Am dat azi peste fotografiile cu Dumitru Fusu, apoi și peste niște îngândurări, provocate de Mircea V,Ciobanu (editura Știința), care mă întreba dacă am ce să zic despre Teatrul Luceafărul… Am ce să zic și despre Dumitru, și despre faimosul Teatru Luceafărul, „răsărit” de la… Moscova…
Așchia neîmpăcată a Luceafărului
Altfelul, diferența stimulează creativitatea – în mai multe domenii. (Mă abțin eroic să nu alunec în partea puhoaielor de „călători” basarabeni, dintre care unii se întorc din Italia, Spania, Grecia, Portugalia, Germania și aplică acasă ceea ce li s-a părut mai captivant, mai profitabil și mai aplicabil și la noi…)
Rusul! E… ca rusul – mai diferit decât noi. Am scris despre dialogul la temă dintre doi colegi de cursuri superioare sovietice din Moscova, Vasile Vasilache și Vasile Belov, la casa de creație a scriitorilor din Coctebel. Eram martor acceptat… Avea dreptate Belov că suntem și unii, și alții ortodocși, dar românul e mai legat de casă, de fântâna din poartă, de nucul din prag, pe când rusul (Vasilache îi folosea de ilustrație pe cei trei bogatâri) e mereu atras de orizonturi nemărginite și de porniri de… eliberare și de facere de bine cuiva… În dimensiunea folclorică ucrainenii au o galerie impunătoare de bancuri despre muscali. Motivul figurează și în folclorul românesc, ilustrând ceea ce afirmam la început despre altfelul stimulator de creativitate.
În altă accepție, e delicioasă și reacția intelectuală basarabeană la ceea ce în anii sovietici constituia eticheta refrenică obligatorie pentru relația moldo-rusă: lucoarea ne vine de la răsărit.
Apropo de inspirație și de… darea cepului. Proiectul editurii Știința mi-a provocat insomnie imediată! Că-mi venea bine de titlu și… „Tot din Moscova să fi răsărit și Luceafărul?”, dar și „Moscova nu e toată Kremlin (ori… toată-n Kremlin)”. Propunerea editurii mă întorcea cu fața spre teatrul Luceafărul, spre luceferiștii legendari școliți la Moscova și reveniți acasă mai știutori (de ce au de făcut, ce cruce au de dus) decât înainte de Moscova, decât cei (mai mulți) rămași acasă. Și cum au dus-o! Crucea! Ce teatru românesc au dăruit poligonului nostru fără buletin de identitate (în epocă)!
Apropo de Kremlin și de teatru… Mă întrebam în acea stare de căutarea intrării în scena devenirii tinerilor învățăcei basarabeni: mauzoleul lui Lenin e din ansamblul Kremlinului ori?…
Kremlinul e mai mult teatru decât muzeu. Mostrele muzeistice, zidurile, ruinele, pietroaiele, ghiulelele, tunurile, clopotele, eșafodul, Piața Roșie constituie recuzită și scenografie splendidă pentru imaginarea/vederea paginilor de istorie rusă, pe care o știam odinioară pe dinafară (că la alta nu ni se permitea). Lenin cu mauzoleul… Dacă ar avea prin vecinătate și un muzeu al figurilor de ceară pentru celebritățile ruse, s-ar înțelege mai bine importanța unor formule intermediare între mumificările egiptene și lustruirile de mai încoace ale faraonilor moderni…
Insomnia provocată de editura Știința m-a dus cu imaginația și la cotidianul administrației ruse, la felul cum trece pe lângă garderoba muzeistică președintele rus (oricare ar fi el) și dacă nu-l tentează, nu-l ispitește încercarea caftanului lui Ivan Groznâi, a costumelor mai nemțești ale lui Petru cel Mare, a mundirelor, a mantalelor lui Stalin…
Dar Moscova nu e toată Kremlin – are dreptate varianta de titlu, la care am renunțat. Basarabenii porniți să învețe teatru la Moscova, s-au trezit că învață să vadă, să se întrebe, să nu se teamă de toate variantele de răspunsuri, inclusiv în testarea oglinzii – și se descopereau alții decât le spuneau școlile de acasă.
O-ho-ho, insomniile lungi provocate de aceste motive! Dar motivul insomniilor porneau de la Luceafărul… Că tot de la Moscova se întorceau, școliți, și tot spre Luceafărul, alt val, mai tânăr – al lui Mihai Fusu, Petru Vutcarău, Ala Menșicov… Și nu încăpeau în Luceafărul… Și tot la Moscova se școlea, la Satiriconul lui Raikin, Sandu Grecu, echipându-se cu repere manageriale pentru proiectul său de teatru – Satiricus – I.L.Caragiale…
Moscova cea din jurul Kremlinului (Kremlinul cu eșafoade și noroade pecetluite… de văzut o lucrare a lui Lenin despre închisoarea popoarelor), dar poate mai mult din jurul Teatrului Bolșoi, Taganca, galeriei Tretiakov și așa mai departe (vezi portalurile culturale), declanșa creativitate și descătușa pofta de gândire – despre toate, inclusiv despre sine. La Moscova se îngăduia mai multă îngândurare.
…Norocoșii din Chișinău chiar vedeau spectacolele Luceafărului. Legenda fenomenului teatral se revărsa mai legendă pe mai departe de Chișinău, iar desprinderea din scena Luceafărului a unui altfel de teatru provenea din fierberea de creativitate a bateriilor încărcate la Moscova. Moscova cea cu mai multișoare și diferite teatre, cu mai multe biserici, care nu se transformau în săli de sport ori depozite de chimicale, ori în planetarii…
Descopeream mai apoi în Parcova lui Dumitru Fusu o tabără anuală de creație cu pictori valoroși și mă întrebam dacă proiectul s-a lansar după Moscova luciferiștilor ori mai înainte… O să-mi clarific amănuntul, dar aici iată cum încercam să-l înțeleg și să-l spun pe Dumitru în rubrica mea Poezia ACASĂ din revista LITERE (Târgoviște) acum cincisprezece ani:
„Poetul cu un singur teatru: al său şi al lumii – ori invers
În anul 1968 Dumitru Fusu, actor (deja!) celebru al Teatrului Luceafărul – cel mai românesc şi mai cult teatru din Chişinăul acelor ani, – întemeia, sub egida Ministerului Culturii, Teatrul unui actor. Răsunătorul spectacol Viaţa omului după Shakespeare, cu care tânărul actor cutreiera bibliotecile şi căminele studenţeşti, încurajând altfel de lecturi, trăda o cutie sublimă de rezonanţă a temerarului actor – unul în scenă! – şi o predilecţie aparte pentru poezia tensionată dramatic şi densă în metaforă. Obiectivele repertoriale şi parametrii (nu limitele!) unui asemenea teatru l-au condus la materialul dramatic naţional – opera clasicilor, cronicile, folclorul, poezia contemporană.
Românismul Teatrului Luceafărul îl datorăm Şcolii Superioare de Teatru Şciukin din Moscova, unde exista o mai mare (relativă) libertate şi unde faimoasa generaţie a lui Ungureanu, Todorov, Fusu, Caraciobanu, Izbeşciuc, Malcoci s-a ales cu aleasa şcoală teatrală, dar şi cu o impecabilă limbă română. După Moscova, Dumitru Fusu devine şi profesor la Institutul de Arte din Chişinău (până în 1980). Timp de trei ani (1977-1980) mai urmează Şcoala Superioară de Cinematografie din Moscova, avându-i profesori pe regizorii de răsunet Jalachiavicius, Tarkovski, Mihalkov-Koncealovski, Yoseliani, adepţi ai poeziei planurilor interferente.
Toate drumurile duc spre poezie, spre scenă, unde se întreabă cuvinte pline, îmbâcsite de sensuri şi mesaje, aidoma fructului plin doar cu seminţe – şi ele tensionate de explozii cu efect întârziat, explozii cu unda de şoc mai îndelungă.
În cazurile unor actori poeţi de spiţa lui Dumitru Fusu, ispitele să o apuci în lături par mai multe ca de obicei. Aici însă m-aş opri la venirea poetului din teatru şi din familie. Evident, cele genetice, programate, întâmplate (până la venirea pe lume a protagonistului) contează în primul rând, dar starea de mugur amorţit-adormit a acestora ne conduce la mecanismul intrigant al deşteptării poeţilor.
Teatrul unui Actor a însemnat aerul tare, câmpul metaforic tensionat, în care poetul, pictorul Dumitru Fusu i-a sărit în ajutor actorului şi regizorului Dumitru Fusu. Nuanţă de altă intrigă e şi familia artistului complex, artistului integru: feciorul Mihai Fusu e actor şi regizor, fiica, Ana-Maria, e compozitoare, soţia, Maria Fusu-Mardare, e pictoriţă. Interferenţa limbajelor şi formulelor de creaţie, artistice, polarizarea zbuciumului creativ în jurul a trei poli – Teatrului, Casei, Şcolilor (şcolile superioare din Moscova şi Academia de Arte) fac din poezia lui Dumitru Fusu obiectul unei curiozităţi şi unei degustaţii aparte.
Semnatarul celor două volume de versuri – Vocea din culise şi Mai singur decât cel nenăscut – e interpretul a circa 25 de roluri de teatru, a circa 15 roluri de cinema, mai e scenaristul şi regizorul a mai multor filme documentare, poetice, dar mai e şi semnatarul a câteva expoziţii de autor.
Din 1995 Teatrul unui Actor a devenit municipal, impulsionând lansarea unui festival internaţional al acestui fel de teatru – One man show. E cea mai importantă încununare a destinului artistic al poetului Dumitru Fusu, care s-a întors cu Premiile Mari şi cu aprecierile festivaliere din Germania, Franţa, Italia…”
Când am fost înscăunat la Departamentul Cultură al primăriei Chișinău, l-am descoperit pe Dumitru în splendidă formă sportivă – făcea jogging, alerga distanțe lungi matinale.
– Ce faci cu teatrul unui actor?
Nu trebuia, nu se mai întreba și nu mai exista… I-am propus să-l reanimăm. Am constatat că nu mă prea crede, dar l-am convins să încercăm s-o facem… Acum nu mai contează eforturile și istoria ușilor deschise, și argumentelor reluate. Important e că primăria a acceptat să avem la Departamentul Cultură Chișinău Teatrul unui actor, iar repertoriul lui Dumitru Fusu în această formulă configura un poligon experimental de toată fierberea. Scenele erau mereu altele, dar mi-i drag să închei aceste rânduri despre așchia neîmpăcată a Luceafărului cu ideea lui Dumitru să înceapă cu un spectacol de al său ședința operativă de luni dimineața a primăriei Chișinău. Într-o luni cei o sută de funcționari publici ai capitalei s-au trezit la spectacolul Doisprezece de Alexandru Blok, iar în altă luni – cu spectacolul Moartea căprioarei. Copertare frumoasă a unui destin împlinit – aceste scene neordinare și scena extinsă a Festivalului One man show.
Dor
Cine mi-ar da
un sfat –
cum să împac
lumea mea de doruri
cu dorul meu de lume?
* * *
Jos e haosul,
sus e spiritul,
şi numai stelele licărinde,
săpând în amintire,
scot aurul ideii
că pământul
şi cerul
au dăinuit
cândva
împreună.
Decembrie 2020