăcerii
cu turmele întunericului
vine uitarea

 

Nopţi târzii

Se sting în liniştea uitării
Arzând clipe de maci,
Trecând cu valurile mării
Iluziile atâtor magi.

Dorm depărtările pierdute
Leagănul corabiei de fum
Unde în păsări obosite
Curge nu sânge,curge scrum.

……………………………

Peste tăcerile târzii
Miresmele nopţii ne-ajung
Regrete ce se duc în vânt
Cu nourii peste câmpii.

 

Cântecul e suspin

Locuiam într-un vis
Cu ferestre de mare,
Noaptea culegeam stele
Şi împleteam izvoare.

Învelită-n petale
Te scăldai în lumină,
Într-un colţ de-nserare
Tresăream ca o liră.

Locuiam într-un vis
Printre flăcări de crin,
Dar realul e spin,
Pentru trist peregrin
Cântecul e suspin!

 

Umbre în noapte

Alunecarea umbrelor în noapte
Lumină înflorită în departe.
Materia cenuşii ce orbeşte
Visele-n somn de le trezeşte.
Privirea ce-o coboară luna
Închişii ochi pe totdeauna.

Lumină înflorită în departe
Alunecarea umbrelor în noapte.
Necontenitul haos al tăcerii
Închis de-adâncurile mării.
Timpul trecând pe aripe de-nfrângeri
Lăsând în urmă neatingeri.

 

Aşteptând iluminarea

Mai ros decât pământu-mi este gândul
Tristeţile-au arat până la os,
Dar am trecut pustiile pe jos
Sub păsările ce ascunse cântul.

În liniştea ce scaldă depărtări
Târziul a bătut însingurarea,
Smerit aştept în nopţi iluminarea
Îngenunchiat pe cioburi de-amintiri.

Poverile descarc şi freamătul ascult
Tăceri nedesluşite,cristalurile sparte
Pe oasele luminii împrăştiate-n noapte
Mai răsfoieşte timpul,privirile de lut.

 

Mă pierd

Mă-ntoarce-n flaute-nserarea
Cu drumul o să pier în cânt
Când cerul dezleagă ninsoarea
În nerostire de cuvânt.

Mă pierd în freamătul de vânt
Tot îngânând încet visarea
Şi pomii leagănă uitarea
În iarna-n care mă afund.

Mă-ntoarce-n flaute-nserarea
Cu fumul o să pier în vânt
Voi rătăci mereu în cânt
Tăcerii găsind ascultarea.

 

Poezia

Poezia este sentiment liber
O existenţă călătoare
Îmbogăţind lumina nopţii
Trecut cântând în uitare

În iubire inima luminează
Cuvintele ard sub petale
Poezia este sentiment risipit
Din amfore ireale

 

Mesteceni

Ce respirare urcă din adânc
Prin voi ca o ninsoare de tăcere
Pe care colţul timpului n-o piere
Izvorând din ogorul de sub pământ.

Vreun suflet rătăcit de poet
Ce n-a putut cântarea să şi-o spună
Care înalţă-acum o mână
Albă-nfrunzită cu un cuib discret
Vreun suflet rătăcit de poet.

Lin lebede urcă în trunchi
Prin fibră ne-ntreruptă iubire
Și-n freamătul în risipire
Muzica lină despetită-n vânt.

Ce respirare urcă din adânc
Prin voi ca o ninsoare de tăcere,
Ce stea acolo sus vă cere
De creşteţi răsfiraţi şi în cuvânt.

 

Îţi scriu

În lacrime-ţi scriu, de departe, tăcere
Scrisoare umbrită de viscol şi fum,
Când îngerii plâng apatici pe drum
De dor şi de clipe, cu ploi efemere.

Şi cântă apusul în lanuri de crini,
Din lire beţie de lacrimi şi humă,
Când păsări în cer nelinişti adună
Şi visele noastre se sting amintiri.

În lacrime-ţi scriu, de departe, tăcere
Cu mâna albită de timp şi de boli,
Din ţara aceasta înecată în flori
De dor şi de cântec, cu ploi efemere.

 

Te-aş fi iubit

Te-aş fi iubit cum n-am iubit pe nimeni
În noaptea înflorită-n peruzele,
În muzica ce izvora din lire
Înfăşuraţi în ceruri şi în stele.

Te-aş fi iubit sălbatic ca barbarul
Ce a scăpat din lanţurile grele,
Te-aş fi iubit în lacrime de îngeri
Te-aş fi culcat în visurile mele.

Te-aş fi iubit sfios ca pe-o icoană
Când sfinţi toţi plecav-or la culcare,
Pe câmpuri mari de flori scăldate-n Soare
Eu ţi-aş aşterne lumea la picioare.

 

Nimicul

Cum sângeră apusul peste noi
Tandru din toamnă, leagănă sfârşitul
Şi picură ideea de pe foi
Trăgând cu-ardoare, din nimic, nimicul.

Privesc la osul nopţii fumegând
Şi năluciri îmi joacă-n faţă drumul
Ce duce-n amintiri, din fremătând,
Pocalul cu nectar şi cu pelinul.

N-ai vrut să fim acelaşi tainic vis
Ce înfiripă în lumină timpul,
Mă doare-acum când cartea am închis
Trăgând cu-ardoare, din nimic, nimicul.