Fragment din romanul memorialistic-istoric „În Siberii de gheață” de Rodica FERCANA, USLR

✍️ CV- Rodica FERCANA

Scriitoare, Membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română (USLR) Născută la 27 Octombrie 1943. Domiciliată în România, Județul Bistrița-Năsăud.

📌 Studii și Carieră Socio-profesională 📚💼 A absolvit Academia de Studii Economice (ASE) București. Activitatea sa profesională a inclus roluri de economist (1970-1977). A fost profesor de discipline economice (și matematică) la Colegiul Tehnic „Grigore Moisil” din Bistrița (1977-1998).

📖 Activitate și Recunoaștere Literară A debutat literar în anul 2010. A debutat editorial în 2013 cu volumul liric BRAZDA DE CUVINTE. Volume: A publicat un număr impresionant de 29 de titluri 📚 (cărți), incluzând poezie, proză și romane memorialistice. Recunoaștere: Este inclusă în lucrarea „Un dicționar al Scriitorilor Contemporani”, vol. 4 (2016).

Lucrări Majore și Premii 🏆 Activitatea Rodicăi Fercana a obținut recunoaștere atât în țară, cât și pe plan internațional:

Romanele memorialistice despre prizonieratul românesc în Est: „În Siberii de gheață” ❄️ (2023) a primit șase distincții, inclusiv Meritul Literar și Virtutea Literară din partea LSR, precum și premii în bani. „Drumul osândei” (2023), reeditat în 2025.

Premii Internaționale: 🌍 Volumul „La porțile gândului” (2014) a fost premiat la Dundee (Scoția) și Fukuoka (Japonia). Povestirile „Vârtejul vieții” (20AB) au fost premiate la Oslo (Norvegia).

Traduceri: Lucrările sale au fost publicate în ediții bilingve și traduse în engleză, germană și italiană, fiind susținute de colaborări cu poeți albanezi și instituții din străinătate.

---

Prolog

– Ghiocul –

Era sâmbătă dimineața, la începutul verii. Natura se înviora sub îmbrățișarea razelor de soare ce-și sorbeau stropii de rouă, parcă pentru a-și potoli dogoarea. Eu, în prima săptămână de vacanță școlară, după ce intrasem la liceu, ieşeam cu găleata să aduc apă de la fântâna vecinei, cea mai bună din acest capăt de sat. Pe noi, copiii, mama nu ne lăsa să aducem apă cu găleata mare de vreo 6 kg, ci cu una mai mică, de 4 kg, și nici pe aceea nu o puneam plină de tot. Prin curte, mă jucam cu găleata învârtind-o în jurul meu de la o mână la alta, mergând spre portiță și nu prea atentă la cine trecea pe drumul din fața casei, în mintea mea fiind ocupată să număr de câte ori aud cucul cântând, care și-a pornit trilurile tocmai atunci. Se spune că atâţia ani de bucurii vei avea de câte ori auzi cucul cântând.

Când să ies pe portiță, se apropie o țigancă nu prea tânără, cu chipul puțin tuciuriu, păstrând încă urmele unei femei frumoase. În ziua anterioară, trei căruțe de țigani sosiseră și-și desfășuraseră șatra pe un prund – zonă cu pietriș – de lângă râu, la capătul nostru de sat. Caii îi priponeau pe porțiunile de iarbă de lângă apă, iar ei au pornit pe la săteni: bărbații, cu tingiri din aramă, să le ofere pe lei sau pe mâncare, unele femei, cu ghiocul la ghicit și copiii nu prea mari, la cerșit. Știu de anul trecut când a poposit altă șatră de țigani că noi, copiii, curioși nevoie-mare, mergeam cu una dintre mame și le duceam lapte, făină de mălai, ouă, brânză, cine avea, cocoradă pâine din făină de mălai cu lapte, ou, smântână și ceva brânză deasupra, care nouă ne plăcea mult și o duceam special pentru copiii lor. Abia așteptam să ne facă mamele cocorada și să mergem la ei, să-i vedem în jurul focului. Totodată, puneau cositor pe oalele găurite pe care le duceam. Mai târziu am știut să apreciez bunul simț al lor, deoarece cât stăteam acolo nu vorbeau între ei decât în română, doar dacă strigau la copii foloseau graiul țigănesc. Piranda, așa le spuneam noi la toate, fiind nume destul de răspândit la țigănci, avea o năframă (batic) înflorată cu galben și maroniu, legată la ceafă, de sub care se iveau la tâmple firele argintii de păr. Îmi lua ochii fusta de mătase în tot felul de culori, plisată mărunt-mărunt și lungă până la glezne. Din buzunarul unei veste închise la culoare a scos ghiocul care arăta ca o cochilie de melc, dar mult, mult mai mare, și m-a oprit să-mi ghicească, bineînțeles, pe ceva de-ale mâncării.

Tocmai atunci bunica venea de la cuibarul găinilor cu ouă în șurț (șorț purtat la țară, de femei, în față, încins la brâu, peste îmbrăcămintea de casă) și Piranda i-a cerut niște ouă să-i ghicească „dă noroc”. Bunica Saveta, mama tatălui, avea 71 de ani. Parcă și acum văd chipul ei blând; ai casei spuneau că semăn cu dumneaei la fire. Era de statură mijlocie, ochi căprui, cu riduri puține pe față, dar întotdeauna cu batic negru prins la spate când lucra și mereu găsea ceva de făcut.

„Haide, mata, să-ți zâc dă noroc”, îi spuse Piranda în timbrul vocii specific lor, iar noi, copiii, încercam să imităm această vorbire și chiar ne reușea.

„Norocul meu e-n grija Domnului”, zise bunica. Femeile mai în vârstă erau mai temătoare, fiindcă în religia noastră creștină ghicitul nu era acceptat, dar cele tinere erau mult prea curioase.

„Na (ia, ține) patru ouă și du-te cu Dumnezeu”, iar bunica a dat să plece. Eu am rămas în curte, deoarece Piranda stătea în portiță și bloca ieșirea; nu mă grăbeam și din pricina curiozității.

„Mulțam, da’ nu vrei să știi de bărbatul matale rămas în țară străină?”

Bunica s-a oprit, apoi s-a întors către țigancă cu fața îngălbenindu-i-se. Mă speriasem să nu-i fie rău. Știam că bunicul Ferchi (neamul fercanilor) este al doilea soț, celălalt, nu s-a mai întors din primul război mondial cu rușii.

„Spune ce ai de zis”, i-am auzit vocea bunicii mai mult ca o șoaptă. Eu, curioasă, am rămas uitată cu găleata în mână.

„Bărbatul matale, primul, crezi că-i mort, da’ el trăiește în țară străină ; o fost prins și dus dăparte dă tăt, la lucru, une-i mult frig. Multă vreme el n-o avut minte (memorie), da’ de-acolo n-avea cum să vie că este țânut forțat. Să gânește mult la mata, la copii, da’ l-o însurat cu una dusă ca șî el, p-acolo.”

Bunica, clătinându-se, s-a prins de ușorul porții, cu fața și mai palidă : „Mai ia două ouă; du-te Pirandă, și nu-mi mai spune nimic, că nu vreau să știu.”

„Mai dă, matale, ceva și pentru tinerica asta să-ți spun cum s-o duce la școli înalte.” Mi-am zis că aici a nimerit-o, eu tocmai ce intrasem la liceul din Năsăud, deci, pentru mine, fată de la țară, liceul era școală înaltă.

Soarele, parcă văzând fața fără culoare a bunicii, încet, încet i-a făcut tenul rozaliu, pe urmă de-un roșu feciorelnic. Eu am țâșnit cu găleata pe lângă Piranda, iar bunica i-a închis portița în nas și s-a dus spre treptele casei cu mers șovăielnic, cu ouăle rămase în șurț, ciocnindu-se ușor între ele.

Și cucul a încetat să mai cânte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

---

PARTEA ÎNTÂI

Măcelul

Înainte de acea săptămână fatidică, cerul și-a cernut, zile de-a rândul, steluțe argintii ce se prindeau într-un dans de iele, apoi, așezându-se într-un covor alb ca laptele, ce acoperea pământul. Soldaţii români, aliații Germaniei hitleriste, în acea perioadă de noiembrie, decembrie 1942, nu erau înzestrați cu mantale groase să reziste acelui ger care s-a pornit mai devreme și mai năprasnic ca în alte ierni. Ai noștri erau mereu folosiți de armata aliată ca o avangardă în lupta cu rușii.

Biata Românie, întotdeauna aşezată în calea urgiei; pe cine să se sprijine? Pe sovietici care, hulpavi, stăpâneau o parte din pământul țării sau pe Germania care l-a sprijinit pe mareşalul Antonescu – conducătorul statului în acea perioadă – să înăbușe rebeliunea legionară? Dacă aceștia manifestau la început un puternic crez patriotic, s-au transformat în trupă de criminali față de cei care luau atitudine împotriva gândirii lor și care de fapt nu mai corespundea idealurilor cu care ei au pornit mişcarea. Aşa, printre altele, l-au asasinat pe patriotul și istoricul Nicolae Iorga geniu de renume mondial. Mareşalul Antonescu, în bucuria recuceririi Basarabiei, a devenit aliatul Germaniei și a hotărât s-o urmeze peste Nistru.

După victoria ruşilor la Stalingrad, armata germană, în care era încorporată din 1941, Armata a II-a ungară, unde erau mulți români ardeleni, folosiți mereu în prima linie și decimați masiv de către ruşi, se retrăgea treptat dincoace de Don, la fel şi cele două armate din România, însă cu încercări de a se opune tăvălugului rus, dar la Cotul Donului, Hitler a ordonat românilor și diviziei germane cu ungurii, în majoritate români, să reziste pe poziție „cu orice preț”! Și au rezistat bieții ostași până i-a dovedit iureșul armatei sovietice în acel câmp de dincoace de Don. În primele zile de rezistență, nemții nu au trimis batalionului român de infanterie mijloace anticar, batalionul german dispunea de 30 tunuri anticar și, fără sprijin de aviație, românii nu au rezistat mult în teren descoperit. La fel au procedat și cu ce a mai rămas din Armata ungară, formată din mulți români, care trebuia să respecte ordinul lui Hitler. Superioritatea numerică în tancuri a rușilor i-a copleșit, peste 250 de mii de piepturi române (150 de mii din România și cca 100 de mii, români ardeleni) și-au vărsat sângele făcând din stratul gros de zăpadă un terci cleios din care norocoșii ce-au mai rămas în viață abia-și desprindeau bocancii, iar ostașii au devenit pradă partizanilor care aveau ordin de a lua prizonieri ca mână de lucru, înlocuitori ai celor înrolați în marea oaste sovietică.

Dumitru Pripon avea 36 de ani când a fost înrolat în oastea ungară; știa că România era aliata germanilor. Toți ostașii ardeleni din armata ungară: români, unguri și sași laolaltă erau sub comandă germană. Pe soția lui, cam firavă, tare-i era dragă Ioana, a lăsat-o cu părinții săi, în casa cărora trăiau de când s-au cununat ; el era singurul lor sprijin, iar nora o ducea bine cu socrii, oameni de omenie, care au tratat-o, devenită între timp orfană, ca pe o adevărată fiică. Bătrânii aveau totuși un „of” la suflet, că nu apăruse niciun nepoțel care să le întregească tihna în care trăiau. Satul lui, sat de câmpie ardeleană, cu dealuri domoale era din apropiere de Bistrița, ținut cu mulți sași colonizați de către germani cu secole în urmă, acum și ei sub stăpânirea austro-ungară.

„Noi încercam să facem față atacului năvalnic al rușilor, își aminteşte cu durere Dumitru, acum întors acasă, ștergându-și totodată lacrimile ce-i curgeau pe obrazul neras: înainte de a se crăpa de ziuă a început urgia tunurilor. Ca frunzele toamnei ce se-nvârt în căderea lor, așa, trupurile camarazilor se roteau amețitor prin aer, atinși de exploziile bombelor care cădeau făcând gropi adânci, aruncând pământ și oameni laolaltă, ce se contorsionau nefiresc în aer, apoi căzând sfârtecați de șrapnele și nu mai știai capul de care trup ținea sau picioarele ale cui erau. Pe mulți ne potopea și ploaia infernală de gloanțe de la mulțimea de infanteriști ruși, de cădeau bieții ostași unii peste alții ca-ntr-o îmbrățișare ; asta a fost salvarea mea, că m-au trântit la pământ niște soldați care au primit sărutul morții, acoperindu-mă cu trupurile lor. Prin tumultul de vaiete răzbăteau strigăte de rugă către Dumnezeu și cuvântul „mămucă”, invocat sfâșietor de mii de glasuri care-mi sunau și mie dureros în urechi ; acestea dispăruseră însă, ca prin farmec, mirându-mă că nu mai auzeam nicio voce, deoarece exploziile în mugete monstruoase mă asurziseră, pe moment.

Cât am stat sub acele trupuri, crezând că voi putea pleca către casă în urma rușilor, mi s-au perindat prin fața ochilor: frumosul meu sat ardelean, câmpurile domoale cu porumb ori grâu și secară, livezile cu mere și pere pârguite, dar mai ales casa părintească, amintind de vorbele înțelepte ale tatei, de vocea calmă a mamei și de acei ochi verzi, minunați ai soției, care întotdeauna mă priveau cu drag ; de Bălțata mereu cu vițel, ce-și întorcea capul după mine când mă auzea, de cei doi boi voinici, bine hrăniți să nu le fie povară prea mare greul casei ; de oile atât de blânde cu mantalele lor lânoase, care primăvara urcau la munte cu turmele satului. Mi-am amintit și de anii de elev de la o școală de meserii din Bistrița, unde, la unele ore, tare-mi plăcea să citesc cărți pe sub bancă până proful (limbajul elevilor) asculta pe alții. Nu am mai terminat ultimul an, deoarece tata urcat într-un nuc, nu știu cum de s-a rupt creanga cu el, dar și piciorul stâng, iar lucrările de primăvară trebuiau făcute. Nu-mi pare rău că am întrerupt, pentru că noi am fost o familie tare unită. De la școală am rămas însă cu patima cititului.

Astfel, memoria lui Dumitru ne redă în continuare odiseea vieţii lui, prins împreună cu alți supraviețuitori de către o ceată de partizani ruși, împingându-i cu armele, cu lovituri în spate, spre o pădurice de unde au țâșnit ei după acel în îngrozitor măcel.”

 

                   

 

---

PARTEA A DOUA

Calvarul drumului spre Siberia

Peregrin prin stepa rusă

Grupul de prizonieri era destul de mare, unii chiar răniți ; lângă mine era un sas din zona mea, împușcat în piciorul stâng, ce abia-l punea în pământ, mai mult târându-l. I-am pus mâna după gâtul meu și, ținându-l, îl trăgeam cu mine, însă, după un marș forțat pe un drum cu ogaș către o pădure ai cărei copaci golași îți dădeau impresia că sunt soldați în poziție țeapănă de drepți, dintr-odată sasul a căzut. Când să mă aplec să-l ridic, rusul de lângă noi i-a tras un glonț în cap. Se descotoroseau rapid de cei pe care-i vedeau răniți. Ceilalți a trebuit să ne continuăm drumul sub amenințarea armelor, târșâindu-ne picioarele destul de înțepenite de la gerul aspru și cu grijă să nu cădem. Eu eram mai la urma convoiului și înaintând, drumul era presărat cu trupurile celor împușcați, de te durea sufletul când îi vedeai, gândind că cineva îi așteaptă acasă și nici n-or ști pe unde au căzut.

În adâncul pădurii am ajuns la un fel de lagăr și ne-au înghesuit în două barăci mari, reci, dar istoviți cum eram ne-am așezat pe jos. Câțiva înțelegeau rusa și, auzindu-i, credeau că ne vor da mâncare. Într-adevăr, ne-au scos primii din baracă, împingându-ne în șir spre o sală unde fiecare a primit pesmeți și o cană cu cafea de cicoare destul de caldă, obligându-ne să mâncăm repede și să lăsăm cănile de tablă acolo pentru ceilalți. Faptul că ne-au dat un pic de mâncare a înmugurit speranța în noi că ne vor lăsa în viață și că ne duc undeva ca să muncim.

Pădurea am lăsat-o în urmă și am ajuns din nou la malul Donului pe care l-am trecut dincolo. Era un du-te-vino de șlepuri cu motor care aduceau de acolo soldați, cai, tunuri, saci cu provizii și se întorceau goale, numai noi ce am ocupat două din ele. Rușilor de acolo le zicea cazaci, niște oameni iuți, mai mult pe cai. Cei care cârmeau șlepul peste apa învolburată erau tot cazaci. Erau tare mândri că Stalin, un gruzin, șeful Uniunii de state rusești, era un om hotărât, tot din sud, ca și ei. Am plecat dintr-un loc de pe malul drept și am trecut râul de-a curmezișul, dincolo. Vaierul luptei se auzea tot mai îndepărtat, iar pe noi ne-au ținut mai multă vreme la diferite munci. Iarna începea să se îmblânzească și, ca un făcut, cerul se albăstrea, iar soarele, parcă fiindu-i milă de noi, ne învăluia cu căldura lui.

Ne-am bucurat că furtunile reci, hibernale, s-au terminat și ne mai învioram lucrând la decojirea și tăierea la anumite lungimi a unor copaci aduși cu camioanele și stivuiți lângă o hală-depozit. Feluritele munci ne mai întăreau mușchii, însă gândurile mele, de altfel ca la toți, lâncezeau în dorul de cei de acasă: oare ce știu de noi, ăștia care nu ne-am întors? Ce-i și viața asta: e ca o minge care nu se rostogolește întotdeauna în direcția unde mâna vrea s-o trimită, iar războiul nu alege pe cine să ia.

După o vreme, ne-au urcat în camioane cu prelată și ne-au dus, drum întins, ajungând lângă un râu tare lat, parcă Volga îi zicea. Din camioane nu au coborât toți câți au urcat; unii mai bolnavi au trecut poarta veșniciei, o fi asta aici altfel decât la noi? Acolo ne-au înghesuit pe un feribot care arunca dintr-un coș înalt aburi, ostenit de atâtea opinteli prin apa cea lată. Pe malul celălalt erau alte grupuri de prizonieri care pe noi ne așteptau. Aceste drumuri, cu camioane sau pe apă, ne bucurau, deoarece reușeam să prindem mai multă odihnă pentru trupurile noastre obosite. Am început să deprindem tot mai multe cuvinte rusești, în primul rând cele de comandă la care, dacă nu te mișcai rapid, te izbeau loviturile cu arma de la cei care ne păzeau.

Dumitru, Dumi îl strigau toți, prescurtându-i numele, deveni un automat în masa de prizonieri: mâncare și somn puține, muncă multă, oboseală cât încape și iar de la început. Noroc cu deplasările în camioane când își mai revenea. Lumea din care venise nu mai exista, speranțele și visele erau nimicite, dar ce conta acum era să facă tot posibilul să reziste, să rămână în viață și mâine, cine știe ce va fi?

 

 

 

 

 

 

 

Pădurea și primul lagăr de muncă

Au adus camioane în care i-au urcat și au călătorit spre nord-est. S-au oprit lângă o pădure cu copaci mari, care trebuiau tăiați, decojiți, iar câțiva cai costelivi erau înhămați la trasul lor, chiar și unii dintre ei erau puși să le târască până la camioanele cu remorci, unde alt grup le încărca cu buștenii aduși și-i fixau cu lanțuri. Crengile, cojile erau adunate pentru foc, puse și ele în remorci, de rămânea totul curat, ivindu-se privirii, din loc în loc, petice sinistre de copaci retezați. În clipe de răgaz se întrebau unii pe alții: care o fi cursul bătăliei? Faptul că se trimiteau mereu provizii nu era greu de ghicit, armata roșie se mai lupta încă, dar și pe unde trecea devasta ca lăcustele.

Seara se încălzeau lângă focuri ce-și întretăiau limbile fierbinți, contorsionându-se ca într-un macabru joc. Dumi se pricepea să cânte din frunză diferite melodii învățate de la el din sat:

În fiecare seară scotea din buzunar crenguțe cu anumite frunze. Cineva îl întrebă de ce nu aduce numai frunzele? – Pentru că, așa, se ofilesc repede și nu le mai pot folosi, răspunse Dumitru.

Cânta, punând în melodie tot dorul de casa din Ardeal, de țară, de care sufletul lui era plin. Ceilalți, chiar și paza, îl ascultau în liniște, fiecare cu dorul lui. Mulți își ștergeau cu dosul mâinii obrazul scofâlcit și țepos, la fel și Dumi, și cânta, și cânta până rupea toate frunzișoarele ce le avea.

Cântând își aminti cum, pe front, stătea mereu lipit de el un ungur, Imre, tânăr de pe lângă Cluj, iar el îl proteja cât putea, că prea era cu caș la gură și din câte povestea avea drăguță o româncă dintr-un sat vecin, pe care părinții o cunoșteau. Erau, atunci, într-o tranșee în formă de „L”, iar Imre s-a dus spre colț, rezemându-se de el și aprinzându-și un muc de țigară. Tunurile dușmane bubuiau încontinuu. Una detună destul de aproape și zbură cotul tranșeii din direcția cealaltă, transformându-l într-o masă de moloz, îngropând trupul tinerel al lui Imre.

Astea le povesti Dumi celor de lângă el, după ce își termină ultima frunză la fluierat din ea. Când au reușit să ajungă acolo, să îndepărteze pământul însângerat și să-l scoată de sub el, Imre avea o gaură mare în piept, de unde, printre bucăți de carne și sânge se ițeau zdrobituri de coaste. Cei rămași vii au trebuit să alerge mai departe spre ruși, poate sanitarii vor reuși să-l recupereze și să-i înregistreze matricola ca să știe cei de acasă de soarta lui. Dumi rămase ca-ntr-o visare, cu ochii țintă la para focului.

Primăvara se instală treptat. Verdele câmpurilor și al pădurilor dădea un aer curat care le curăța plămânii ce-au inhalat fum și praf de la explozii. Fagii, în partea de jos, erau deposedați de frunzișoarele lor crude, acrișoare pe care deținuții le mestecau ca în vremea copilăriei; erau tonicul lor de sănătate.

– Rușii ne-au împărțit în grupe de câte 10 cu un responsabil. Când ne stabileau anumite munci, strigau: desâți (10-desâți) Dimitri, desâți Grigori… cu „i”-ul de la sfârșitul numelor pronunțat prelung, după numele de botez al responsabililor, iar cei care nu aveau corespondent în rusă le strigau stâlcite ca să le pronunțe mai ușor. Ca de exemplu, unui ungur, Orban, responsabil, ei îi ziceau: „desâți Orb”, iar între noi ziceam: desiatina (așa i-am zis noi grupei de zece, pentru noi , mai ușor de pronunțat) lu’Orbu și ungurul se înfuria numai pe noi, că pe rus nu îndrăznea. Când vorbeam despre aceste grupuri, noi le spuneam „desiatina lu’…” și nu desâți cum ziceau ei, chiar dacă ea, fără șef, avea nouă oameni. Și uite așa, considerat mai școlit, ajunsesem șef peste nouă prizonieri: trei români, doi unguri, trei nemți și un ceh. Au adus prizonieri și din România care intrase în război cu Rusia în 1916.

Un român era Matei de pe lângă Iași, uscățiv, de te întrebai de unde scoate puterea să reziste la muncă. Se pricepea la plante și când eram ieșiți în „natură” și ne lăsau să mâncăm, el culegea de ici, de colo, felurite ierburi și ne punea să le mâncăm ori, seara, le punea în apă fierbinte, pe urmă o beam cu frunze cu tot. Era învățător la sat și cunoștea puterea plantelor de la bunica lui.

Paza era mai îngăduitoare, nimeni nu mai dezerta, frontul era departe în vest și unde să fugi? Să ne atace animalele sălbatice? De așezări nu aveai ce te apropia, că ne-ar fi înjunghiat localnicii.

Alt român, Ionuț, era un oltean „dat dracului”, dar în sens de descurcăreț și mucalit totodată. Și-a făcut praștie din coaja subțire, verde, desprinsă fâșii de pe niște tulpinițe. Când văzu două urechi mișcându-se în iarba ‘năltuță, a scos praștia din buzunar și, imediat ce țâșni un iepure, a reușit să-i trimită piatra drept în burtă. I-am dat de înțeles soldatului ce ne păzea să vină seara la focul nostru să guste și el iepure fript. Până seara, Ionuț mai prinse un iepure și doi porumbei, ce-i drept, cam slăbănogi. Câtă vreme am lucrat la acea pădure, de multe ori seara aveam friptură din vânat, după care beam câte o cană din ceaiul tămăduitor al lui Matei.

În astfel de momente, olteanul striga la mine: Hei, Șefu, ce dichisit te prezinți în fața subalternilor: haine, zdrențe „a-ntâia”, tunsoare, moda „plete slinoase”, măcar barba-i tăiată scurt, da une-ai văruit-o? și trupa se pornea pe un râs înăbușit.

Dumitru chiar avea alură de șef: statura lui înaltă, cu părul și barba tăiate mai scurt în ultimul timp, dar albite prea devreme, ochii de limpezimea cerului senin a căror privire parcă trecea prin tine, cântărindu-te de câte parale ești; cu voce hotărâtă, care nu lăsa loc de comentarii nepotrivite, iar ținuta lui, mai ordonată decât a celorlalți, atât cât se putea în condițiile date și mai citit decât majoritatea lor. Când lucra fără cămașă, sub pielea bronzată se zăreau mușchii ca niște odgoane de corabie, căliți în greul luptelor, dar mai ales în această muncă de butinar. Au trecut multe zile. Soarele strălucind printre ramurile copacilor înalți și lucrând în echipă îi dădea iluzia libertății, dar o libertate cu pericole. Au fost și zile cu nori sumbri, ce atârnau aproape de pământ, adâncind aleanul în inima lui. Amintirile, acele perle pe suflet, îi curgeau mai departe, precum nisipul clepsidrei.

---

Molima

– Când ne simțeam mai binișor, a venit molima peste noi: tifosul. Unul din prizonierii nemți, de fapt sas de la noi, Țim îi ziceam, de la Zimmer, sanitarul nostru, a cerut pazei să stropească cu var toate încăperile, iar lemnul paturilor, cu apă cu petrol, dacă nu vor să ne molipsim toți, iar noi să ne dezbrăcăm, fără nici o jenă, să ne despăduchiem hainele pe la încheieturi, să le fierbem și să ne tăiem părul cât mai scurt. Țim a făcut rost de ceva petrol în amestec bine cu apă, să ne dăm pe cap după ce ne-am îmbăiat în râulețul din apropiere. Matei a cerut învoire pazei să-l lase cu doi oameni să culeagă plante de care știe el și să facă ceai pentru oameni. Toate aceste măsuri și DDT-ul primit au restrâns îmbolnăvirile.

Olteanul nostru iar strigă: hai, neamule, am păduchi de vânzare pentru cine nu dă jos chica, s-o îmbogățim cu niscaiva mișcători și iar ne pornirăm pe râs și cu alte glume, ca între bărbați. De la noi au luat exemplu și celelalte „desiatine”, astfel că o parte din bolnavi s-au vindecat și puțini au fost cei care au primit sărutul morții. În aceste împrejurări a murit și un rus, iar Matei și Țim, sanitarul nostru, erau mereu chemați și pentru ei.

---

Cariera de piatră – al doilea lagăr de muncă

– Într-o zi, depănă Dumitru amintirile, Țim veni cu știrea că ne vor duce la o linie ferată. Atunci a cerut pazei să-l lase cu Matei și încă pe doi să culeagă plante, să le usuce ca să le luăm cu noi, să le avem în caz de îmbolnăviri. I-au lăsat, doar și ei erau interesați să le aibă la nevoie.

Multele nu mi le mai amintesc, că și zile au fost destule, dar de acolo ne-au urcat în camioane cu prelată și după două zile am trecut de o gară nu prea mare. Credeam că ne urcă în tren, dar nu; ne-au transportat într-un alt lagăr, de unde se zărea un versant alburiu. Ne aștepta o carieră de piatră. Ce-mi amintesc este că n-am stat prea mult pe-acolo. La amiază ne aduceau mâncarea care ne mai limpezea grumazul de praful înghițit. Nu știu ce ordine au primit, dar mâncarea deveni mai hrănitoare, probabil să putem munci mai cu spor și să fim apți pentru mai mult timp.

În prima zi când ne-au dus la carieră, înainte de a ieși din lagăr, la capătul ultimei barăci se vedeau capete cărunte cu fețe scofâlcite, printre zăbrelele unei ferestruici. Pe drum, ne-au informat că aceea era „celula” lagărului unde sunt închiși cei pedepsiți cu carceră; Zece deținuți au încercat o evadare; amărâții, unde credeau că se pot ascunde în imensitatea aia rusă? Normal că, în scurt timp, i-au prins și i-au înghesuit în acea celulă de patru persoane, de stăteau toți zece în poziție de drepți, ca sardelele în cutie.

Soarele era de mult trecut de creasta carierei când se sună încetarea lucrului, dar căldura rămase la fel de intensă, acumulată de piatra alburie pe care o răsfrângea asupra lor ca o răzbunare, că i-au ciuntit bogăția. Ultimele vagonete încărcate cu rocă sfărâmată erau duse la o rampă de linie secundară și golite într-un vagon. Roca era pentru infrastructura drumurilor și căilor ferate în construcție. Prizonierii gârboviți de atâta muncă stăteau la apel în grupuri de câte zece, unele „desiatine” fiind descompletate de când sosiseră, după care porneau spre lagăr.

Două zile i-au ținut pe evadați în celulă fără apă, fără mâncare. În acea îmbulzeală, căldura deveni și mai sufocantă, unii suferind de claustrofobie. Patru dintre ei nu se mai puteau ține pe picioare, dar nici de căzut nu cădeau că trupurile lor erau atât de presate, că stăteau ca aracii în vie. Se auzeau voci slabe, chemându-l pe Isus în ajutor. Agonizând, trăgeau aerul cu gurile deschise ca peștele pe uscat, după care, capul le cădea în piept. Șeful de lagăr a hotărât să-i scoată, mai bine să lucreze decât să-și micșoreze efectivul, trimițându-i pe lumea cealaltă; a trimis doi paznici cu găleți cu apă pentru ei și să deschidă ușa. Când au auzit că se ridică drugul de fier de pe ușă, bieții credeau că îi duc să-i împuște și pe moment au inhalat aer, stând înțepeniți cu niște priviri de parcă au văzut iadul:

– Ia te uită, zici că le place mai mult înlăuntru, de nu ies, rânji un rus. Hai, toată lumea afară până nu pun arma pe voi!

Treziți din coșmar, au ieșit evadații, unii chiar prăvălindu-se la pământ, că nu-i mai țineau genunchii, dar au ieșit numai șase, auzindu-se niște bufnituri înăuntru, pe măsură ce se ieșea afară. Paznicii strigau la ei din ușă, acoperindu-și nasurile din cauza mirosului emanat de dejecțiile ajunse pe jos, altfel ar fi intrat să le mai dea niște lovituri. Cei șase au apucat să bea apă direct din găleți, când li s-a poruncit să intre și să-i scoată afară; și au scos patru cadavre.

În acea seară, la întoarcerea de la carieră, la un pic distanță de lagăr, se vedeau trei deținuți săpând o groapă ceva mai largă, păziți de trei ruși cu armele îndreptate spre ei, iar pe iarbă erau patru trupuri. La intrare în curte, în fața „celulei” erau alți trei prizonieri, cu mături și găleți cu apă, curățau podeaua încăperii.

Înainte de cină, iar apelul în curte. Cei șase evadați rămași au completat numărul lipsă la „desiatine”, făcându-se grupele de câte 10, era mai ușor de strigat apelul așa și a rămas doar una descompletată, cu șapte oameni.

După apel, mergând la spălător, închipuiți-vă că era așa ceva, olteanul nu se putu abține și zise tare: oare la care „desiatine’or completa cei șapte și când? Pe toți îi trecură fiori, niciunul nu și-ar da locul.

– Ehei, locuri vacante mereu o să fie…, zise șeful Dumi.

Paza era formată din partizani, oameni în vârstă care nu mai erau trimiși pe front, dar deprinși să poarte arma. Șeful de lagăr era unul din acei militari scoși din armată pe baza vreunui beteșug: fără o mână ori un picior sau alte pricini medicale. Se știa că își lăsase bunătate de picior stâng, sprijin pentru poarta Moscovei, așa cum au lăsat și alții, dar mândru, deoarece capitala nu a putut fi cucerită.

Au încărcat sute de vagonete cu rocă, au înhalat mult praf de la sfărâmăturile de piatră și au început a slăbi. Aici nu mai erau serile în jurul unui foc și cu friptura la proțap. Când erau tot mai deznădăjduiți, veni ordin să fie duși în camioane la o altă gară. Se bucurau că pleacă de la carieră. Dogoarea, duhoarea emanată în spațiul acela înghesuit, praful ce-și găsise culcuș în plămânii lor le dădeau manifestări de astmatici, chinuindu-se să respire de parcă cineva îi ținea într-o prea strânsă îmbrățișare, ca și cum un țipăt ar fi rămas prizonier înlăuntrul piepturilor.

Se trezeau noaptea scăldați în sudoarea urât mirositoare, instalată fără parcimonie în toate dormitoarele.

---

Lungul drum pe calea ferată spre Siberia se-ndreaptă

Alt ordin, altă plecare; bine că vremea s-a mai răcorit. Pe cer, nori sumbri se înghesuiau într-o alergare de maraton cât mai aproape de pământ, apoi, atârnând, de zici că acuși-acuși o să cadă.

– Toți a trebuit să ieșim cu gamelele proprii, le primisem de când am venit și le păzeam ca pe moaște de sfânt, altfel rămâneai fără mâncare și fără apă la lucru. Pentru primirea mâncării fiecare responsabil avea „desiatina” lângă el și soldatul care supraveghea împărțirea hranei bifa doar numele șefului. La două grupe era câte un prizonier care nu avea gamela: un român și un neamț; le-a fost furată. Imediat s-a stopat distribuirea hranei și s-a anunțat: dacă într-o oră nu apar gamelele la „desiați” respectiv, aplicăm pedepse.

Doi responsabili care terminaseră de mâncat au venit cu vasul lor și au cerut permisiunea să li se dea celor doi mâncarea în ele; așa nu au rămas flămânzi. În această situație, spune mai departe Dumitru, ne-am adunat responsabilii și am hotărât să anunțe fiecare în grupul lui, să fie pus vasul într-un anume loc ca să nu fie în pericol viața niciunuia. Suntem destul de osândiți, să nu ne mai pedepsim între noi de data asta. Și gamelele au apărut.

Au venit camioane în care am fost urcați și duși spre răsărit la o gară, unde ne-au transbordat în vagoane de vite, trase pe o linie secundară, lângă o porțiune de pășune. Unele erau deja ocupate. Se discuta că armata roșie avea nevoie de și mai mulți ostași, prospătură pentru front, și de cât mai mulți prizonieri sau ostatici pentru muncă luați de pe teritoriile pe unde treceau.

Jos, s-a făcut apelul tuturor și repartizarea pe vagoane. Cui i-a venit ideea cu „desiați„ a avut cap deștept, așa fiecare responsabil se prezenta cu grupa lui și durata apelului era mult scurtată. Grupați, am fost lăsați să ne găsim loc pe porțiunea de iarbă de lângă șine, sub pază, bineînțeles.

În scurt timp ne-au adus mâncare: un coltuc de pâine cam uscată, o ciorbă de varză mai densă, cu gust de carne, dar fără ea. Aceasta a fost scoasă de pe oase, sigur pentru paznici, noi mai găsind ,ici-colo, câte un oscior; cred că oasele au fost sfărmate și puse din nou în ciorbă să ne bucurăm și noi de câte o bucată. Unii, mai norocoși, găseau și puțină carne pe el. Primirăm și pesmeți, cu atenționare că sunt pentru 2 zile, iar pe niște cărucioare ne-au adus butoaie de 200 litri cu apă de băut. A trebuit să urcăm în fiecare vagon câte un butoi și pus în colțul opus unei trape pentru nevoi. Se vede că aceste vagoane erau adaptate pentru transport frecvent de prizonieri în interiorul Rusiei, chiar de ostași pe lungul drum către front.

Dintre responsabili a fost ales un șef la fiecare vagon care a primit anumite ordine. Dumitru a fost numit responsabil șef la ultimul vagon, el cu grupa urcau ultimii. Toți paznicii aveau vagonul lor, unde era depozitată și hrana rece, inclusiv a prizonierilor, pentru mai mult timp.

Puțina odihnă le-a fost întreruptă de sunetul ascuțit al unor fluiere; a venit un rus lângă fiecare vagon și, pe rând, a început chemarea responsabilului cu grupa sa, pentru urcarea în el. Cu Dumitru și „desiatina” lui mai erau trei grupe cu responsabilii lor. Mucalitul de oltean nu s-a putut abține să nu strige:

– Așa, mielușeilor, respectați ordinea: primii urcă în bou-vagon cei cu bilete de clasa a treia și ocupă loc privat lângă privată; urmează cei cu bilete de clasa a doua, desiatinele doi și trei, la mijloc unde vor primi îmbrățișare de la ocupanții celor două clase, a treia și a-ntâia, în sfârșit, aceștia din urmă, norocoșii, lângă ușă și lângă butoiul cu apă.

Dumitru a urcat ultimul cu grupa lui. Rusul, pe urmă, a culisat ușa, punând peste ea un drug de metal. Ușile erau tăiate în partea de sus, cât de un cap de om, pentru a circula aerul. Totuși s-au gândit să nu ajungă la capăt de drum cu niște epave, inapte de muncă.

Într-un scârțâit de roți și scrâșnet pe șine, trenul se urni și precum un fumător pufăi, dar zgomotos, prin supapele sale, jeturi de aburi denși, albi, aflați sub presiune. Astfel începu lungul drum spre Siberia. Fiecare se gândea la ce-i așteaptă acolo, cum va fi viața lor, dacă își vor mai vedea țara, locurile de baștină. Dumitru a anunțat prizonierii, camarazi întru suferință, că fiecare grupă, din cele patru, va veni prin rotație lângă ușă să se bucure de aerul curat și de priveliștea stepei ce „alerga” pe lângă tren, iar camarazii l-au aplaudat îndelung. Cert este că Dumi, prin tot ce iniția, atât cât se putea ca să le ușureze traiul, era respectat în toată colectivitatea.

Stepa își desfășura privirilor bieților năpăstuiți, în bună parte, virginitatea ei: smocuri de iarbă, alternând ici-colo cu ochiuri de apă, mai încolo dropii alergând, speriate de zgomotul trenului, iar, din loc în loc, turme de vite sau de oi, semn că undeva, în apropiere, sunt și sate. Au călătorit cele două zile, destul de înghesuiți, dar cu regulile impuse de Dumitru: de rotirea grupelor, de păstrare cât de cât a unei igiene la trapă, de repartizarea rațională a apei. După acest timp, au oprit pe o linie secundară la un punct-depozit, unde au fost lăsați afară pe o întindere de smocuri de iarbă. Butoaile au fost duse și aduse cu apă; li s-a dat pâine neagră, veche și pește afumat pentru alte două zile. Au adus cazane cu ciorbă de varză acră, de data asta fără oase. Au reușit să se odihnească puțin până a mers să mănânce și schimbul de pază, desigur, nu la fel ca mâncarea prizonierilor.

Și, iar urcați în vagoane; ținta: Siberia, cum auziseră ei de la discuțiile dintre ruși. Începuse să se perinde un amestec de câmp și păduri mai mici sau mai întinse. La un punct de popas, aproape de o pădurice, de la imaginea aridă au avut parte de adierea unui vânticel, de zboruri încrucișate de păsări, apoi se lăsă o liniște între ei, deoarece se porni cucul să-și prezinte trilul. Fiecare număra de câte ori l-a auzit, amintindu-le de anii de acasă, celor care locuiau în zone împădurite.

Au urmat alte sute de km și trenul opri într-o stație destul de mare; fu garat iar pe o linie secundară, de unde, mult mai târziu, legat de altă locomotivă, a urmat drumul acelei linii, spre sud, paralelă cu un râu cu traseu anapoda: râul curgea de la sud spre nord. Treptat au intrat în bazinul de mine Kuznetsk, pe urmă i-au coborât în fața unui lagăr mare.

– Ați ajuns „acasă”, le-au spus în zeflemea paznicii.

Bazinul era în centrul depresiunii Kemerovo alungită spre sud, de cca 320 km și cu lățime variabilă de 100-200 km, care se situa între trei lanțuri muntoase: la est, vest și sud.

 

 

---

P A R T E A  A  T R E I A

Bazinul carbonifer Kuznetsk (azi, Kuzbass)

Al treilea lagăr de muncă

Mina de cărbune de suprafață, în nord

Suprafața minei era imensă. Prima zi de muncă era mohorâtă și rece, parcă prefigurând timpul ce-l vor petrece prizonierii de-aici încolo. Un vânt aspru sufla dinspre crestele munților. Se muncea câte 14-15 ore pe zi. Uneori erau atât de extenuați că, în loc să se odihnescă, deveneau irascibili și din te miri ce ridicau vocea. Dumi și încă doi-trei îi potoleau:

– În astfel de momente să fiți mai atenți, că ceilalți ortaci nu sunt sacul vostru de bătaie.

E drept, despre adevăratul „sac” nici nu se putea pune problema la fel, decât mormăind.

Aici se întretăiau în mișcări bezmetice roiuri de țânțari, din apropierea unui râu. Deoarece munca se desfășura anevoios din cauza lor, ocnașilor li s-au făcut măști cu plase dese, li s-au dat mănuși, constatându-se astfel sporul în muncă.

Toamna, prindeau castori și își făceau căciuli din blană, să-i apere de frigul năprasnic siberian. Anii au fost aspri și lungi și lor mereu li se spunea că vor pleca atunci când vor fi schimburi de prizonieri, iar ei, bieții, tot așteptau.

Gânduri negre, de deznădejde se zbăteau în capul lui Dumitru; își făcea curaj să nu alunece în nisipurile lor mișcătoare, să reziste acestui calvar.

– Doamne, nu mă pedepsi așa de rău. Dacă am ucis oameni, așa e legea războiului. Ascultă-mi ruga, Dumnezeul meu, și întărește-mă să fac față acestor încercări; era cererea lui Dumitru seară de seară după ce își spunea ocinașele cum le învățase acasă de când era mic.

Numele locurilor nu avea nici o semnificație pentru ei, pe care oricum nu vor ajunge să le cunoască; știau doar de lagăr și de mină. Se zvonea că vor fi duși mai în sud, la o mină de cărbune în subteran. Dumitru s-a înâlnit cu responsabilii cu care a venit și le-a cerut să întrebe care s-a ocupat de stupi acasă. S-au prezentat trei, fiecare din altă desiatină.

– Uite de ce v-am chemat, ați auzit ce discută paznicii. M-am interesat și acolo unde ne duc sunt și păduri mai întinse aproape de un râu și unde sunt păduri, apă, se găsesc și cuiburi de albine sălbatice. De aceea, trebuie să facem cumva să luăm cu noi măștile de țânțari, că fără ele nu ne putem apropia de albine.

Și s-a adeverit că, după aproape 10 ani, majoritatea celor cu care a venit Dumitru au fost transferați la mina respectivă. La plecare, măștile trebuiau predate, dar Dumitru și cei trei au reușit să le păstreze, deoarece s-au înțeles cu rusul care îi păzea că va fi părtaș la mierea ce o vor culege de la albinele sălbatice. S-au bucurat că pleacă, gândind că n-o fi mai rău ca aici, sub minus 20 grade C.

Anii au fost aspri și lungi. La orice necaz, Dumitru își zicea: toate se schimbă, nu rămân veșnice; era felul lui de a se consola.

 

 

 

 

 

 

---

Mina de cărbune Kuznetsk, în subteran, în sud

Îmbarcarea în vagoane s-a făcut într-o zi mohorâtă și înnorată. Un vânt aspru sufla dinspre crestele munților. Norii de furtună acopereau tot cerul, transformându-l într-un vinețiu profund. După circa cinci ore au ajuns la lagărul minei, urmând alt apel nominal care a durat destul de mult. Aici nu s-au gândit să facă grupe de câte zece. Nici paznicilor nu le convenea să stea atâta timp afară, de aceea, la recomandarea responsabililor, au discutat cu administrația, explicându-i avantajul înscrierii în grupe de câte zece cu un responsabil și la apel se bifează acesta care are grupa lângă el.

În minele din subteran se derulă lungul șir al anilor din viața lui Dumitru. Când a ajuns în această zonă, prin anul 1955, condițiile infernale de muncă, care erau înainte, au fost îmbunătățite prin echiparea cu mijloace mecanizate. S-a înlocuit în cea mai mare parte trasul vagoneților cu cărbune de niște cai costelivi sau chiar de către mineri, cu locomotive Diesel etc. Totuși, lucrul în mină era de câte 14 ore pe zi.

Înăuntru, muncitorii erau grupați pe diferite activități: unii săpau găuri pentru dinamită, alții extrăgeau cărbunele, alții făceau transportul ori reparații și altele. În cei aproape 11 ani petrecuți aici, Dumitru a trecut prin toate tipurile de muncă.

În apropierea bazinului, râul Tom cu pârâiașele lui era o adevărată binefacere, ale căror resurse de apă erau utilizate pentru nevoile industriale, dar și interne ale regiunii; așa, vara, lucrătorii, din când în când erau duși la râu, bucurându-se de o reală primenire.

Dumitru și-a sfătuit grupa să lucreze cât să-și facă norma pentru a primi întreaga porție de mâncare, dar să nu o depășească, așa poate vor fi rotiți și vor ajunge să lucreze și la „gura” minei, să înspire mai mult aer curat, să-și curețe plămânii de praful cărbunilor. Un miner i-a zis lui Dumitru:

– Dacă depășim norma, primim mai multă mâncare.

– Este adevărat, i-a răspuns Dumitru, dar atunci aici rămâneți, nu vă mai rotește nimeni, fiind considerați buni să scoateți cât mai mult cărbune.

Se știa că în aproprierea lagărului sunt anexe de barăci cu familii de ruși, deținuți aduși de pe teritoriul sovietic pentru a-și ispăși pedeapsa concomitent cu un proces de reeducare a lor inițiat de singurul partid ce conducea Uniunea Sovietică.

Într-o zi, un paznic îi spuse lui Dumitru că la barăci este o familie în care bărbatul nu este rus, ci prizonier ungur ca tine. Îl cheamă Vitea, noi i-am pus nume, că și-a pierut mintea în luptă și nu știe nimic despre el din trecut. Indată o să lucrați la suprafață și atunci o să te las să-l cauți.

– Să știi că eu sunt român, nu ungur, dar ținutul meu românesc a fost mulți ani sub stăpânire ungară și la primul război mondial și în al doilea. Doar în perioada 1918—1940, teritoriul românesc, Ardealul, a revenit la România.

---

Întâlnirea cu Vitea (Ilie), prizonier din 1915, Primul Război Mondial

Întâlnirea: Dimitri (Dumitru) – Vitea (Ilie), 1956

Era vară și zi de duminică. Zorile apărură cu o repeziciune surprinzătoare. Orizontul, deși îngustat de crestele munților de pe cele trei laturi ale depresiunii Kemerovo, ce ținea bazinul carbonifer Kuznetsk ca pe un fiu la sân, părea tot mai vizibil pe măsură ce întunericul se retrăgea.

Minerii și paznicii au primit învoire să meargă la râu pentru primenire. De un timp, Dumitru lucra la suprafață, dar cei doi români din grupă au fost trimiși la alte mine și nu mai știa nimic de ei. Noroc că cei trei care aveau măștile de protecție împotriva țânțarilor au fost ceruți în grupa lui, pentru că Dumitru era simpatizat de rusul ce-i păzea. Acesta a încercat să se apropie de Dumi, dar privirea lui i-a stopat pornirile: și paznicul nu voia să riște un scandal și să fie trimis cine știe unde, însă nu s-a răzbunat pe miner, dimpotrivă îi plăcea să fie în preajma lui.

Bazinul carbonifer era străbătut de o rețea de afluenți ai râurilor Tom și Inya, ape necesare mineritului și celorlalte activități. Dumitru, în pantaloni, lăsase cămașa spălată pe o tufă la uscat.

– Dimitri, vino lângă mine până se usucă hainele să-ți spun ceva. Știi că familiile mai în vârstă din anexe au fost mutate în sătucul format lângă mină. Acolo este însurat cu o rusoaică unul de-al vostru, cred, un ungur rămas aici din celălalt război mondial. Dumi făcu ochii mari cât cepele: asta da surpriză.

– Cum așa? Știam că numai rușilor le dă voie să facă familie.

Paznicul îi povesti lui Dumi tot ce știa: cum secretarul de partid cu soția l-au scos din mină, i-au căsătorit la o lună după ce Nadejda rămase văduvă; lui i-au dat lucrări de întreținere, unde era nevoie la suprafață, inclusiv grădina, și i-au fost un fel de nași, întocmind certificatul de căsătorie. El și-a pierdut definitiv memoria în război, iar aici i-a făcut act pe numele Vitea Smirnov.

– Secretarul de acum este același? întrebă Dumitru.

– Da. Și el cu nevasta, neavând copii, au îndrăgit-o pe fetița lor, făcându-i fel de fel de atenții, susținând-o la școli. Acum este asistentă medicală în orășelul Kemerovo, capitala regiunii, care devine oraș tot mai mare și mai frumos.

– Cum de n-a plecat de aici secretarul?

– O avut ceva „belele” de l-o trimis și l-o uitat aici, dar el nici nu mai vrea să plece. În lagăr nu are atâta bătaie de cap. Cei mai buni prieteni ai lui și ai soției nu sunt rușii din pavilion, ci Vitea cu Nadejda. Ei i s-a terminat pedeapsa prin grațiere, dar nu a vrut să plece de aici, unde totuși are un rost și este aproape de fiica lor. Mai sunt trei ore până la apel, până în sat faci cam o jumătate de oră, te las să te duci să vezi dacă-l cunoști. Nu te uita urât la mine, că nu-ți pretind nimic.

Dumitru se aplecă după cămașă, iar rusul, oftând în sinea lui, îi privi spatele cu mușchii bine dezvoltați, ce-și schimbau forma de câte ori mișca brațele. Se îmbrăcă și o luă la mers rapid în jos, spre sat. Găsi repede căsuța lor. Era numai Vitea, Nadejda era la bucătărie în lagăr și acum, la 66 de ani, era tot bucătăreasă- șefă. Îi deschise ușa un bărbat suplu, cărunt, puțin chel.

– Dumneata ești Vitea din prizonierii austro-ungari? întrebă Dumitru în maghiară. Eu sunt din Ardeal, de lângă Bistrița. Ardelenii, atâția ani sub călcâiul ungar, erau obișnuiți să vorbească maghiara.

– Gavarite paruski (vorbește în rusă) și Vitea, tremurând, îl trase repede înăuntru. Soția a fost chemată să pregătească cu echipa masa pentru aniversarea șefului mare.

Vitea, căruia îi revenise memoria și nu i-a spus nici soției, se temea de spioni și de urmări neplăcute. Cel mai mult voia s-o protejeze pe fiica lor, Vetușca, acum căsătorită cu un profesor tare de omenie.

– Spune-mi cine ești? întrebă Vitea.

– Am căzut prizonier la Cotul Donului în iarna lui 1942. Nu-s ungur, ci român, Dumitru Pripon, dintr-un sat de lângă Bistrița.

– Și tu ești de mulți ani prizonier ca și mine, eu din toamna lu’1915. Te rog nu te da de gol că nu am spus la nimeni de revenirea memoriei; m-am temut de urmări. Eu îs Ilie Lacatîș din Telciu, ținutul Năsăudului. Ilie se aruncă în brațele lui Dumitru într-un hohot de lacrimi. Dumitru, mai tânăr, mai voinic și ceva mai înalt, așa-l strânse de tare, ei contopindu-se într-un singur trup românesc și-n amestec de lacrimi, iar graiul ardelenesc, cu acel „o” în loc de „a” la început de verb, nepronunțat de atâția ani, prima dată, curse ușor poticnit, pe urmă deveni un șuvoi nestăvilit, dulce ca un fagure cu miere.

– Am aflat cum ți-au pus nume: Vitea Smirnov.

– Vitea mi l-au pus când m-o înregistrat aici, când eu nu știam cine îs, iar Smirnov, când secretarul de partid o făcut acte de cununie cu Nadejda, nădejdea mea de aici. Am avut parte de două soții bune, numai prima nu o avut parte de mine și cei trei copii.

– Ai zis că ești din Telciu, păi o rudenie de-a mea prin alianță și-o luat bărbat din Telciu, care zicea că bunicul lui o murit în războiul cu rușii și după ce o primit certificatul de deces, s-o măritat că avea copii de crescut și pământ de lucrat.

– Doamne, știi cumva cum o chema pe bunică-sa?

– Nu-s sigur, da’ parcă o zis ceva de Saveta.

– Doamne-Dumnezeule, precis era nevastă-mea. Numele ei mi-o readus mintea. Avem o fată, Vetușka, acum asistentă medicală la Kemerovo, căsătorită cu un profesor. Nadejda o vrut să-i pună numele mamei ei, Lisaveta. Într-o duminică, ne-am dus la cules de hribe. După ce ne-am umplut coșul, ne-am așezat pe o buturugă, Vetușka avea deja 7 ani, era în fața noastră și se tot ascundea după copaci, ițindu-și capul și râzând către noi. La un moment dat, n-am mai văzut-o, Nadejda s-o speriat și a scos un strigăt ca un urlet: Lisavetaa! Atunci, în capul meu suna Saveta, Saveta… și m-o luat o durere de cap și de ochi prin fața cărora se perindau, ca într-un film, imagini din satul meu și am știut cine era Saveta, soția de acolo, mama celor trei copii lăsați de izbeliște.

Nici nu știi ce greutate duc eu pe suflet de atunci, că Nadejdei nu i-am spus nici azi, dar de acuma, gata; când vine îi spun că tu mi-ai grăit ungurește și când ai zis că ești din Ardeal, de lângă Bistrița, am început să-mi amintesc câte puțin. Acum, n-are de ce să se teamă, doar am îmbătrânit lângă ea și ne-am înțeles tare bine. I-oi povesti că duminică mergem la pescuit ca să-mi mai spui despre ținutul meu, despre țara mea, România, care în 1918, la sfârșitul războiului a luat Ardealul meu drag de sub stăpânire ungară, la sânul ei de țară-mamă, așa cum mi-ai spus.

Când a venit acasă Nadejda, Vitea îi povesti de vizita primită și cum a început să-și amintească că numele lui era Ilie și că vrea să meargă duminică la pescuit cu Dimitri pentru a avea mai mult timp să discute. Surprinzătoare a fost reacția ei: l-a strâns pe Vitea-Ilie în brațe la pieptul ei bogat, legănându-l ca pe un copil: – Dragul meu, mă bucur să știu cine este de fapt bărbatul meu bun și duminică o să mai ajut fetele la bucătărie; oi vorbi cu nașul să-i dea liber lui Dimitri și voi face o budincă care știu că le place mult și le-oi duce-o.

Ilie nu mai putu ține lacrimile care parcă-i ardeau ochii și Nadejda văzu, pentru prima dată, șuvoiul lor curgându-i pe obraz.

S-a înțeles cu nașii ca duminică să-l cheme la ei, să-i dea liber, dar și pe ea, ca să-l știe.

La locuința secretarului de partid, Dimitri îi cunoscu soția și pe Nadejda, cărora le mulțumi pentru bunăvoință. Duminică, Ilie îl așteptă cu două undițe și plecară la râu.

Ziua începu cu cer senin, soarele trimițîndu-și primele raze peste creasta muntelui din est. La un cot al râului au adus două buturugi pe care să stea, și-au fixat bine undițele lângă ei să nu le smucească vreun pește mai mare, au pus în față pe pietriș coșul plin cu plăcinte cu brânză în amestec cu mărar, făcute de Nadejda, să le ajungă toată ziua. Amândoi au dormit puțin noaptea, firescul sau nefirescul situației i-a copleșit. Și Ilie, din cufărul cu amintiri, începu să le scoată, rând pe rând, iar Dumitru le percepu ca pe imaginile unor filme ce se derulau pe ecranul ochilor.

(Va urma)