Era sfârșit de iunie, pe la ora 4:00 dimineața, când în casa lui Ștefan Cibotaru sună telefonul.
— Bună dimineața, tovarășe maior, i se adresă ofițerul de gardă de la Secția Raională de Miliție a raionului Stejăreni. Am la recepție un cetățean din satul Câmpeni, care zice că are să vă spună ceva important și vrea să vorbească urgent doar cu dumneavoastră. Pot să vă fac legătura cu el?
— Da, uniți-ne, dar rămâneți și dumneavoastră pe fir, răspunse Ștefan.
— Tovarășe maior, răsună vocea persoanei de la celălalt capăt al firului, mă numesc Gheorghe Munteanu, sunt din Câmpeni și vreau să vă anunț că, acum câteva ore, mi-au furat vaca din grajd. Ajutați-mă, vă rog! Am cinci copii. M-au sărăcit hoții cu totul. Și scuzați de deranj, numele dumneavoastră mi l-a dat vărul meu, Ion Munteanu, căruia vara trecută i-ați găsit motocicleta furată.
— Am înțeles, Gheorghe, replică Ștefan. Fii pe loc, acasă, vin acum.
Și adresându-i-se ofițerului de gardă, dispuse:
— Trimiteți, vă rog, mașina la mine acasă până mă îmbrac. Trebuie să mă grăbesc, de aceea voi pleca la Câmpeni fără să mai trec pe la Secție. Mapa cu documente și arma le am cu mine.
* * *
Ștefan parcă ar fi așteptat acest sunet, parcă ar fi așteptat acest furt. Undeva, în adâncul sufletului, cineva îi șoptea: „Acum a venit timpul, grăbește-te!”. În calitatea sa de șef al Miliției Judiciare din Stejăreni, era dator să facă ceva pentru oamenii din Câmpeni și din satele din apropiere.
Motivul era că, începând cu luna iunie, la Câmpeni se întețiseră furturile de vite. Inițial, dispăruse un buhai priponit pe imașul din fața satului, furat cu tot cu pripon și țăruș. Ulterior, hoții puseră mâna pe o vacă din grajdul unui gospodar. Iar acum, la sfârșit de iunie, ia-o de unde nu-i și pe vaca lui Gheorghe Munteanu.
În satele raionului vecin, din apropierea Câmpenilor, situația era și mai gravă. Acolo, furturile se țineau lanț încă din luna mai, ajungându-se deja la șapte capete dispărute. Toate aceste furturi rămâneau nedescoperite, iar tensiunea era maximă. Oamenii nu-și mai lăsau vitele pe imaș peste noapte, ci le aduceau acasă și le închideau cu lacătul în grajduri. Dar, după cum se vedea, nici încuiate vitele nu se aflau în siguranță.
* * *
Lui Ștefan i se cerea să curme acest flagel și să reinstaureze liniștea. Avea planurile sale și știa că fiecare clipă conta în descoperirea urmelor.
Era aproape ora cinci dimineața când Ștefan ajunse la familia Munteanu. În fața casei îl așteptau Gheorghe, soția lui și cei cinci copii. Pe prispă, femeia își alăpta mezinul, iar în jurul ei, ca lângă o cloșcă grijulie, stăteau ceilalți patru copilași, somnoroși și speriați. La picioarele lor, făcut colăcel, dormea un vițel micuț, cu o zgardă roșie la gât.
Când îl zări pe Ștefan, soția lui Gheorghe izbucni în plâns. După ea, prinseră a plânge și copiii. Gheorghe, cu noduri în gât și cu bărbia tremurând, încerca să povestească cele întâmplate, dar emoțiile îl copleșeau. Era o scenă care îți atingea toate coardele sufletului.
— Doamne, ne-au furat hoții vaca de la familie, spuse femeia printre lacrimi. Aproape că nu mai avem cu ce hrăni copiii. A rămas vițelul mic. Acum trebuie să cumpărăm lapte și pentru el, ca să nu moară de foame.
Ștefan o liniști, cercetă grajdul și împrejurimile, apoi îi spuse stăpânului:
— Gheorghe, cum arată vaca ta, ce semnalmente are?
— E de culoare roșie cu alb, are numai un corn în dreapta, cel din stânga e rupt. În urechea stângă are o gaură rotundă. Hoții au furat-o cu tot cu căpastru și funia cu care era legată, adăugă gospodarul.
— Bine, Gheorghe. Eu plec urgent să verific o pistă, dar tu rămâi acasă. Mă întorc în curând.
* * *
Ștefan avea informația că abatorul din satul vecin sacrifica intens vite, pe ascuns, încă din luna mai. Era un fapt straniu. Rar găseai țărani care să vândă vitele în mai sau iunie, după ce le trecuseră cu greu prin iarnă. De obicei, toți așteptau toamna, când animalele erau îngrășate.
Era ora 5:30 când Ștefan intră pe teritoriul abatorului. La o masă, sub un salcâm, trei măcelari luau masa.
— Bună dimineața! Lucrați din zori… le strigă Ștefan.
— Bună dimineața, tovarășe maior! Dar ce să facem? răspunse măcelarul mai în vârstă. Lucrul nostru e „cu noaptea-n cap”, până nu dă căldura și musca. Am sacrificat deja două capete, acum facem o mică pauză, după care mai tăiem două și plecăm pe la casele noastre. Cum altfel să mai faci un ban?
— Cum aș putea să văd cele două vite care au rămas? întrebă Ștefan.
— Sunt în dosul abatorului, în țarcul îngrădit, răspunse măcelarul.
Ștefan merse în spate și încremeni. De o bară de lemn erau legate două vaci. Una era roșie cu alb, cu cornul stâng rupt și o gaură rotundă în urechea stângă. Animalul era transpirat și tremura. Era vaca lui Gheorghe Munteanu.
Vru să se întoarcă spre măcelari, dar privirea îi căzu pe ceva ce-l frapă și mai tare: sub peretele abatorului stătea o movilă uriașă de funii, căpestre, curele și lanțuri. Se vedea că rămăseseră de la vitele sacrificate anterior. Era acolo chiar și un lanț cu tot cu țăruș.
Fiecare obiect era un „buletin de identitate” al animalelor dispărute. „Mda, bună descoperire”, gândi Ștefan și se întoarse la măcelari.
— Băieți, v-aș ruga să nu sacrificați vaca aceea cu cornul rupt. Vreau să o cumpăr de la voi.
— Bine, tovarășe maior. Oricum am lăsat-o la urmă; voiam să vorbim cu șeful, poate o vinde cuiva, că e păcat de ea. E vacă lăptoasă, proaspăt fătată, nici carne prea multă n-are pe ea.
— Unde e șeful vostru?
— E în sat, apare imediat.
— Bun, atunci îl aștept.
Ștefan se duse la mașină și sună la Secție. Ordonă ofițerului de gardă să-l trimită urgent pe sectoristul din Câmpeni la abator, împreună cu Gheorghe Munteanu și ceilalți păgubiți.
* * *
În scurt timp apăru și șeful abatorului.
— Bună dimineața, tovarășe maior! Ce griji v-au adus pe la noi așa de dimineață?
— Am venit să cumpăr vaca aceea fără un corn, îi tăie Ștefan vorba.
— Glumiți! Poate vreți carne proaspătă?
— De unde aveți vaca aceea? redeveni Ștefan serios.
— Mi-a adus-o un colector. Am oameni care adună vite din sate.
— Și cum îl cheamă pe colectorul care v-a adus-o?
La această întrebare, șeful abatorului se îngălbeni. După o pauză lungă, Ștefan ironiză:
— Sau poate ați „colectat-o” chiar dumneavoastră?
— Nu, nu! Mi-a adus-o noaptea trecută Andrei Boțu din Câmpeni. I-am dat bani pe ea, puteți să-l întrebați.
Exact atunci ajunseră sectoristul, Gheorghe Munteanu și ceilalți gospodari. Văzându-și vaca, Gheorghe se repezi cu lacrimi în ochi să o mângâie.
— E vaca dumneavoastră, Gheorghe?
— Da, ea e! Să vedeți cum o să fugă spre casă, la vițel, că n-a fost mulsă de azi-dimineață.
— Luați-o și plecați, îl îndemnă Ștefan.
Văzută liberă, vaca o luă la fugă direct spre Câmpeni, cu Gheorghe abia ținându-se după ea. Toată lumea rămăsese mută. Șeful abatorului era acum negru la față. Măcelarii încremeniseră cu plăcintele în mână. Ceilalți doi păgubiți priveau nedumeriți: „Dar pe noi de ce ne-au chemat?”.
* * *
După ce termină de scris, Ștefan îi invită la grămada de funii și lanțuri:
— Căutați-vă aici funiile cu care erau legate vitele voastre!
Într-o clipă, unul înhăță lanțul cu țăruș, iar celălalt un căpăstru. Totul devenea clar. Ștefan ordonă ca toate obiectele să fie ridicate ca probe. Înainte de plecare, șeful abatorului se apropie tremurând:
— Tovarășe maior, acum mi-e clar și mie ce s-a întâmplat. Credeți-mă, n-am știut! Vă dau cuvântul că voi returna paguba tuturor.
* * *
Mai târziu, Ștefan și sectoristul au mers la Andrei Boțu, dar nu l-au găsit. Soția a pretins că plecase în Ucraina. Peste câteva zile, au venit și păgubiții din raionul vecin. Toți cei șapte și-au recunoscut funiile în sacul cu probe. Boțu trebuia prins urgent, dar i se pierduse urma.
* * *
Era deja luna august. Deși existau informații că se află în sat, la fiecare control el rămânea nevăzut. Într-o după-amiază, în biroul lui Ștefan intră Ion Munteanu.
— Tovarășe maior, vreau să vă ajut să-l prindeți pe Boțu. Mi-ați găsit motocicleta anul trecut și vreau să vă întorc serviciul.
— Știi unde se ascunde?
— Da. Locuiesc lângă el. Ieri, băiatul lui s-a lăudat copilului meu că miliția nu-l va prinde niciodată. Când veniți la poartă, el iese prin fereastra din spate și se urcă în vârful nucului bătrân. Soția închide fereastra și vă spune că nu e acasă.
* * *
A doua zi, la ora 5:00 dimineața, Ștefan bătu la ușa lui Boțu. Soția ieși iritată:
— Andrei nu-i acasă! De câte ori să vă mai spun? Controlați toată casa dacă vreți!
— Nu în casă vreau să mă uit, ci după casă, spuse calm Ștefan.
Aprinse lanterna și merse sub nucul uriaș. Lumină spre coroana bogată. Deodată, se auzi un trosnet de crengi. Ștefan mută lumina și îl zări pe Andrei Boțu, aproape dezbrăcat, pitit după trunchi, sus în vârful copacului.
— Coboară, Andrei! N-ai unde să mai fugi.
— Nu cobor! Mi-e teamă că mă bateți.
— Nu te atinge nimeni, dar nu încerca să fugi. Sunt înarmat.
* * *
Zângănitul cătușelor sparse liniștea dimineții în timp ce satul începea să se trezească.
— Aduceți-i pașaportul și ceva haine, îi ordonă Ștefan soției bărbatului.
Știa maiorul ce zi lungă îl aștepta și trebuia să se grăbească…
Nicolae GREJDIERU, Hamburg, 28 decembrie 2021