Era un sfârșit de cireșar, care nu se deosebea prin nimic de cele din anii precedenți. O perioadă cu zile lungi și toride, cu seri încântătoare și nopți liniștite, pline de farmec, dar atât de scurte.

La Făgureni, era ora 6 dimineața, când moș Nicanor Șoitu se trezi. Pentru el, un pensionar, era cam devreme. Ar mai fi dormit, dar nu putea – era obișnuit să se scoale cu noaptea-n cap, încă de pe vremea când muncea la brigada de vii a colhozului. Și, așa culcat, începu să-și schițeze planul zilei. Primul lucru: să hrănească cei doisprezece curcani, apoi să-i scoată în drum, spre toloaca din fața satului. După care, numaidecât, trebuia să prășească porumbul de pe lotul de dincolo de sat. Nu era bine să tărăgăneze, căci buruienile se întăreau, iar căldura mare avea să vină curând.

Cu curcanii se descurca ușor; găseau singuri drumul spre toloacă și se întorceau seara, atrași de promisiunea unei porții de hrană. În familie, cu „baba”, exista o înțelegere tacită: el — cu curcanii, ea — cu găinile.

*  *  *

Odată sculat, moș Nicanor dădu grăunțe păsărilor, le privi cum ciugulesc, apoi le scoase din curte. Nu avea de ce să se teamă; toloaca era la vreo 200 de metri, iar în sat nu se mai auzise demult, de furturi de păsări.

Baba tocmai terminase de prăjit ouăle, când moș Nicanor intră în casă. După masă, își ascuți sapa, luă sticla cu apă și porni spre ogor.

*  *  *

Trecând pe lângă toloacă, moș Nicanor observă că nu era nici urmă de curcanii săi. „Cum așa?”, se întrebă nedumerit. Nu-i văzuse pe drum, nici prin grădinile vecinilor. În acea clipă, fu lovit de un gând cutremurător: „Mi-au furat curcanii!”.

Tocmai atunci îi apăru în cale moș Gheorghe Pleșca, a cărui casă era chiar lângă toloacă.

— ‘Neața, Nicanor, ce te-ai oprit în drum?

— Gheorghe, caut curcanii, nu i-ai văzut?

— Nu i-am zărit astăzi pe toloacă.

Moș Nicanor se convinse: îi furaseră. Porni iute spre sovietul sătesc.

*  *  *

În biroul președintelui, acesta stătea de vorbă cu un milițian sosit recent de la raion. Văzându-l pe moș Nicanor descurajat și cu sapa în mână, președintele întrebă îngrijorat:

— Ce s-a întâmplat, Nicanor?

— Gheorghe Ivanovici, mi-au furat curcanii!

— Furat?! Nu se poate, poate au intrat pe la cineva prin grădină…

— Nu, tovarășe președinte, i-am căutat peste tot, a insistat bătrânul.

Auzind despre furt, Ștefan Cibotaru, șeful Miliției Judiciare Raionale, aflat acolo cu alte treburi, decise să se implice. Sovietul sătesc nu avea un milițian de sector, iar cazul necesita atenție.

*  *  *

După 15 minute, Ștefan și moș Nicanor examinau drumul. Totul părea în regulă, nicio poartă lăsată deschisă.

— Unde locuiește Ion Breazu? întrebă subit Ștefan.

— Cel de vreo 65 de ani? E „Covrig” porecla lui. Stă la a treia casă de aici. Dar nu cred să fie el, e foarte bolnav, abia se mișcă, a lucrat în nordul Rusiei și are probleme grave cu spatele.

Ștefan se adânci în gânduri: „Mda, se vede că multe nu cunosc cei din sat…”.

*  *  *

Ion Breazu, zis „Covrig”, avea un trecut lung de infractor. Prima oară furase la 18 ani, iar de atunci „meseria” de hoț îi devenise destin. Fusese condamnat de șapte ori, trecând prin închisori din Ucraina și Rusia. Ajuns la 60 de ani, bolnav și singur, încercase să fure din nou la Chișinău, dar a fost prins, aruncat peste gard de stăpânii casei și s-a ales cu o coloană vertebrală distrusă. Revenise în satul natal, Făgureni, unde nimeni nu-i știa trecutul, crezând că a fost la „bani lungi” în nord.

*  *  *

Ștefan intră în curtea lui Breazu. Simțea că are un motiv bun. Bătu la ușă, dar nimeni nu răspunse, așa că intră. Înmărmuri: Ion Breazu stătea pe podea și jupuia un curcan.

— Bună dimineața, moș Ion, ce faceți? Breazu privi lung, dar liniștit:

— Iaca, m-ați prins la fața locului.

— Unde sunt ceilalți?

— În șopronul de lemne.

După restituirea păsărilor, Ștefan a vrut să afle cum un om abia mișcându-se, a reușit furtul. Breazu explică simplu: presărase grăunțe de la portiță până în șopron. Curcanii au intrat singuri, el doar a închis ușa.

Privindu-l pe bătrânul neputincios, Ștefan nu știa cum să procedeze.

— Tovarășe maior, nu sunt bucuros de mine, dar mă trage cineva la furat. Vă rog, lăsați-mă să mor acasă. Ștefan, după ce chibzui, îi spuse:

— Bun, rămâi acasă.

*  *  *

O săptămână mai târziu, Ștefan sună la sovietul sătesc să propună o audiere a cazului în sat.

— Ștefan, îi răspunse președintele, Ion Breazu a murit acum trei zile. A doua zi după furt.

Urmă o tăcere lungă.

Ștefan puse receptorul, copleșit de gânduri: „Fiecare om își are drumul lui, dar se pare că Ion Breazu își pierduse nu numai drumul, ci și cărarea”.

Hamburg, 25 octombrie 2022