PREMIERĂ!!! Nuvela istorică „Voloșanca” de Nicolae GREJDIERU

👮 CURRICULUM VITAE – Nicolae GREJDIERU

📌 I. Date Personale

Născut: 19.11.1957, Sângerei, Basarabia.

Stare civilă: Căsătorit cu Lilia Grejdieru (pictoriță). Trei fii adulți: Sergiu, Vasile, Ștefan.

🎓 II. Studii și Formare:

1983 – 1986: Școala Superioară a Ministerului de Interne al URSS. Licențiat în Drept.

1978 – 1980: Școala de Poliție din Chișinău.

1997: Curs de Perfecționare la Academia de Poliție din R. Moldova.

🛡️ III. Carieră Profesională de Stat (Republica Moldova)

1992: Comandant de grupă la Războiul de pe Nistru.

2002: Șef al Direcției Generale Bălți a Centrului Anticorupție. 2001 – 2002: Șef al Poliției Municipale a Județului Bălți. 1980 – 2001: Funcții în cadrul Poliției (Inspector, Șef Poliție Criminală, Comisar).

🇩🇪 IV. Carieră Socială (Germania)

Din 2014: Angajat al Departamentului Tineret a Districtului Harburg. 2006 – 2014: Project Manager pentru proiecte de integrare socială.

🏅 V. Evidențieri și Competențe Recunoaștere:

1. Înaintat de conducerea orașului Hamburg la Concursul „Eroul Nordului al anului 2012“ din Republica Federală Germană. 
https://www.abendblatt.de/hamburg/article112008784/Nicolae-Grejdieru-Er-haelt-einen-ganzen-Stadtteil-zusammen.html

2.Oferirea de către Consiliul de Securitate a orașului Hamburg a ”Premiului Întâi” în anul 2024 pentru lucrul din sfera Securității orașului Hamburg.
https://www.hamburg.de/politik-und-verwaltung/bezirke/harburg/aktuelles/pressemeldungen/preis-der-sicherheitskonferenz-2024-935476

Limbi străine: Germană, Română, Rusă (la perfecție). Hobby-uri: Politica și sportul.

Voloșanca

 

Era o zi de miercuri, 1 noiembrie al anului 1482.

La Scaunul de Domnie a lui Ștefan Cel Mare și Sfânt de la Suceava, era miezul nopții, dar se părea că nimeni nu dormea. Pretutindeni în curte, ardeau făcliile, și oamenii se mișcau ca furnicile într-un mușuroi.

Așezați în rânduri lungi, ei cărau monoton, fără să vorbească între ei sau să facă zgomot mare, ceva din încăperile zidului cetății din apropiere, la căruțele așezate în rând din mijlocul curții.

Acolo, ca un convoi militar oprit la popas, în rânduri drepte, alteptau vreo 20 de căruțe, la care încă nu erau înhămați caii.

Fiecare căruță avea câte doi harabagii, care le arătau oamenilor unde trebuiau să așeze sacii sau lăzile aduse. După ce le lăsau în căruțe, oamenii se întorceau la încăperile zidului cetății, luau altele și le cărau iar, la căruțele din centrul curții.

Și așa, continua la nesfârșit.

Doar rareori, din mulțime, se auzea un glas puternic, care schimba mișcările oamenilor, determinându-i să se miște altfel de cum o făcuseră mai înainte.

Era glasul lui Luca Arbore, un tânăr de 22 de ani, adus de Ștefan cu vreo jumătate de an în urmă, la Cetatea de Scaun din Suceava, pentru a-l atrage la serviciu în treburile statului. De fapt, Luca era fiul lui Arbore cel Bătrân, Gârștea, fost pârcălab de Neamț, care era frate cu Ștefan. Adică Luca era nepotul lui Ștefan și se trăgea tot din neamul Mușatinilor.

Acum, în această noapte, doar Luca Arbore mai avea dreptul să le dea ordine oamenilor. Domnul, restul curtenilor și oaspeții veniți din îndepărtatul Cnezat Moscovit, se odihneau. Cu toții se pregăteau pentru drumul lung, de la Suceava la Moscova.

Luca s-a oprit, s-a așezat pe fundul unei căruțe din apropiere, a scos de la brâu un ștergar alb de in, țesut în trei ițe, și-a șters cu el, fața și gâtul de sudoare. După care, s-a ridicat, a pus ștergarul înapoi la brâu și a strigat:

— Butoaiele cu vin, le puneți în ultimele trei căruțe, fiindcă aceste căruțe sunt mai trainice. Le așezați de-a lungul căruței, cu vrana în sus. Și nu uitați: le căptușiți bine jos și prin părți cu fân, ca să nu se clatine, dar și ca să nu înghețe vinul, fiindcă la Moscova au dat venit deja înghețurile!

Apoi, Luca s-a așezat iar, pe fundul căruței pentru a se mai odihni puțin. Avea tot dreptul.

De două săptămâni, de când, au sosit de la Moscova, boierii Mihail Pleștev și Ivan Zinovievici cu suita lor numeroasă și bogată, pentru a o cere în căsătorie pe domnița Elena, el aproape că nu a închis un ochi. A fost în picioare zi și noapte. Odată cu venirea soliei de la Moscova, Domnitorul l-a chemat și l-a numit responsabil pentru toate treburile oaspeților. Și aceasta, pentru că doar el și încă vreo două persoane de la Curtea Domnească cunoșteau limba slavonă. Cât îl privește pe Luca, el știa la perfecție nu numai slavona, dar și limba polonă, și latină. Era un tânăr inteligent și școlit la cel mai înalt nivel. Nu înzadar, Ștefan l-a ales și l-a făcut răspunzător de solia moscovită. Știa el că atât cunoștințele pe care le are Luca, cât și vorba lui înțeleaptă, înfățișarea și purtările, îl făceau să fie unul din cei mai străluciți nobili din țară, lăsându-i pe oameni cu gurile căscate atunci când îl ascultau.

În plus, Domnitorul trebuia să-și pregătească pe viitor, soli iscusiți în diplomație și cu legături prin toată lumea. Și acest caz era tocmai o ocazie minunată, ca Luca să-și facă prieteni printre nobilii moscoviți, caz ce poate fi de neprețuit pe viitor.

Cât privește oboseala, cum să nu fi fost obosit, dacă a trebuit să însoțească oaspeții, la toate mesele, să meargă cu ei în vizite, să participe la diferite întreceri și sărbători, și să le răspundă la toate întrebările?

Dar cea mai mare sărbătoare, a fost logodna Domniței Elena, care a avut loc la Biserica Mirăuților de la Reședința Mitropolitului Gheorghe I de Neamț și fără participarea țareviciului Ivan cel Tânăr, viitorul ei soț.

A fost o frumusețe rară, de care Luca nu mai văzuse în viața sa. A fost atâta lume, că se pare că la această logodnă, au venit toți boierii din Moldova cu familiile lor.

Oaspeții au adus atâtea daruri, că nici nu mai era loc unde să le pună.

Slavă Domnului că Măria Sa, Domnitorul, a rămas mulțumit de lucrul lui, și chiar l-a lăudat. Această laudă i-a dat dregătorului, puteri să lupte cu oboseala și l-a ținut în picioare până acum.

Luca a întors capul și a privit spre Palatul Domnesc, unde odihneau Domnul, curtenii și oaspeții.

La Palat, domnea o liniște adâncă. Doar la unele ferestre, unde stătea straja, mai pâlpâia, din când în când, câte o lumânare palidă.

— Lasă-i să odihnească, s-a gândit în sinea sa, Luca, le-a mai rămas să doarmă vreo cinci ore și pleacă la drum lung. Cine știe când se vor mai odihni…

* * *

Pe la ora două de noapte, Ștefan încă nu dormea. Acum, stând culcat în singurătate, îi veneau în cap tot felul de gânduri, care îi răvășeau sufletul, nelăsându-l să se liniștească și să adoarmă.

Face el corect, oare, măritând-o pe Elena cu fiul Cneazului Moscovit, Ivan Vasilievici? Se va ține, oare, de cuvânt, Ivan Vasilievici și va face tot ceea ce a promis? Va fi, oare, fericită Elena la Moscova și cunoaște el atât bine familia cuscrului Ivan Vasilievici, ca să-și dea pe mâinile ei, copilul?

— Nu, nu, de unde asemenea gânduri rele, se liniști deodată Ștefan. Doar cuscrul Ivan Vasilievici mi-a promis, și-a dat cuvântul, că ginerele Ivan cel Tânăr va moșteni tronul Moscovei, în locul său. Mi-a promis asta nu o dată, că altfel nici nu-mi mai dădeam fiica după fiul lui. Dar dacă ginerele Ivan va fi Mare Cneaz, atunci și nepoții mei vor deveni mari cneji moscoviți.

Nu, nu am de ce să am frică. Cuscrul meu, Ivan Vasilievici, este tot creștin ca mine. Iată acum doi ani, de când, împreună cu cumnatul său, Mihail Borisovici, Cneaz de Tver, s-au unit și l-au bătut într-o bătălie grea la râul Ugra, pe Hanul Tătar, Ahmat, l-a izgonit din țară și de atunci, nu mai plătește tribut Marii Hoarde. A ieșit de sub jugul tătar, este liber și poate să facă ce vrea. E un adevărat erou.

El a biruit tătarii, fiindcă s-a unit cu alt cnezat creștin, dar să fi fost singur, nu mai făcea nimic. Dar dacă noi, toți creștinii, ne vom uni împotriva necredincioșilor?

Acum, când „semiluna” mă atacă și pe mine, noi, creștinii, ar trebui, negreșit, să ne unim.

Eu așa și i-am spus cuscrului meu Ivan Vasilievici: „Dacă ești atacat de dușmani, trimite să știu, îți voi veni în ajutor cu tot ce pot. Dușmanii tăi sunt și dușmanii mei”. Chiar lasă să știe „hoarda” că eu nu am frică de ei și nu îmi voi cere voia lor pentru a-mi mărita fiica după moștenitorul tronului din Moscova și, de azi înainte, eu îl voi recunoaște pe Ivan Vasilievici ca un suveran slobod. Însă unde doi se unesc, puterea crește.

Dar Elena de ce să aibă teamă? Doar mama ei, Evdochia de Kiev, răposata mea soție, s-a născut și a copilărit la Kiev. Fiul cumnatului meu, Mihail Olelicovici, Simion Mihailovici, e și acum, cneaz de Sluțk și Kopâl. Iar dinastia Olelicovici e rudă apropiată cu cneazul Ivan Vasilievici din Moscova. Elena ar trebui să se simtă la Moscova ca printre rude.

Clar că ar fi fost mai bine să plec și eu cu Elena la Moscova, dar nu pot, n-am cu cine să las Țara. Nu-i vedeți pe vecini ce fac? Se zbat permanent, ca lupii, să-mi rupă hotarele. Dar nu-i nimic, Elena va merge la început, cu oamenii mei la Kopâl, dar la Kopâl locuiește și cumnata Teodosia ori Fedca, cum îi zic cei de la Kiev, sora mamei Elenei. Ea e ca o mamă pentru ea. Eu doar m-am înțeles cu Teodosia că ea o va duce pe Elena personal la Moscova.

Stefan a dat să se scoale în picioare, dar în acel moment, când a pus cotul să se ridice, a simțit o durere groaznică la piciorul stâng și a scos un geamăt puternic de durere.

Era piciorul la care fusese rănit acum 20 de ani, în bătălia de la cetatea Chiliei.

La geamătul Domnitorului, ca din pământ, a apărut căpitanul strajei, care răspundea de paza întregului Palat Domnesc.

– Cum vă simțiți, Măria Ta? Ordonați!, a spus căpitanul apropiindu-se de Ștefan.
Ștefan a privit la piciorul bolnav, pe urmă l-a privit îndelung pe căpitan și a spus:

– Piciorul, căpitane, piciorul cel rănit mă necăjește. De douăzeci de ani, niciun lecar nu mi-a putut vindeca rana, iată că curge și până azi.

Ștefan a netezit cu mâna piciorul rănit, a stat puțin nemișcat, după care a spus:

– Parcă mi-a mai trecut durerea. Dar va trece, nu are încotro, nu-i prima dată, sunt deprins cu durerea lui.

– Știi ce, căpitane, a adăugat mai departe, Ștefan, adă-mi cojocul cel de campanii. Nu știu de ce nu mă prinde somnul, doar când mă acopăr cu acest cojoc, adorm îndată. Sub el, parcă mă simt mai liniștit, mai sigur.

– Îndată, Măria Ta, a spus căpitanul și a ieșit grăbit din dormitor.

* * *

Dar realitatea istorică a faptelor de vitejie a Marelui Cneaz Ivan Vasilievici era cu totul alta.

Din păcate, toate aceste fapte înfrumusețate despre eroismul lui Ivan Vasilievici, aduse din îndepărtata Moscovie la Suceava, care păreau a fi adevărate, l-au făcut pe Ștefan să creadă în ele și să accepte căsătoria fiicei sale, Elena, cu Ivan cel Tânăr.

Dar de unde să știe, sărmanul Ștefan, că vorbele de laudă despre curajul și vitejia Marelui Cneaz Ivan Vasilievici în luptele cu Marea Hoardă pentru independență, nu corespundeau nici pe departe adevărului și nu aveau nici mărturii, și nici dovezi la bază, fiind de fapt, niște povești născocite de apropiații Marelui Cneaz, cu scopul de a-i duce faima în lume și a-i spori popularitatea.

De altfel, Ștefan credea că toți suveranii ar trebui să fie ca el, cinstiți și sinceri în relațiile cu alții.

Iată el, de pildă, după ce a zdrobit armata otomană în bătălia de la Podul Înalt, capturând o mulțime de turci și vreo 50 de steaguri, a trimis, drept dovadă a biruinței sale, regilor Poloniei și Ungariei, mai multe steaguri turcești, iar Papei de la Roma, i-a trimis chiar și câțiva comandanți turci, prinși în timpul luptei.

Iată asta-i dovadă de vitejie și semn al biruinței. Dar care-i dovada lui Ivan Vasilievici în luptele cu Marea Hoardă?

Și totuși, cine era Marele Cneaz al Moscovei, Ivan Vasilievici, ori Ivan al III-lea, cum i se mai zice?

Prin ce fapte de „eroism” a eliberat el, Cnezatul Moscovei de sub jugul Marii Hoarde și l-a eliberat el, oare?

* * *

Se scurgea anul 1474, când lui Ivan Vasilievici, i se adunaseră mari datorii la plata tributului față de Marea Hoardă. În legătură cu neonorarea obligațiunii de plată a tributului, Marea Hoardă a început să-l amenințe cu pedeapsa.
Dar problema nu consta în aceea că el nu dorea să achite tributul față de Marea Hoardă, ci că nu avea de unde plăti această sumă.

Fiind întărit la domnie de Marea Hoardă, Ivan Vasilievici era dator să adune impozitul de pe întreg teritoriul Cnezatului și să achite tributul.

Bineînțeles, de adunat impozitele, el le-a adunat, dar le-a cheltuit, folosindu-le în alte scopuri. Dar pe Hanul Marii Hoarde, nu-l interesa unde Ivan Vasilievici a cheltuit impozitele adunate și de unde va lua el bani și alte bunuri pentru plata tributului. Hanul aștepta să i se plătească toate datoriile.

Simțind pericolul ce îl paște și văzând că nu are de unde plăti tributul, Ivan Vasilievici a hotărât să-și schimbe stăpânul.

Așadar, tot în acel an, în mare taină, el îl trimite pe boierul Nichita Beklemișev la Mengli Ghirai, Hanul Tătarilor din Crimeea și dușmanul de moarte al hanului Ahmat, pentru a încheia un tratat împotriva Marii Hoarde și a Regatului Lituaniei, dându-și totodată consimțământul de a i se supune și a-i plăti tribut Hanului Crimeii.
Dar pentru a reduce din duritatea cuvântului „tribut”, care îi speria pe moscoviți, Ivan Vasilievici l-a numit cu cuvântul „pominki”, adică o „masă de ritual, făcută în memoria decedatului”. Acest tribut sau cum îl numea el – „pominki”, urma a fi plătit Hanului din Crimeea regulat în bani și în natură, adică în blănuri, animale domestice, cereale și altele, așa cum fusese plătit mai înainte Marii Hoarde.

* * *

Însă Ahmat, Hanul Marii Hoarde, văzând că Ivan Vasilievici are datorii la plata tributului și nu dorește să le plătească, în toamna anului 1480, ajutat de aliatul său Cazimir, regele Regatului Lituaniei, a năvălit asupra Cnezatului Moscovit pentru a-și lua cu forța tributul și a-l pedepsi pe Ivan Vasilievici.

Armata hanului Ahmat, însă, s-a oprit pe malul râului Ugra cu gând să aștepte armata regelui Cazimir pentru ca apoi împreună să atace Cnezatul Moscovit.

De frică, Ivan Vasilievici era de acum gata să achite tributul, dar sub presiunea oamenilor, a adunat urgent armata, l-a numit comandant pe voievodul Daniil Holmskii și împreună cu fiul său Ivan cel Tânăr, au venit la râul Ugra pentru a opri înaintarea dușmanilor.

În așa fel, armata Cnezatului Moscovit s-a pomenit față-n față cu armată Marii Hoarde și erau despărțite doar de râul Ugra.

Văzând o armată atât de mare pe celălalt mal al râului, Ivan Vasilievici s-a speriat grozav și a vrut să-și ia fiul și să fugă la Moscova, dar Ivan cel Tânăr a refuzat să plece cu el.

Lăsând armata pe seama voievodul Daniil Holmski, Ivan Vasilievici, împreună cu cneazul Fiodor Palețkii, s-a întors la Moscova.

Dar nu a reușit Ivan Vasilievici să între în palatul său din Moscova, că în cale, i-a apărut Arhiepiscopul Vasian.

Supărat foc, el l-a numit pe Ivan Vasilievici, „fugar” față de toți curtenii și i-a spus: „Să știi că tot sângele creștinesc va cădea pe capul tău, pentru că tu ai trădat creștinismul și ai fugit de pe câmpul de luptă fără ca să te lupți cu tătarii. De ce te temi de moarte? Oare nu ești și tu un om muritor ca toți? Nimeni în lumea asta nu este nemuritor în fața lui Dumnezeu, nici omul, nici pasărea și nici fiara. Nu te uita că sunt bătrân, dă-mi pe mâinile mele armata și vei vedea, îmi voi pleca eu fața înaintea tătarilor?!”
Având frică de oameni, Ivan Vasilievici nu s-a dus la Palatul său de la Moscova, ci a plecat să locuiască în satul Krasnoie, situat alături de Moscova.

Din acest sătuc, el i-a scris o scrisoare fiului său, Ivan cel Tânăr, să se întoarcă urgent la Moscova, dar fiul a refuzat să se supună și a rămas în continuare cu toată armata.

Văzând asta, Ivan Vasilievici i-a scris o scrisoare și voievodului Daniil Holmskii, căruia i-a ordonat să-l trimită pe Ivan cel Tânăr, forțat acasă, la care, Ivan cel Tânăr a răspuns că „mai degrabă va muri în luptă decât va pleca la tatăl său”.

Umilit și dezonorat, după două săptămâni de chin și îndoieli, Ivan Vasilievici și-a învins frică din oase și s-a întors la armata sa, dar de data asta, sediul său principal l-a instaurat nu pe malul râului Ugra, unde îi era armata, dar în localitatea Kremențe, la 30 de kilometri de râul Ugra.

Odată sosit la Kremențe, Ivan Vasilievici a hotărât să se împace cu tătarii și să plătească în continuare, tributul.

În acest scop, el l-a încărcat pe boierul Ivan Tovarkov cu daruri scumpe, i-a dat în mână o petiție și l-a trimis pe celălalt mal al râului, la Hanul Ahmat.

Acesta, însă, a refuzat să facă pace și a cerut ca Ivan Vasilievici să vină personal la el și să i se închine.

Dar cum să vină Ivan Vasilievici la Hanul Ahmat, dacă lui îi treceau fiorii prin corp când auzea de numele lui?

În timp ce oastea Hanului Ahmat îl aștepta pe malul râului Ugra, pe regele Cazimir cu armata, pentru a se uni și ataca Cnezatul Moscovit, Mengli Ghirai, Hanul tătarilor din Crimeea, cu care Ivan Vasilievici a încheiat tratatul de ajutor militar reciproc, printr-un atac fulgerător, a atacat armata regelui Cazimir și a silit-o să se întoarcă înapoi.

Hanul Ahmat l-a așteptat pe Regele Cazimir pe malul râului Ugra până au dat înghețurile, dar, văzând că nu vine și că i se terminau proviziile, și-a ridicat armata și a plecat de pe malul râului Ugra.

În drum spre casă, pentru a se răzbuna pe regele Cazimir, care nu l-a ajutat, Hanul Ahmat, neavând rezistență din partea cuiva, a mai jefuit și o parte a Regatului Lituaniei și a revenit la reședința sa din Sarai, unde le-a permis trupelor sale să plece acasă.

Rămas la Sarai doar cu un grup mic de oșteni, Hanul Ahmat a fost atacat, jefuit și omorât de către Aibec, Hanul Siberiei.

După moartea Hanului Ahmat, fiii săi, lacomi de putere și slavă, au destrămat Marea Hoardă în mai multe părți, făcând-o să nu mai prezinte pericol pentru țările învecinate. Până la urmă, în anul 1502, Hanul Mengli Ghirai, prin lupte crâncene, făra ajutorul lui Ivan Vasilievici, a lichidat definitiv Marea Hoardă, dar pământurile ei, le-a împărțit cu Hanatul Astrahanului.

Astfel, Cnezatul Moscovit, fără a depune mari eforturi, cu ajutorul Hanului Mengli Ghirai, după două veacuri și jumătate, a ieșit de sub jugul Marii Hoarde, insă a rămas în continuare, supus Hanatului Crimeii.

* * *

Dar Ivan Vasilievici, după ce s-a asigurat că armata Marii Hoarde plecase de pe malurile râului Ugra, a revenit, și el, la Moscova, unde poporul l-a întâmpinat și l-a glorificat ca pe un adevărat salvator al neamului.

Despre faptul că Mengli Ghirai, Hanul Tătarilor din Crimeea, l-a salvat de la pieire și i-a adus liniștea, Ivan Vasilievici nu a mai scos o vorbă.

Dar de ce ar trebui el să-și împartă gloria cu alții?

Hanul Mengli Ghirai, însă, nu căuta slavă, ci aștepta pe viitor de la Ivan Vasilievici, plata tributului, supunere și ajutor militar în caz de război.

Nimic mai mult decât ceea ce era scris în tratatul încheiat de ei.

Pentru el, cinstea, datoria și cuvântul dat erau mai presus de toate.

Ce e drept, pe unde – benevol, pe unde – de frică, Ivan Vasilievici și toți urmașii săi au îndeplinit cerințele acestui tratat, plătind tribut, sau cum le numeau ei, „pominki”, Hanului Crimeii încă 226 de ani, adică până la 14 iulie 1700, când Petru cel Mare al Rusiei a încheiat cu Turcia Tratatul de Pace de la Constantinopol.

* * *

Era ora șase dimineața, când Ștefan, însoțit de domnița Elena și căpitanul strajei, a ieșit în Curtea Palatului Domnesc.

În Curte, îl așteptau o mulțime de oameni.

Alături de zidul Palatului, se adunaseră un grup de înalți demnitari, boieri, rude și curteni.

Printre ei, era Marele Logofăt Tăutul, Marele Vornic Dragoș Boul, Mitropolitul Gheorghe I de Neamț, Comisul Micitici și mulți, mulți alții.

În fața primului grup, era cel de-al doilea. Aceștia erau oaspeții sosiți de la Moscova, împreună cu Luca Arbore, boierii Lașcu, Sânger și Gherasim.

În spatele acestui grup, era coloana de căruțe, care avea caii înhămați și harabagiii în căruțe.

Cu toții erau gata de drum, lipsea doar Domnița Elena.

Când a ieșit Ștefan din Palat, Luca Arbore tocmai le povestea ceva oaspeților moscoviți, de la care, cei de la Moscova se țineau cu mâinile de burtă de râs.

Văzând că Ștefan și Domnița Elena au ieșit din Palat, toți și-au îndreptat privirile spre ei.

După ce Mitropolitul Gheorghe I a binecuvântat-o pe Domniță, pe oaspeți și pe toți însoțitorii la drumul lung, Ștefan și-a cuprins fiica în brațe și a sărutat-o pe frunte, luându-și rămas bun de la ea.

Apoi, rând pe rând, la început rudele, pe urmă curtenii, se apropiau unul câte unul, de Domnița Elena și își luau rămas bun de la ea. Dacă bărbații își luau rămas bun fără mari emoții, atunci mai toate femeile plângeau. Plângeau în liniște, ascunzându-și ochii umeziți, de parcă se rușinau de lacrimile lor.

Pesemne, știau femeile ceva mai mult decât știau bărbații.

Când urcaseră cu toții în trăsuri și erau gata de plecare, Ștefan i-a chemat pe boierii Lașcu, Sânger și Gherasim și, privindu-i pe rând, în ochi, le-a zis:

Boieri, eu vă încredințez Domniilor Voastre, tot ce am eu mai scump, pe fiica mea Elena, viitoarea Cneaghină a Moscovei. Treceți prin Kopâl, unde lăsați cuvânt și daruri de la mine, rudelor mele de acolo. De la Kopâl, o luați cu voi pe cumnata mea, Teodosia, și plecați împreuna la Moscova. Și țineți minte, răspundeți cu capul de tot ce se petrece pe drum!

Și, parcă amintindu-și ceva, adăugă:

– Și încă una, fiți cu ochii în patru atunci când veți trece prin Regatul Lituaniei. Chiar dacă regele Cazimir mi-a promis că veți fi în siguranță, când veți trece prin țara lui, eu nu am încredere în el. Voi singuri știți că în acest regat, avem dușmani îndeajuns și în afară de rege.

– Totul va fi îndeplinit întocmai, Măria Ta, au răspuns într-un glas, boierii.

– Acum, purcedeți la drum, și binecuvântarea Domnului să fie pururea cu voi, a spus Ștefan.

Îndată după aceasta, Lașcu a poruncit pornirea și căruțele, una după alta, au ieșit din Curtea Domnească.

Ștefan a ieșit în urma coloanei de căruțe din curte, după care, s-a oprit și a stat așa nemișcat privind până când coloana s-a pierdut în zare.

În această coloană de căruțe, se afla nu numai fiica lui iubită, dar și viitorul cu speranța întregii Țări.

Cine știe, își va mai vedea el vreodată fiica iubită?

* * *

După 12 zile de drum, coloana a ajuns în orașul Kopâl din Regatul Lituaniei.

Aici, drumeților, li s-a alăturat și cumnata lui Ștefan, Teodosia, după ce convoiul și-a prelungit drumul domol mai departe, spre nord.

Mai trecuseră câteva zile.

Era ora 8 dimineața, când coloana de căruțe din Moldova se apropiase de orășelul Novogrudok.

Caii asudați, scoțând aburi consistenți pe nări, trăgeau liniștit căruțele grele.

Câțiva corbi singuratici clănțănind de frig și de foame, se țineau în urma căruțelor, de parcă așteptau să le cadă ceva de mâncare.

Afară era frig.

Se simțea iarna.

Băltoacele cu apă de pe marginea drumului erau înghețate.
Câmpurile pustii dormeau în liniște sub o brumă deasă, care semăna mai mult a strat de zăpadă.

În fruntea coloanei, călare pe un cal înalt și zvelt, mergea boierul Lașcu. În urma lui, la vreo 20 metri, mergea călare, boierul Sânger.

Boierul Gherasim mergea călare după coloană.

Trebuiau să fie cu ochii în patru.

Deodată, Lașcu a zărit în depărtare, la următoarea răscruce de drum, care venea din direcția Varșoviei, trei trăsuri oprite cu mai mulți călăreți în jurul lor.

Ți se crea impresia că acești oameni așteptau coloana care venea din Moldova.

Parcă simțind pericolul și amintindu-și de cuvintele Domnitorului, Lașcu a ridicat repede mâna dreaptă în sus.

Coloana de căruțe s-a oprit pe loc.

Lașcu a dat pinteni calului, s-a apropiat de boierul Sânger și i-a spus:

– Eu plec singur înainte să văd cine sunt acești oameni, dar voi rămâneți. În caz de pericol, voi ridica mâna dreaptă în sus cu sabia. Fiți gata de toate.

Peste puțin timp, Lașcu a revenit bucuros la Sânger liniștindu-l:

– Fără nico frică, e Regele Lituaniei, Cazimir, cu suita lui. Îl cunosc la față, fiindcă ne-am întâlnit la o nuntă în Cracovia, la o verișoară de a mea. Mi-a spus că dorește să-i facă Domniței Elena, cadouri de nuntă. Poruncește să ne pornim și preîntâmpin-o pe Domnița Elena că va trebui să-l întâlnească pe rege. Darurile, le vor aduce pe rând, unul câte unul, pentru ca să nu apară probleme. Și nu uita, flăcăii noștri să fie totdeauna alături de Domnița Elena.

Peste puțin timp, convoiul de căruțe din Moldova s-a oprit la răscrucea unde aștepta Regele Lituaniei Cazimir cu oamenii lui.

Regele Cazimir, însoțit de doi oșteni, s-a salutat la început cu Lașcu, apoi, s-a apropiat de domnița Elena, care îi venea în întâmpinare, însoțită și ea, de trei flăcăi moldoveni, a cuprins-o în brațe și a sărutat-o de trei ori pe obraz, după care, s-a întors spre ai săi și a ridicat mâna dreaptă în sus.

La acest semn al regelui, șase slujitori de-ai săi au luat din trăsurile de alături, mai multe lăzi și saci cu cadouri și le-au adus la picioarele Domniței Elena.

Toți cei prezenți au rămas uimiți de gestul regelui Cazimir.

Acest comportament al Regelui Cazimir față de Domnița Elena dovedea vădit, stima și respectul lui față de Ștefan și totodată, planul lui calculat pe viitor, ținând cont că Domnița Elena urma să devină Cneaghină a Moscovei.

* * *

Cazimir, fiind rege al Lituaniei și totodată și rege al Poloniei, stăpânea o țară imensă, de la Marea Baltică, la nord, până la Marea Neagră, la sud și era o putere de temut pentru țările Europei.

Dar numai nu pentru Ștefan.

Atunci, în anul 1457, când Ștefan a intrat în Moldova să-și ia tronul, care îi aparținea pe drept, lui și să-l pedepsească pe ucigașul tatălui săi, Petru Aron, el a fost ignorat de Regele Cazimir.

Mai mult ca atât, după ce Petru Aron a fost zdrobit în bătălie, de Ștefan, el a fugit în Polonia, unde a fost adăpostit de Regele Cazimir. Regele aștepta doar momentul potrivit să vină în Moldova ca să-l înscăuneze din nou, pe Petru Aron ca Domn al Moldovei.

Dar regele Cazimir nu înțelesese nici pe departe cu cine se legase.

După vreo trei expediții devastatoare în Polonia a ostașilor lui Ștefan, care aveau țelul de a-l prinde pe Petru Aron și a-l aduce în Moldova, și care ajunseseră mai până sub Cracovia, Cazimir a înțeles că nu e de glumit cu Ștefan.

Prin urmare, după dezastrul și prada făcută de Ștefan în Polonia, Cazimir îl fugărește din țara sa, pe Petru Aron în Ungaria, la regele Matei Corvin, iar cu Ștefan, încheie un tratat, prin care se angaja să nu mai adăpostească în țara sa, dușmanii lui Ștefan.

Regele Ungariei, Matei Corvin, nu a dorit, însă, să învețe pe greșelile Regelui Cazimir.

Astfel, în luna noiembrie a anului 1467, Matei Corvin, în fruntea unei armate de 40 de mii de ostași unguri, a intrat în Moldova să-l înscăuneze pe prietenul său, Petru Aron.

Dar și Matei Corvin a comis o greșeală fatală.

În bătălia de la Baia, ostașii lui Ștefan au măcelărit complet oastea ungurească.

Regele Matei Corvin, fiind rănit de trei săgeți și de o lovitură de suliță, lăsând tot ce avea pe câmpul de luptă, abia a mai reușit să fugă. O săgeată, care îi pătrunsese în regiunea coloanei vertebrale, nu a putut fi scoasă timp de patru ani, provocându-i regelui dureri groaznice și, totodată, amintindu-i necontenit, de înfrângerea zdrobitoare și de fuga rușinoasă din Moldova.

Dar cât îl privește pe prietenul său, Petru Aron, el fusese prins în curând de Ștefan și decapitat chiar pe câmpul de luptă de la Orbic.

Ca dovadă a victoriei sale de la Baia, Ștefan i-a trimis regelui Cazimir, câteva steaguri ungurești, care fuseseră capturate de ostașii moldoveni în acea bătălie. Și acum, imaginați-vă doar, cu câtă plăcere, a primit regele Cazimir acest dar.

Acum, după cele întâmplate, să spui că Regele Cazimir era mare prieten cu Ștefan, nu era cazul, dar nici dușmani nu erau. Bineînțeles, fiecare dintre ei avea pretenții unul față de celălalt, dar amândoi se străduiau să respecte tratatul și să uite de acestea. Pacea era, pentru amândoi, mai presus decât războiul.

* * *

Într-o dimineață de joi, la mijlocul lunii decembrie, coloana de căruțe din Moldova se apropia de Moscova.

Acum, în fruntea acesteia, călare pe cai, mergeau boierul moscovit Mihail Pleștev și boierul Lașcu.

Afară, făcea ravagii, un viscol furios. Totul în jur era cuprins de un alb plumburiu, de ți se părea că această coloană de căruțe se îneacă într-un ocean de zăpadă.

Vijelia era atât de puternică și drumul – atât de troienit, că abia mai puteai distinge pe unde mergea. Pentru a te ține de drum și a nu te rătăci, era nevoie de o atenție și o măiestrie deosebită.

Din când în când, apărea în întâmpinare, câte o sanie cu oameni de pe loc, care se dădea la o parte și aștepta liniștit la marginea drumului, lăsând coloana de căruțe să treacă spre Moscova.

Asemenea întâlniri erau rare, dar ele le dădeau drumeților noștri încrederea că țineau drumul cel bun.

Aproape de amiază, viscolul încetase, cerul se luminase puțin, iar drumeții se înveseliseră.

În curând, de-a lungul coloanei, s-a auzit glasul boierului Lașcu, anunțând tare că intrau în orașul Moscova.

Domnița Elena a scos capul afară și a privit înainte, dar nu a văzut nimic. Înainte, cât cuprindeai cu ochii, era doar zăpadă.

Încordându-și privirea, Elena s-a mai uitat în dreapta, apoi în stânga și deodată, a zărit mai multe puncte negre mici, care abia de puteau fi observate printre copacii înzăpeziți.

Erau casele de la marginea orașului Moscova.

Acum, aceste căsuțe din lemn, cu acoperișurile troienite și înfundate până la ferestre, în zăpadă, semănau mai mult a mușuroaie de furnici fără semne de viață, din timpul iernii.

Afară, nu se vedea nici țipenie de om și doar după fumul negru-cenușiu, care se ridica în sus de la unele case, mai puteai înțelege că acolo locuiesc oameni.

Dar, încetul cu încetul, în dreapta și în stânga drumului, au început să apară case mai înalte și mai voluminoase și, în curând, la orizont, a apărut o biserică înaltă, din lemn, iar pe drum, au apărut și oamenii.

Majoritatea lor purtau caftane lungi și largi, cusute din pânză de in aspră, cu fir gros și erau legați la brâu cu funii. Pe cap, purtau căciuli din aceeași pânză de in, dar în picioare, aveau opinci din coajă de copac, umplute cu fân sau cu paie.

Rar, foarte rar, apărea în cale, câte un om în cojoc și cu căciulă de piele.

* * *

Era trecut de amiază, când convoiul de căruțe a intrat într-o curte mare și s-a oprit.

Era Curtea Palatului Cneazului Moscovit, Ivan Vasilievici.

În fața Palatului, aștepta un grup mare de oameni, majoritatea femei, care priveau cu mirare la coloana de căruțe și la oamenii sosiți din depărtare, dintr-o țară străină lor. Acești oameni arătau mai altfel decât ei. Ei erau mai smoliți la față, mai zvelți, cu părul negru lung, până la umeri și purtau o îmbrăcăminte, care se deosebea cu mult de a lor.

Oaspeții purtau cojoace lungi, din piele de oaie, care le ajungeau mai până la pământ. Pe dedesubt, aveau caftane lungi, împletite din fire de lână de oaie, care le cuprindeau gâtul până sus, lăsând mânecile să iasă din cojoace. Pe cap, purtau cușme țuguiate din piele de cârlan, de culoare neagră și gri. Dar erau încălțați în cizme lungi, aproape până la genunchi, făcute din piele de taur.

Din toată mulțimea care aștepta acum oaspeții, se evidenția o femeie, care stătea chiar în fața grupului de oameni. Ea era de o vârstă înaintată, uscățivă, puțin încovoiată la trup, purta pe umeri o pelerină dintr-o pânză scumpă, de culoare verde, iar pe cap avea o cușmă frumoasă din blană de samur. Reieșind din aspectul și gesturile bătrânei, devenea clar că ea era principala persoană a Cneazului Moscovit, care, împreună cu curtenii săi apropiați, o întâmpina acum, pe domnița Elena.

Această femeie era Maria Iaroslavovna, mama Cneazului Ivan Vasilievici.

* * *

Mama lui Ivan cel Tânăr, Cneaghina cea Mare, Maria Borisovna, murise când Ivan cel Tânăr avea doar nouă ani. Rămas fără mamă, bunica Maria Iaroslavovna i-a înlocuit-o, încercând să-i dea toate cunoștințele de care avea el nevoie în viață.

Dar Ivan Vasilievici nu a dorit să-și lase feciorul să fie educat ca o „fată mare” la curtea Palatului. El trebuia să-și pregătească și să-și învețe fiul, măiestria de a lupta și de a-și conduce țara pe viitor. Un alt fiu el nu avea, de aceea Ivan cel Tânăr urma să-i moștenească tronul. Așadar, peste un an de la moartea mamei sale, la vârsta de doar zece ani, Ivan cel Tânăr își însoțea deja, tatăl la o razie în Hanatul Cazan, iar de la vârsta de 13 ani, el ajunse să conducă Cnezatul Moscovit împreună cu tatăl său.

În semn de asociere la cârmuirea comună a țării, Ivan Vasilievici a început să emită monede cu chipul ambilor conducători.

În anul 1473, când Ivan cel Tânăr împlinise 15, ani Ivan Vasilievici primise o scrisoare de la Hozia Kokos, un vestit evreu din orașul Caffa, din Crimeea, care prin negustoria lui cu bijuterii și alte lucruri prețioase, era destul de bogat și cunoscut la mai toate curțile domnești din Asia și Europa.

În scrisoarea sa, Hozia Kokos îl întreba pe Ivan Vasilievici dacă el nu ar dori să-l căsătorească pe fiul său, Ivan, cu fiica principelui Isaac al Mangopului, pe care o chema Maria.

Ideea lui Hozia Kokos i s-a părut lui Ivan Vasilievici destul de ademenitoare.

Principatul Theodoro-Mangop din Crimeea, unde domnea principele Isaac, era ultima fortăreață a creștinismului de la Marea Neagră, după cucerirea Bizanțului de către turci și un centru al negoțului, cu care avea legături strânse, aproape mai toate țările din Europa.

Și mai era un detaliu, pentru care Ivan Vasilievici a acceptat repede această propunere – cu doar un an în urmă, Domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, se căsătorise cu Maria de Mangop, sora Principelui de Mangop, Isaac.

Ștefan, care era destul de vestit în acel timp, în Europa, tocmai îi cauzase o înfrângere zdrobitoare armatei turcești, conduse de Hadâm Suleiman Pașa, la Podul Înalt de la Vaslui și lui Matei Corvin, Regele Ungariei la Baia. Fiind un erou în lupta cu otomanii, ale a fost numit de Papa de la Roma „cel mai aprig apărător al creștinătății din Europa”. Și cine, mă rog, nu ar fi dorit în acel timp, să devină rudă cu Ștefan? Firește că un asemenea cumnat și prieten, își dorea și Ivan Vasilievici.

De aceea, propunerea de a-și căsători fiul cu fiica lui Isaac, era totodată și un colac de salvare pentru Ivan Vasilievici, care dorea să se apropie de lumea civilizată, adică de țările creștine.

La puțin timp, în primăvara anului 1474, Ivan Vasilievici îl trimite pe solul său, Nikita Vasilievici Beklemișev, la principele Isaac în Crimeea, pentru a aranja căsătoria fiului său ,Ivan, cu Maria.

Dar se vede că această căsătorie, nu a fost dată de Sus, deoarece Imperiul Otoman era în ascensiune și își extindea zi de zi, hotarele.

Și iată că în primăvara următorului an, turcii, sub conducerea lui Gedik Ahmed Pașa, au înconjurat cetatea de scaun a principatului Mangop, silindu-l pe Isaac să se predea și să devină vasalul lor.

Vestea că cumnatul său, Isaac, a trecut de partea turcilor, l-a supărat grozav pe Domnitorul Moldovei.

Ștefan, care în acel timp, purta războaie crâncene cu turcii, nu putea califica o asemenea faptă decât drept o trădare și trecerea de partea dușmanului.

Căderea ultimii fortărețe a creștinătății din Mangop în mâna turcilor, ar fi trebuit să fie o linie roșie și pentru toate țările creștine. De aceea. Ștefan a trimis urgent soli la Curțile Domnești din majoritatea țărilor europene, inclusiv la Marele Cneaz Moscovit, pentru a le cere ajutor și a elibera Principatul Mangop de sub ocupația Semilunii. Dar suveranii țărilor europene au rămas pasivi la apelul lui Ștefan.

Nici măcar Ivan Vasilievici, care era pe cale de a se încuscri cu Principele Isaac și de bună seamă, ar fi trebuit să fie interesat să-și apere viitoarele rude, nu a răspuns la chemarea lui Ștefan.

Rămas fără susținere și ajutor din partea țărilor creștine, Ștefan nu a dat mâinile în jos.

Chiar în acel timp, la Suceava, în ospeție la Ștefan, se afla Alexandru, un alt cumnat al său din Mangop adică fratele lui Isaac și al Doamnei Maria de Mangop.

Ștefan a înarmat atunci, în grabă, 300 de ostași de elită moldoveni, i-a îmbarcat într-o corabie militară și i-a trimis sub conducerea cumnatului său, Alexandru, pentru a elibera cetatea Mangop, de turci.

Veniți la fața locului, la cetatea Mangop din Crimeea, soldații moldoveni au asediat cetatea și, dând dovadă de un înalt eroism, au cucerit-o în a treia zi. Ostașii lui Isaac, care luptau cot la cot cu soldații turci, nu au avut nicio șansă de succes împotriva flăcăilor lui Ștefan.

Iată corectura strictă a fragmentului, concentrându-mă pe sintaxă (în special pe locuțiunile verbale și adverbe), pe punctuație și pe evitarea regionalismelor:

După cucerirea cetății, Isaac a fost prins și, din ordinul lui Alexandru, a fost decapitat pentru trădare, iar ostașii moldoveni au rămas, în continuare, la straja cetății pentru a-l susține pe Alexandru, noul principe de Mangop.

După biruința de la Mangop asupra turcilor, Ștefan a informat prin solii săi, Curțile Regale din Europa, despre biruința sa strălucitoare și i-a avertizat, totodată, că turcii se vor întoarce negreșit, de aceea țările creștine ar trebui să se unească împotriva invaziilor otomane.

Dar și de data aceasta, suveranii europeni au rămas indiferenți la avertizările lui Ștefan.

Dar profețiile lui s-au adeverit.

Pe la mijlocul lunii iulie a aceluiași an, armata turcă, sub conducerea comandantului otoman Gedik Ahmed Pașa, a revenit și a asediat din nou Mangopul, fortăreața de scaun a Principatului.

Șase luni, ostașii moldoveni au apărat cu vitejie cetatea. În tot acest timp, Ștefan a încercat de mai multe ori, să trimită ajutor apărătorilor cetății, dar de fiecare dată, a eșuat.
Singura cale pe care ajutorul armat al lui Ștefan ar fi putut ajunge la Principatul Theodoro-Mangop din Crimeea era cea maritimă, dar aceasta era blocată de ienicerii otomani la Cetatea Albă.

Până la urmă, în luna decembrie, turcii au cucerit fortăreața Mangop abia după ce toți soldații moldoveni au căzut morți sub zidurile cetății.

După ce au pus stăpânire pe cetate, turcii l-au prins pe Principele Alexandru și l-au dus la Constantinopol, unde l-au decapitat.

Pe domnișoara Maria, fiica lui Isaac, care urma să se căsătorească cu Ivan cel Tânăr, turcii au prins-o și au vrut s-o ducă în haremul sultanului, dar ea nu a rezistat și a decedat în drum spre Constantinopol.

Doar vestitul evreu Hozia Kokos a scăpat nevătămat, fugind pe căi tainice în Veneția, acolo unde își păstra în bănci toată avuția.

* * *

Când Elena a ieșit din trăsură, Maria Iaroslavovna, cu lacrimi în ochi, s-a apropiat încet de ea, a îmbrățișat-o strâns și a sărutat-o ca o mamă pe frunte.

Cu cuvinte și cu o voce plină de emoții, Maria Iaroslavovna încerca să-i spună ceva Elenei, dar din cauza emoțiilor, nu reușea.

Apoi, Maria Iaroslavovna a luat-o pe Elena de mână și i-a prezentat pe rând, toate rudele apropiate și curtenii.

În momentul în care, Elena a ajuns la Palatul Cneazului Moscovit, Ivan cel Tânăr nu se afla în Moscova. El se pregătea împreună cu tatăl său, de o nouă campanie militară împotriva Hanatului Cazanului.

De la acea reședință, Elena a plecat cu Maria Iaroslavovna la Mănăstirea Voznesenskaia, unde a și rămas să aștepte.

De atunci, toată lumea de la Palat a început s-o numească pe Elena „Voloșanca”, adică „Moldoveanca”.

Peste vreo trei zile, Maria Iaroslavovna s-a întors la Mănăstirea Voznesenskaia alături de viitorul soț al Domniței.

Ivan cel Tânăr era de statură mijlocie, uscățiv la trup, cu ochii de culoare brună, cu părul castaniu deschis, aproape până la umeri, și cu o barbă rară și lungă.

Când s-au văzut, s-au plăcut mult unul pe altul și amândoi erau în al nouălea cer de fericire.

Întreaga Curte, văzând bucuria lor, a fost cuprinsă de aceeași stare de spirit.

Doar o singură persoană nu putea privi cu ochi buni această tânără pereche îndrăgostită: Sofia, a doua soție a Marelui Cneaz și mama vitregă a lui Ivan cel Tânăr.

* * *

Marele Cneaz Moscovit s-a însurat cu Sofia după cinci ani de văduvie, atunci când Ivan cel Tânăr era deja mare – avea 14 ani și participa alături de tatăl său, la campanii militare. Pentru toți, era clar că el va moșteni pe viitor, tronul Cnezatului.

Dar de la „a ști” acest lucru la „a moșteni” cu adevărat, tronul Cnezatului, era o cale destul de lungă și multă apă ar fi trebuit să se scurgă pe râul Moscova, ca să te vezi pe tron.

„Nu, nu, Voloșanca nu va deveni Mare Cneaghină! Asta va fi posibil doar dacă vor trece peste cadavrul meu!” – își spunea în taină, Sofia.

* * *

Sofia era, de fapt, fiica cea mai mică a Despotului Toma Paleologul al Moreei, o provincie a Imperiului Bizantin, situată pe teritoriul actualei Grecii, și nepoata Împăratului bizantin, Manuel al II-lea Paleologul.

După câțiva ani de la căderea Constantinopolului, turcii l-au izgonit și pe Toma Paleologul din Despotatul de Moreea. El a fost nevoit să se refugieze cu familia sa la Roma, unde locuia sub ocrotirea și din banii Curții Romane. Curând însă, a murit și el, și soția lui, lăsând-o pe Sofia orfană.
Când Sofiei i-a venit timpul să se mărite, Înaltul Scaun a început să-i caute un mire.

Dar aici, apăruse o dificultate: pe lângă faptul că Sofia nu se prea putea lăuda cu frumusețe exterioară, ea nu avea nici zestre. De aceea, doritori să o ia în căsnicie, nu se prea găseau.

Primul pețitor al Sofiei a fost Frederico, fiul cel mare al lui Ludovic Gonzaga, Markiz de Mantua.

Dar când Ludovic a aflat că mireasa nu are zestre, tratativele de însurătoare s-au stopat.

Al doilea pețitor, a fost Prințul italian Caracciolo.

La Caracciolo, lucrurile au evoluat mai mult și chiar s-a logodit cu Sofia. Dar se pare că bogatul Prinț căuta mai mult frumusețe decât zestre, iar la Sofia, nu putea găsi nici una și nici alta.

De aceea, negocierile de căsătorie au eșuat și de această dată.

Al treilea pețitor, a fost Iacob Lusignan, un fiu din flori al Regelui cipriot Ioan al II-lea. Dar și acesta, după puțin timp, a refuzat să se căsătorească cu Sofia.

Văzând că timpul trece și că Sofia rămâne nemăritată, cardinalul Vissarion de la Roma a început tratativele de căsătorie cu Marele Cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, care era pe atunci văduv.

Înrudirea cu dinastia Paleologilor, care a condus Bizanțul, era pentru Ivan Vasilievici, o mare onoare. De aceea, fără a sta mult pe gânduri, el a acceptat căsătoria cu Sofia.

Inițial, a sosit la Moscova, de la Roma, italianul Gian Battista della Volpe, numit de cei de la Moscova, Ivan Frazin. Acest Gian Battista della Volpe trebuia să bată la Moscova, monede pentru Ivan Vasilievici. El a adus, totodată, din Italia și un portret al Sofiei, creat de pictorii italieni, pentru a-i arăta lui Ivan Vasilievici cum arată viitoarea lui soție.

Dar la Moscova, nu apăruse încă pe timpul acela, pânză pictată. De aceea, nimeni nu i-a acordat atenție acestui portret, considerând că este o icoană.

Sosită la Moscova, Sofia s-a adaptat foarte repede la tradițiile, la ordinea și la regulile care existau în acea vreme la Palat și în întregul Cnezat Moscovit.
Însă cel mai greu îi era să accepte faptul că Ivan cel Tânăr avea să moștenească pe viitor tronul Cnezatului. Și cu cât trecea mai mult timp, cu atât acest gând o măcina din ce în ce mai mult.

Când Ivan cel Tânăr avea 21 de ani, Sofia a născut primul său fiu, căruia i-a pus numele Gavriil. Și iată, din acel moment, Sofia a început lupta sa activă pentru a-l pune pe fiul său Gavriil pe tronul Cnezatului. Era o luptă foarte ascunsă, despre care nu bănuia, nici Ivan al III-lea și nici fiul său, Ivan cel Tânăr.

* * *

În luna ianuarie a anului 1483, Ivan cel Tânăr s-a cununat cu Elena, iar pe 10 octombrie a aceluiași an, Elena a născut un fiu, căruia i s-a pus numele Dumitru.
Elena și Ivan cel Tânăr au devenit o familie împlinită. Fericirea lor nu avea margini.

Și Ivan Vasilievici s-a bucurat mult de nașterea nepotului Dumitru. Viitorul familiei sale la tronul Cnezatului, era asigurat.

Dorind să-și bucure nora, el a cerut să i se aducă colierul de mărgăritare al fostei lui soții, pentru a i-l dărui nurorii Elena.

Ivan Vasilievici considera că acest colier foarte scump și frumos, care aparținuse cândva răposatei mame a lui Ivan cel Tânăr, ar trebui, de fapt, să-i aparțină acum, de drept, nurorii Elena, soției lui Ivan cel Tânăr.

Dar, în curând, s-a dovedit că colierul de mărgăritare lipsește.

După o scurtă cercetare, s-a aflat că colierul fusese dăruit de Sofia, fără voia lui Ivan Vasilievici, nepoatei ei, Maria, când aceasta se măritase cu nobilul Vasilii Vereiski.

Auzind despre una ca aceasta, Ivan Vasilievici s-a înfuriat și a poruncit să fie aduși la el, Maria și Vasilii Vereiski, cu tot cu acel colier de mărgăritare.

Dar era deja târziu. Maria și Vasili Vereiski aflaseră că sunt căutați și fugiseră în Lituania.

După acel caz, Sofia a căzut pentru mult timp, în dizgrația Marelui Cneaz.

* * *

Era după-amiaza unei zile de început de decembrie, când o trăsură bogată, cu patru cai, s-a oprit la porțile Palatului Domnesc de la Suceava.

Din trăsură, a ieșit un bărbat de vârstă medie, cu mustăți și barbă scurt tunse, purtând un cojoc lung și o căciulă scumpă.

Era negustorul Cocșa Armeanul, un vechi prieten de-al lui Ștefan cel Mare.

El a bătut încet, la poarta Palatului. Când a ieșit străjerul, l-a rugat să-i transmită Domnitorului că îi cere audiență.

În scurt timp, Cocșa Armeanul era deja în fața lui Ștefan cel Mare.

După ce s-au salutat ca doi prieteni și au rămas doar în doi, Ștefan l-a întrebat:

— Spune-mi, prietene, ce necaz te-a adus la mine și cu ce aș putea să te ajut?

— Cu nimic, Măria Ta, nu-mi trebuie nimic. Am venit doar să mă asigur că sunteți sănătos și să vă transmit câte ceva, ce, după părerea mea, ar fi de folos Măriei Tale, a spus Cocșa.

— Veștile tale, prietene, au fost întotdeauna bune și foarte folositoare pentru mine. De aceea, cred că și de data aceasta, mă vei bucura cu vești bune, a spus Ștefan.

— Numaidecât, Măria Ta. Știi doar că pe noi, negustorii, ne țin drumurile. Și de această dată, am fost cu negoțul la Moscova. Și de acolo îți aduc o mare bucurie. Cu vreo lună și ceva în urmă, Domnița Elena ți-a născut un nepot, căruia i-au pus numele Dumitru. Amândoi sunt sănătoși, și Domnul să-i aibă în paza Lui mai departe.

La auzul acestor vorbe, Ștefan a făcut ochii mari exclamând:

— Un băiat? Așa și am știut! Se vede că Cel-de-Sus mi-a auzit rugăciunile. Mulțumesc, Cocșa. Cu asta, m-ai bucurat mult.

— Alături de vestea cea bună, Măria Ta, vin cu o veste mai tristă. Știi, a murit Sofia Semionovna, soția Cneazului de Tver, Mihail Borisovici. Știu că sunteți rude cu Sofia Semionovna. Ea, ca și răposata Doamnă Evdochia, a fost tot din Kiev.

— Da, da, a spus Ștefan, suntem rude. Sofia Semionovna a fost fiica cumnatului meu Simion, Cneaz de Kiev. Domnul să o ierte, dar de moarte, nu scapă nimeni. Fiecare pleacă la timpul său, așa cum vrea Cel-de-Sus.

— Dar știi, Măria Ta, această moarte va aduce război, și poate fi un război mare, a spus cu tristețe Cocșa.

— Cum adică, război?!, a sărit ca ars Ștefan, și cine va începe războiul și de ce?!

— Motivul este, a pornit vorba, Cocșa, că Cneazul de Tver, Mihail Borisovici, nu a avut copii cu Sofia Semionovna și, de aceea, nu are un moștenitor. Acum, după moartea soției, Mihail Borisovici vrea să se însoare cu nepoata lui Cazimir, regele Regatului Lituanian și al Poloniei, dar Ivan Vasilievici, cuscrul tău, nu-i permite să se însoare și îl numește trădător.

— Și ești de părere că cuscrul Ivan Vasilievici va porni război cu Mihail Borisovici din Tver?, l-a întrebat Ștefan.

— Da, sunt sigur, Măria Ta, că va fi război între ei, dar în acest război, mai este ceva. Regele Cazimir ar putea să-i sară în ajutor lui Mihail Borisovici, fiindcă prin această însurătoare, ei devin rude apropiate. Și în acest caz, nu știu ce va face Ivan Vasilievici, și cum se va bate cu amândoi.

— Da, … și sunt rude, a spus mai mult pentru sine, Ștefan, dar și eu cred că se vor bate, negreșit se vor bate, fiindcă în lupta pentru pământ și putere, nu există rudenie.
Înainte de a-și lua rămas bun, Cocșa Armeanul l-a privit lung pe Ștefan și a spus:

— Măria Ta, eu nu vin des la Domnia Ta. De aceea, vreau să-ți fac un dar. Am cumpărat din Moscovia, pentru Măria Voastră, patru piei de samur negru, cu labe și unghii. Știu bine că Doamna Măriei Tale se va bucura mult de acest dar. La curțile regale din Europa, este acum la modă, purtarea de veșminte din asemenea blănuri. Primește de la mine cât de puțin, dar Domnul vă va da mai mult. El vede de sus, că fac acest dar din toată inima mea.

Cocșa Armeanul plecase de demult, dar Ștefan a rămas neclintit, frământând în minte, noutățile proaspăt auzite.„Nu, nu, dacă va începe războiul, eu nu voi sări în ajutorul nimănui, nu voi apăra pe nimeni. Acum, noi toți avem doar un dușman: turcul. Și e rău când noi, creștinii, nu înțelegem asta și ne batem între noi.”

* * *

Dar Cocșa Armeanul parcă privise în oglinda apei.

Chiar de la începutul anului 1484, Marele Cneaz Moscovit, Ivan Vasilievici, a început pe ascuns, pregătirile active de război împotriva Cnezatului de Tver.

Ivan Vasilievici era cumnat cu Mihail Borisovici. Prima soție a lui Ivan Vasilievici, fusese Maria Borisovna, sora lui Mihail Borisovici și mama lui Ivan cel Tânăr.
Și, desigur, motivul acestui război era setea de pământ și de putere, tocmai așa cum spunea Ștefan.

În preajma Crăciunului din anul 1483, rămânând văduv și fără copii, Mihail Borisovici a hotărât să se însoare peste un an, cu nepoata Regelui Cazimir, rege al Lituaniei și al Poloniei, cu speranța că poate va avea cu ea, un urmaș, pe care să-l lase pe tronul Cnezatului Tver.

Dar cumnatul său, Ivan Vasilievici, avea cu totul alte planuri. Lui, nu îi convenea însurătoarea lui Mihail Borisovici cu nepoata Regelui Cazimir. Pentru el, era mai bine ca Mihail Borisovici să rămână văduv și fără moștenitor la tron. Situația era următoarea: Ivan Vasilievici era ruda cea mai apropiată a lui Mihail Borisovici. De aceea, în cazul în care, Mihail Borisovici rămânea fără moștenitor, toate drepturile asupra Cnezatului Tver treceau pe viitor, de drept, la Ivan Vasilievici. Dar în cazul în care Mihail Borisovici se însoară, moștenitor la tronul Cnezatului Tver putea rămâne un viitor copil. Iar dacă Mihail Borisovici moare însurat, dar fără moștenitor, moștenitoarea tronului rămânea soția lui, adică nepoata Regelui Cazimir, ceea ce nu îi convenea lui Ivan Vasilievici, care visa să-și mărească cnezatul.

Așadar, pe data de 8 septembrie a anului 1485, Ivan Vasilievici a incendiat toate clădirile din afara cetății Tver și i-a cerut lui Mihail Borisovici, și tuturor locuitorilor cetății, să îngenuncheze în fața lui.

Speriată de haosul creat, nobilimea cetății Tver a început, unul după altul, să cadă în genunchi în fața lui Ivan Vasilievici, cerându-i milă.

Mihail Borisovici, văzând că este trădat de ai săi și că rămâne fără susținere, a fugit noaptea pe căi tainice, la Regele Cazimir, în Cracovia, cerându-i ajutor.

După doar două zile de asediu, în dimineața zilei de 10 septembrie a anului 1485, Ivan Vasilievici, împreună cu armata sa condusă de boierul Iacob Zaharevici, a intrat în cetatea Tver, oprindu-se la Palatul Marelui Cneaz Mihail Borisovici.

În palat era doar Cneaghina cea bătrână, Anastasia, mama cneazului Mihail Borisovici.

— Unde-i trădătorul? – i-a strigat Ivan Vasilievici încă din prag.

Cneaghina Anastasia a ridicat capul, l-a străpuns cu privirea pe Ivan Vasilievici și, cu o demnitate pe care o posedă doar nobilii rari, fără să se ridice de pe scaun, a răspuns liniștită:

— Dar poate spui mai întâi „Bună dimineața”, fiul meu.

— Dar poate încă să mă închin la trădători? – i-a răspuns la rândul său, Ivan Vasilievici.

— Dar când Mihail Borisovici te-a ajutat să câștigi războaiele cu Novgorodul și atunci când l-a oprit la râul Ugra, pe Hanul tătar, Ahmat, ca să scapi de jugul lor, atunci, el nu era trădător? – a întrebat cu un glas destul de curajos, Cneaghina Anastasia.

Această întrebare nimerise „drept în țintă”. La o asemenea întrebare, Ivan Vasilievici chiar nu știa și nici nu dorea să-i răspundă Cneaghinei.

După câteva clipe de tăcere, Ivan Vasilievici a continuat:

— Eu întreb pentru ultima oară: unde-i trădătorul și visteria statului? Unde-i aurul? Unde-i toată bogăția?

Cneaghina Anastasia a ridicat din nou capul, s-a uitat din nou în ochii lui Ivan Vasilievici, după care, a răspuns liniștită:

— Nu striga la mine, ginere, că nu-ți sunt vinovată cu nimic. Dar dacă îți trebuie fiul meu și visteria statului, atunci caută-l și dacă îl vei găsi, atunci întreabă-l unde-i visteria. El mie nu mi-a spus unde pleacă.

Cuvintele spuse de Cneaghina cea bătrână și demnitatea cu care au fost rostite acestea, l-au pus pe jar, pe Ivan Vasilievici.

— Luați-o și aruncați-o în temnița din Pereslavli. Poate că i-a veni mintea la cap! – le-a ordonat el slugilor aflate în preajmă.

* * *

Prin această victorie triumfătoare asupra Tverului și anexarea acestuia la Cnezatul Moscovit, Ivan Vasilievici supusese încă un cnezat, punând astfel un început trainic viitoarelor sale războaie de cotropire a vecinilor și aliaților mai slabi.

Așadar, după ce toată nobilimea, împreună cu oamenii săi din Tver, i-a jurat credință, Ivan Vasilievici l-a numit pe Ivan cel Tânăr mai-mare peste Cnezatul Tver și, împreună cu el, a început să domnească asupra Cnezatului Moscovit lărgit.

Dar Marele Cneaz de Tver, Mihail Borisovici, ajungând la Cracovia, așa și nu a primit ajutor de la Regele Cazimir pentru a-și recăpăta tronul. De aceea, a rămas să locuiască în Polonia, primind în dar de la rege, moșiile mai multor sate din regiunea Brest, a actualei Republici Belarus.

Se vorbește că el a avut mai departe o viață plină de fericire și bucurii, trăind mulți ani în căsnicie cu nepoata regelui. A avut drept moștenitori doi copii, o fată și un băiat, și s-a stins din viață în același an cu dușmanul său de moarte, Ivan al III-lea.

* * *

După cucerirea Cnezatului Tver și alipirea acestuia la cel Moscovit, Elena, împreună cu fiul său, Dumitru, a trecut să locuiască la Tver alături de soț.

Această perioadă a fost pentru ea una dintre cele mai frumoase din viața ei.

Dar oare cum să nu se simtă fericită atunci când trăiește alături de soțul iubit și de copilul drag, în timp ce toți cei care te înconjoară, îți doresc doar binele?

În aceste timpuri, pline de fericire și bucurie, existau și zile grele, pline de neliniște, îngrijorare și așteptări. Acestea erau zilele când Ivan cel Tânăr mergea în diverse incursiuni.

Situația era cauzată de caracterul agresiv și războinic al Marelui Cneaz, Ivan Vasilievici, care, după cucerirea Cnezatului Tver, căuta cu orice preț, să rupă din pământurile Regatului Lituaniei.

Conflictele dintre Cnezatul Moscovit și Regatul Lituaniei se intensificau din zi în zi, până când au escaladat într-un război numit de istorici, „război ciudat” sau „război viclean”.

Acest război tainic, care nu fusese anunțat, se derula pe ascuns, prin provocări, hărțuiri și tulburări la hotare.

În anul 1488, Ivan cel Tânăr, instigat de tatăl său, a întreprins o incursiune în orașul Hlepeni, care aparținea Regatului Lituaniei, prădându-l și pustiindu-l definitiv.

Dar pentru a duce un război deschis și corect, Ivan Vasilievici nu avea nici putere, nici dreptate, nici curaj. De aceea, hărțuia și jefuia doar pământurile nobililor lituanieni de la hotarele Regatului.

Văzând că nu are puterea de a lupta deschis cu Regatul Lituaniei, dar dorind cu orice preț, să-și mărească hotarele, Ivan Vasilievici s-a adresat în anul 1488 Regelui Ungariei, Matei Corvin, să i se alăture în acest război, dar Regele Ungariei l-a refuzat.

După refuzul Regelui Ungariei de a-l susține, poftele lui Ivan Vasilievici de a duce războaie, s-au mai redus puțin, dar nu cu mult.

În toate conflictele și jafurile dintre Cnezatul Moscovit și Regatul Lituaniei, Ivan Vasilievici nu i s-a adresat vreodată lui Ștefan pentru ajutor.

Dar cum ar fi putut el să se adreseze și cum să-i ceară cuscrului ajutor, când nu era atacat de nimeni? Știa el, Ivan Vasilievici, că Ștefan nu-l va ajuta, fiindcă avea încheiat un tratat de prietenie și neagresiune cu Regele Cazimir.

* * *

La începutul anului 1490, Ivan cel Tânăr, împreună cu soția sa, Elena și cu fiul lor, Dumitru, care avea pe atunci șase ani, au sosit la tatăl său, la Moscova, pentru a sărbători Crăciunul.

Bucuria i-a fost mare când s-a întâlnit cu prietenii și curtenii pe care îi cunoștea încă de mic copil.

Acum, când Ivan cel Tânăr și-a consolidat puterile în Cnezat și când toți, fără îndoială, vedeau în el, un viitor moștenitor al tronului Cnezatului, el devenise onorat și respectat de toți, ca un adevărat suveran.

Numai o singură persoană, mama lui vitregă, Sofia, nu putea accepta faptul că Ivan cel Tânăr avea să stea cândva, pe tronul Cnezatului. Pentru ea, singurul moștenitor al tronului, era doar fiul ei, Gavriil, și nicio alternativă, pur și simplu, nu exista.

Însă acum, la Crăciun, a venit și rândul ei. Ea nu mai putea amâna îndeplinirea acestui plan. Acum ori niciodată!

Cauza era că Ivan cel Tânăr venea foarte rar la Palatul din Moscova, și cine știe când urmau ei să mai vină pe viitor. Dar acum, când toată lumea sărbătorește Crăciunul, când e mare învălmășeală la Palat, când curge vodka gârlă, trebuia să scape de el.

Pentru a-l omorî pe Ivan cel Tânăr, Sofia a pregătit o pulbere toxică, folosită împotriva rozătoarelor. Aceasta era sub formă de praf alb și avea un iz puternic de usturoi, care se potrivea exact cu mâncarea care se pregătea la palat.

Totul era aranjat. Acum, Sofia trebuia doar să găsească timpul potrivit și să pună otrava în mâncare. Și trebuia să fie atentă și să o pună în așa fel încât să nu otrăvească alți oameni și, mai ales, pe copiii săi.

* * *

La Palatul Marelui Cneaz de la Moscova, sărbătoarea Crăciunului era pe sfârșite și toți oaspeții deja se pregăteau să plece pe la casele lor.

Tocmai în dimineața acelei zile, la Palat, a sosit un călăreț de la Novgorod, care l-a informat pe Ivan Vasilievici, că un grup de boieri din Novgorod s-au îmbătat și se răzbună între ei, provocând un mare dezastru în oraș.

Trăsura lui Ivan cel Tânăr era deja gata de plecare la Tver, când Ivan Vasilievici s-a apropiat de el și i-a spus:

— Eu plec urgent la Novgorod pe vreo săptămână, pentru a mă lămuri cu bețivanii și trădătorii de acolo, dar tu rămâi aici, la Moscova, până mă întorc.

— Bine, tată, rămân. Dar dacă îți va trebui ajutor, poruncește-mi prin cineva, i-a răspuns Ivan cel Tânăr.

Ivan cel Tânăr s-a apropiat apoi de trăsură, unde îl așteptau soția și fiul, și i s-a adresat soției:

— Scumpa mea, tata m-a rugat să rămân aici, la Moscova, până se întoarce. Voi însă plecați acasă, iar eu voi veni puțin mai târziu.

Elena s-a uitat lung în ochii soțului, l-a apucat încetișor de mână și i-a șoptit încet, cu o voce tremurătoare, așa încât să nu audă Dumitru:

— Știi, iubitule, am avut noaptea trecută un vis îngrozitor. Îmi fac mari griji pentru tine. Te rog, fii mai atent, ai grijă de tine, ca nu cumva să se întâmple ceva.

— Fii liniștită, draga mea, i-a răspuns Ivan. Eu nu voi pleca nicăieri, ci voi rămâne aici, la Palat, până se va întoarce tata de la Novgorod.

* * *

Se apropia ora cinei, când Sofia a intrat în bucătăria Palatului.

Mâncărurile erau deja gata și doar Pelaghia, bucătăreasa principală, rămase să trebăluiască la bucătărie.

— Ați dorit ceva, Excelența Voastră? – a întrebat Pelaghia.

— Știi, Pelaghia, a început Sofia, la sărbătoarea asta, am mâncat atât de mult, încât acum, nu mai am poftă de mâncare. Te-aș ruga să-mi aduci din subsol, varză murată, poate îmi va deschide puțin apetitul.

— Îndată, Excelența Voastră, a răspuns Pelaghia și a ieșit repede să aducă varza.

Sofia, rămânând singură la bucătărie, a scos tubul cu pulbere din buzunar și a presărat otrava deasupra cazanului cu carne prăjită, care aștepta să fie servită.
„El va mânca negreșit carne,” s-a gândit în sinea sa, Sofia.

După care, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, a pus tubul înapoi în buzunar, s-a așezat pe scaun și a început s-o aștepte pe Pelaghia.
Când Pelaghia a intrat în bucătărie, Sofia i-a spus:

— Astăzi, noi facem o mică pauză cu mâncarea. Pune doar ouă fierte cu varză murată pe tavă și adu-le la noi în cameră. Aceasta va fi toată cina noastră de azi.
— S-a făcut, a spus Pelaghia, și a început a aduna mâncarea pe tavă.

Sofia, în tot acest timp, stătea cu ochii în patru urmărind mișcările Pelaghiei, ca nu cumva aceasta să se apropie de cazanul cu carne prăjită.

După ce mâncarea comandată a fost pusă pe tavă sub privirile pătrunzătoare ale Sofiei, Pelaghia a luat tava și a ieșit din bucătărie împreună cu ea.

* * *

A doua zi, Pelaghia și fosta dădacă a lui Dumitru au fost găsite moarte în dormitorul lor. Alți doi slujitori ai lui Ivan cel Tânăr aveau, de asemenea, mari probleme de sănătate.

Ivan cel Tânăr, care vomitase aproape toată noaptea, avea acum, slăbiciuni, amețeli și mari dureri de cap.

La curte, se șușotea pretutindeni că cineva a încercat să-l otrăvească pe Ivan cel Tânăr.

Sofia, auzind asta, s-a speriat și a trimis urgent după medicii locali.

Doar că medicii așa și nu au reușit să afle cauza bolii lui Ivan cel Tânăr.

A treia zi, Ivan cel Tânăr nu s-a mai putut ridica din pat – pur și simplu, nu-l țineau picioarele.

Medicii locali, chiar dacă simțeau că era vorba de o otrăvire, au spus că Ivan cel Tânăr nu se putea ridica din cauză că avea „podagră”, o formă de artrită, care atacă în special, încheieturile picioarelor la o vârstă înaintată. Nu au avut curajul să vorbească despre otrăvire, fiindcă se temeau pentru propria lor viață.

Simțind că lucrurile se înrăutățesc, Sofia a trimis la Veneția, doi curieri ca să aducă de acolo, un medic mai bun, pentru a-l vindeca pe Ivan cel Tânăr.

Sofia înțelegea că drumul până la Veneția era unul lung. Curierii ar fi trebuit să meargă o lună până la Veneția și o lună să se întoarcă înapoi cu medicul. Însă două luni, era o perioadă, în care Ivan cel Tânăr ar fi putut să moară până la venirea doctorului. Doar pe asta, se baza, la urma urmei, Sofia, pentru a-l omorî pe Ivan cel Tânăr.
Când Ivan Vasilievici a revenit de la Novgorod, a înlemnit.

La întrebările lui: „Ce s-a întâmplat?”, toți îi răspundeau că nu știau nimic despre cele întâmplate.

Chiar dacă mai toți oamenii de la palat se șușoteau spunând că Ivan cel Tânăr a fost otrăvit, Ivan Vasilievici nu putea rosti acest cuvânt. Și nu-l putea rosti din cauză că dacă ar fi spus „A”, atunci ar fi trebuit să spună și „B”, adică cine și de ce l-a otrăvit.

Între timp, lui Ivan cel Tânăr i se făcuse puțin mai bine. El a început să mănânce câte puțin și să se ridice din pat. Dar boala nu avea de gând să cedeze.
La sfârșitul lui ianuarie, starea lui s-a înrăutățit din nou considerabil.

Chiar dacă avea doar 31 de ani și o sănătate de fier, el oricum, se topea sub ochii medicilor, care îl priveau disperați, nefiind în stare să-l ajute cu ceva.

La începutul lunii martie, în Moscova a ajuns Lebi Jidovin, medicul din Veneția, chemat de Sofia, care, după ce l-a examinat pe Ivan cel Tânăr, i-a declarat Marelui Cneaz: „Eu îți voi vindeca fiul, dar dacă nu-l voi vindeca, atunci poți porunci să fiu executat”. Singura dorință a lui Lebi Jidovin a fost doar să-i înlăture de la tratament, pe medicii locali.

Lui Ivan Vasilievici, i-a plăcut optimismul lui Lebi Jidovin.

Odată rămas singur, Lebi Jidovin a început să maseze corpul lui Ivan cel Tânăr cu o cremă necunoscută și să-i dea să bea un praf de culoare albă.

După o asemenea lecuire, lui Ivan cel Tânăr i se făcea din ce în ce mai rău. Se simțea că unguentul făcut pe bază de mercur, pe care îl masa în piele, medicul venețian, otrăvea din ce în ce mai mult, organismul slăbit al lui Ivan cel Tânăr. Dar așa era lecuirea și nimeni nu se putea împotrivi.

Până la urmă, pe data de 7 martie, Ivan cel Tânăr a decedat.

Văzând că fiul a decedat și neavând alternativă, Ivan Vasilievici și-a descărcat toată furia asupra medicului venețian.

— Întemnițați-l și tăiați-i capul! – le-a strigat el slugilor.

Ordinul Marelui Cneaz a fost îndeplinit fără zăbavă.

— El și-a anunțat sentința cu propria lui limbă, a declarat mai târziu, Ivan Vasilievici.

Moartea fiului și, totodată, a moștenitorului tronului, apăsa puternic pe rana din sufletul Marelui Cneaz. El înțelegea prea bine cine și pentru ce l-a otrăvit pe Ivan cel Tânăr. Înțelegea, dar nu putea face nimic. Prea puternică și influentă devenise Sofia.

Vestea despre moartea ginerelui său, Ivan, a ajuns până la urmă, și la Ștefan. Dar ce putea face el, de la o asemenea depărtare, dacă propriul său tată nu a reușit să-l ajute?

„Mi-a rămas nepotul Dumitru cu fiica,” se gândea Ștefan, „și Dumitru are tot dreptul să moștenească tronul, numai de s-ar ține de cuvânt, socrul Ivan Vasilievici”

* * *

Dar viața trebuia să meargă mai departe, chiar dacă moartea îi poate lua din viață, pe cei mai apropiați și mai dragi.

Decesul fiului i-a slăbit doar pentru un timp, planul lui Ivan Vasilievici de a rupe din teritoriile Regatului Lituaniei, fără a-l opri definitiv. Planul de a cuceri pământurile Regatului Lituanian prin hărțuire și viclenie rămânea valabil în continuare. Și sursa care îl inspira pe Ivan Vasilievici la aceste confruntări, era următoarea: însurându-se cu Sofia Paleologul, nepoata ultimului împărat al Bizanțului, Ivan Vasilievici se simțea ca un succesor sau, mai bine zis, ca un moștenitor al tronului inexistent al Bizanțului. Se simțea o „a treia Romă” și un apărător al creștinilor ortodocși. El a înlocuit chiar și stema Cnezatului Moscovit cu cea a vechiului Bizanț, care întruchipa vulturul cu două capete, chiar dacă nu prea erau vulturi în cnezatul său.

Regatul Lituaniei, condus de regele Cazimir, era o țară, unde predomina religia catolică, dar totodată, în partea de sud-est a regatului, se aflau o mulțime de regiuni populate de creștini ortodocși. Și iată că Ivan Vasilievici, declarându-se un apărător aprig al creștinilor ortodocși, considera că aceștia îi aparțin și că ei ar trebui să fie apărați și eliberați de el.

Acest război nedeclarat și viclean a continuat până la moartea Regelui Cazimir.

Odată cu decesul Regelui Cazimir, Regatul Lituaniei s-a despărțit de Regatul Poloniei. La tronul Regatului Lituaniei, a venit Alexandru, fiul Regelui Cazimir, iar rege al Poloniei, a devenit Ioan Albert, un alt fiu al Regelui Cazimir.

Având scopul de a încheia războiul și de a instaura pacea cu vecinul de la răsărit, Regele Alexandru a cerut-o pe Elena, fiica lui Ivan Vasilievici, în căsătorie.

Cântărind toate argumentele pro și contra, Ivan Vasilievici și-a dat acordul pentru căsătoria fiicei Elena cu Alexandru, dar cu o singură condiție.

Fiica lui, Elena, trebuia să rămână mai departe în credința ei creștin-ortodoxă și să nu i se impună pe viitor, convertirea la catolicism.

Regele Alexandru nu s-a putut împotrivi cerinței lui Ivan Vasilievici. De aceea, până la urmă, a acceptat ca Elena să-și păstreze credința primită la naștere.

Această înțelegere l-a costat foarte scump pe Alexandru, deoarece, în timp, Elena și anturajul ei s-au transformat într-un centru de dirijare a creștinilor ortodocși din Regat și, nu în ultimul rând, într-un sistem de colectare a informațiilor în favoarea lui Ivan Vasilievici.

* * *

Era o dimineață târzie de sfârșit de mai, una plină de miresme primăvăratice, cu un cer curat, de o nuanță albastră închisă, și un soare atât de strălucitor, încât aveai impresia că razele lui pătrund în cele mai îndepărtate și întunecate locuri ale pământului.

În orașul Lvov, înfloreau castanii.

Și pretutindeni, florile lor albe îți mângâiau privirea.

Într-o asemenea dimineață de mai, pe un drum pavat al vechiului oraș Lvov, mergea o trăsură cu doi cai frumoși, de culoare neagră, al căror păr strălucea sub razele puternice ale soarelui.

Era negustorul grec, Gheorghe Pollo, care mergea la reședința arhiepiscopului Andrei Roza.

Gheorghe Pollo era o persoană bine cunoscută la curțile regale și în rândul nobilimii din țările Europei, pentru negoțul lui cu stofe scumpe și mirodenii.

Acum, Gheorghe Pollo trebuia să se grăbească pentru a nu întârzia la audiența arhiepiscopului. În timpul acesteia, el urma să ia masa împreună cu arhiepiscopul și, totodată, să afle câtă și ce fel de stofe, va trebui să aducă din Veneția pentru biserică.

La ora cuvenită, Gheorghe Pollo era deja la reședința arhiepiscopului, unde a fost întâmpinat de un slujitor.

Slujitorul l-a condus pe Gheorghe până la ușă și l-a rugat să aștepte puțin până când acesta se va elibera de la discuția pe care o avea acum, cu un slujitor al Regelui Ioan Albert, sosit urgent din Cracovia.

Așteptând la ușa arhiepiscopului, Gheorghe Pollo a auzit deodată, vorbele celor dinăuntru. Fiind provocat de cele auzite, el s-a apropiat de ușa întredeschisă.

— „Știi ce,” s-a auzit dinăuntru vocea arhiepiscopului, „eu îi voi răspunde Domniei Sale, Regelui Ioan, cu un sfat din Biblie, sfat pe care i l-a dat și Hușai lui Absalom, fiul Regelui David, atunci când el a pornit război împotriva tatălui său,” a spus arhiepiscopul Andrei Roza și apoi a continuat:

— „Eu cunosc vitejia lui Ștefan și a oamenilor săi. Sunt sigur că el va lupta ca o ursoaică, ce-și apără puii. Ștefan este un om al războiului și nu este chiar atât de ușor de găsit și de prins. El va apărea brusc și va ataca de acolo, de unde nimeni nu-l așteaptă. De aceea, eu sunt împotriva acestei campanii și te rog să-i transmiți Domniei Sale, Regelui, cuvintele mele,” a spus arhiepiscopul Andrei Roza.

— „O voi face întocmai,” a răspuns slujitorul Regelui Ioan.

În curând, ușa de la odaia arhiepiscopului s-a deschis și slujitorul Regelui Ioan a ieșit și a plecat.

* * *

Se scurseră vreo două zile de la întâlnirea lui Gheorghe Pollo cu arhiepiscopul Andrei Roza, dar acele cuvinte, rostite de arhiepiscop, slujitorului Regelui Ioan, nu puteau să-i iasă din cap.

Era clar că această campanie pregătită de Regele Poloniei, Ioan Albert, nu era altceva decât un război împotriva Domnitorului Țării Moldovei, Ștefan.

Gheorghe Pollo nu știa când se aștepta acest război și cine va mai fi de partea Regelui, dar un lucru era limpede: luptele urmau să înceapă în această vară. Aceasta reieșea din graba cu care a venit și a plecat slujitorul Regelui Ioan.

De aceea, și el trebuia să se grăbească, pentru a-i transmite cât mai repede lui Ștefan vestea despre primejdia care îl așteaptă.

Va pleca chiar mâine la Veneția, dar drumul va trece negreșit pe la Ștefan, prin Suceava, în așa fel, încât să nu se observe.

* * *

Amurgise de-a binelea, când trăsura lui Gheorghe Pollo opri la Palatul Domnesc de la Suceava.

De cum ajunse la Palat, Gheorghe Pollo ceru audiență la Ștefan.

Domnitorul l-a ascultat în tăcere, până când oaspetele și-a încheiat vorba, după care, i-a răspuns:

— Mulțumesc, prietene, pentru ceea ce ai făcut și faci pentru mine. Vorbele pe care mi le-ai adus acum, sunt de mare preț și mă vor ajuta să mă pregătesc împotriva acestei lovituri viclene. Acum, te rog de te odihnește. Se vede că nu ai dormit de multă vreme.

* * *

Pe la mijlocul verii, armata polonă a început încet, marșul prin regiunea Galiției, în direcția râului Nistru. Totodată, din Regatul Lituaniei, se pregătea să iasă o armată în frunte cu Regele Lituaniei, Alexandru, fratele Regelui polon, Ioan Albert. Ambele armate aveau planul de a se uni la vadul de la Mihălceni, de pe Nistru, și de a porni împreună spre Suceava.

Scopul lor era să-l înlăture pe Ștefan de la domnia Moldovei și să-l pună în locul lui, pe fratele lor mai mic, Sigismund.

Ștefan, văzând pericolul ce-l pândea, și-a trimis urgent solii la cuscrul său, Ivan Vasilievici, la Moscova, și la Mengli Ghirai, Hanul tătarilor din Crimeea, cu care avea o înțelegere de ajutor reciproc în caz de război.

Ivan Vasilievici, primind știrea de la Ștefan, nu i-a dat niciun ajutor, ci doar și-a trimis solii săi, pe Zabolotnîi și Kurițîn, la ginerele său, Regele Alexandru al Lituaniei. Dar în loc să-și oprească ginerele de a veni cu război în Moldova, Ivan Vasilievici i-a cerut lui Alexandru ca doar el, personal, să nu plece la război, ci doar armata acestuia.

Hanul din Crimeea, Mengli Ghirai, în schimb, primind vestea de la Ștefan, s-a ținut de cuvânt și și-a trimis armata împotriva celei care venea din Regatul Lituaniei și, fără a porni lupta cu ea, i-a oprit marșul spre Moldova. În acest fel, pericolul împotriva lui Ștefan a scăzut esențial.

Ștefan, văzând că armata polonă se pregătește să treacă Nistrul, l-a trimis pe logofătul Ioan Tăutul și pe vistiernicul Isan să-l întrebe pe Regele Ioan Albert ce are de gând să facă.

În loc să-i dea un răspuns lui Ștefan, Regele polon a poruncit ca logofătul Ioan Tăutul și vistiernicul Isan să fie puși în lanțuri și duși la Lvov, iar armatei sale, i-a ordonat să treacă râul Nistru și să pornească la Suceava.

Acum, pe unde trecea această armată uriașă, totul rămânea pârjolit și pustiit.

Oamenii de prin sate săpau gropi, în care își ascundeau cerealele și tot ce aveau mai de preț, după care, își luau cu ei animalele și fugeau cu familiile prin păduri și munți, ascunzându-se de urgia ce se apropia. Celor care nu apucau să fugă, li se luau animalele și tot ceea ce aveau mai de preț și erau duși în sclavie.
O asemenea armată trebuia alimentată și ea își dobândea hrana luând-o cu forța de la oamenii din satele prin care trecea.

* * *

Dându-și seama de pericolul care îl pândea, Ștefan l-a chemat pe portarul de Suceava, Luca Arbore, și i-a zis:

— Portare, sunt sigur că leșii vor împresura Cetatea Sucevei. De aceea, ca unui portar de Suceava, îți încredințez să aperi cetatea cu toată puterea de care dispui. Alege-ți oamenii potriviți, care îți pot fi de încredere, și rămâi aici, iar eu voi pleca cu un grup mic de oameni, la Roman, pentru a aduna oastea. Sunt sigur că experiența pe care ai căpătat-o atunci când ai apărat, împreună cu tatăl tău, Arbore cel Bătrân, Cetatea Neamțului de turci, îți va ajuta să opui rezistență și să nu îi cedezi cetatea, dușmanului. Domnul să fie cu tine și cu tot neamul nostru!

* * *

Ștefan plecase de mult, iar Luca Arbore nu-și mai putea găsi locul. Cuvintele spuse de Domnitor la despărțire, începuseră să-i răscolească amintirile despre evenimentele trecutului îndepărtat.

Luca Arbore avea doar 16 ani, când, în vara anului 1476, o armată otomană de circa 150 de mii de oșteni, condusă de însuși Sultanul Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, a invadat Moldova.

Lupta decisivă dintre armata Moldovei și cea otomană a fost dată pe data de 26 iulie, la Valea Albă, ori Războieni, cum i se mai spune.

Armata lui Ștefan, care se limita la doar circa 12.000 de oșteni, a opus o rezistență colosală turcilor. Dar acum, forțele moldovenilor erau prea mici pentru a birui o asemenea armată enormă. De aceea, odată cu venirea nopții, pentru a-și păstra trupele, oastea moldovenească s-a retras, ascunzându-se în pădurile seculare din acea regiune.

Turcii, văzând a doua zi că oastea Moldovei nu mai era, au considerat că Ștefan se ascunsese în Cetatea Neamțului, care se afla la numai 25 de kilometri de la locul bătăliei.

Așadar, în scurt timp, armata otomană a înconjurat Cetatea Neamțului, cerând celor din cetate să se predea.

La cerințele otomanilor, moldovenii din cetate au răspuns cu nori de săgeți și pietre.

Văzând că cei din cetate se împotrivesc, turcii și-au instalat tunurile în partea de sud, pe vârful unui munte, numit Cerdac, și au început să tragă cu toată forța în zidurile cetății. Loviturile tunurilor erau atât de puternice, încât distrugeau porțiuni din zidul cetății, acoperișurile și casele, făcând ravagii în cetate.

Dar Portarul cetății, Bătrânul Arbore, nu era dintre cei care să se lase speriați. Toate găurile din zid, cauzate în timpul zilei, de tunurile otomanilor, erau clădite la loc, până dimineață, de cei din cetate. Cum turcii încercau să se apropie de cetate pentru a o lua cu asalt, moldovenii îi împroșcau cu pietre și îi stropeau de sus, cu smoală topită și cu apă fierbinte, alungându-i de sub zidurile cetății.

Tânărul Luca Arbore putea fi văzut în acele zile peste tot: în lupte pe zid, la clădit noaptea, pereții distruși sau îndeplinind însărcinările speciale ale tatălui.

În acele zile de asediu, în temnița din subsolul cetății, stătea închis un neamț. Auzind că cetatea e asediată de turci, neamțul a rugat straja să-i transmită portarului Arbore să-l slobozească din închisoare pentru a lupta și el, împreună cu toți moldovenii, împotriva turcilor.

În a șasea zi de asediu, straja l-a adus pe neamț în fața lui Arbore cel Bătrân.
— Ce poți face, neamțule, și cu ce ai putea să ne fii de folos în acest război?, l-a întrebat Arbore pe neamț.

— Domnia Voastră, pot trage cu tunul, dar sunt gata să fac orice lucru pe care mi l-ați încredința. Vreau și eu să lupt alături de toți apărătorii cetății împotriva otomanilor, a răspuns neamțul.

— Zici că poți trage cu tunul? Nouă tocmai ne lipsesc astfel de oameni! Vino după mine!, i-a spus portarul.

Au urcat grabnic pe zidul cetății, la locul unde se aflau cele trei tunuri.

Văzându-l pe portar, tunarii moldoveni s-au dat la o parte.

Neamțul a privit lung la tunul care stătea alături, i-a măsurat cu palma lungimea și grosimea țevii, după care a băgat mâna în țeava tunului, a pipăit-o în interior și, într-un final, le-a cerut tunarilor:

— Curățați cu o cârpă aspră, înmuiată în untdelemn, țevile tunurilor pe dinăuntru până ce vor străluci, dar unul dintre voi să îmi aducă puțină pulbere!

Pe loc, i s-a adus o mână de pulbere. Neamțul s-a uitat la ea, a pipăit-o cu două degete și a ordonat:

— Puneți-o pe piatră și dați-i foc. Numai să fiți atenți, dați-i foc de la distanță.

După ce a urmat explozia, neamțul a spus:

— Pulberea e uscată și de o calitate foarte bună. De aceea, ar trebui să fie pusă cu măsură, potrivit grosimii țevii și distanței până la locul unde se află turcii. Așa că, de la început, ar trebui să-mi spuneți unde și la câți pași distanță de noi, se află turcii.

Portarul Arbore era surprins de cele văzute și auzite. Nu-i venea să creadă că în sfârșit, a găsit un om, care se pricepe cu adevărat la tot ceea ce se numește arta de a trage cu tunul, fiindcă, pe vremurile acelea, astfel de oameni erau destul de rari.

Spre seară, tunurile curățate și încărcate, împreună cu tunarii, așteptau ordinul de tragere, dar neamțul nu se grăbea să-l dea.

La mijlocul nopții, neamțul s-a apropiat de tunuri, a îndreptat țevile scrupulos în direcția turcilor, a rugat să li se ridice puțin țevile în sus ca să bată mai departe, și după ce a controlat personal toate tunurile, a comandat: „Foc!”

După primele împușcături, neamțul a comandat să fie curățate și încărcate din nou țevile tunurilor.

Așa au tras timp de vreo trei ore.

A doua zi, mare le-a fost mirarea celor din cetate. Nimeni nu înțelegea ce să se fi întâmplat cu turcii, de nu mai trag și nu mai asediază cetatea.

În fortăreață, circulau tot felul de zvonuri.

Unii spuneau că turcii și-au schimbat tactica și se pregătesc acum, pentru un atac mai înverșunat, alții spuneau că în acea zi, la ei, adică la musulmani, ar fi fost o sărbătoare religioasă și că toți ar fi sărbătorit, de aceea nu atacau.

Dar indiferent ce s-ar fi vorbit, oștenii moldoveni au rămas pe ziduri, fiind gata la toate.

Pe la mijlocul nopții următoare, sub zidul cetății s-a auzit un strigăt de bărbat.

— Cine-i acolo? au întrebat cei de pe zid.

— Sunt eu, Toma, Toma Lăutu, a răspuns bărbatul de lângă poartă.

— Și ce cauți aici acum, în miez de noapte? l-au întrebat cei de pe zid.

— Am venit acasă, familia îmi este în cetate. Aruncați scara să urc.

Îndată, cei de pe zid i-au aruncat scara din frânghie, și după ce Lăutu s-a ridicat, l-au dus la Arbore pentru a-l cerceta.

— De unde vii și ce cauți acum, în miez de noapte? l-a întrebat Arbore.

— Măria Ta, am fugit de la turci acasă, a răspuns Lăutu.

— Nu înțeleg, cum adică, de la turci? Dar ce-ai căutat atunci la ei?, a insistat Arbore. Nu cumva ești vreo iscoadă? Răspunde!

— Nu, nu, Domnul meu! a răspuns Lăutu și a început să povestească cele întâmplate cu el.

Lăutu fusese prins de turci cu vreo săptămână în urmă, atunci când se întorcea acasă la Cetatea Neamțului. Turcii l-au dus în tabăra lor și l-au pus să lucreze pentru ei ca un sclav. Ziua, hrănea și îngrijea caii, ajuta la transportarea hranei și a cerealelor, iar noaptea era închis și păzit ca să nu fugă.

În acea noapte, Lăutu a fost trezit de bubuitul tunurilor. Pământul era zguduit atât de tare, încât se părea că era cutremur de pământ. În curând, la aceste bubuituri s-a adăugat și tropăitul cailor cu strigătele de disperare ale turcilor, care aminteau de o scenă apocaliptică, asemenea celei de la căderea Pompeiului.

Peste puțin timp, turcii l-au scos pe Lăutu afară și l-au pus să încarce lucrurile din tabără în căruțe pentru a le duce într-un loc mai sigur.

Afară, se desfășura un tablou îngrozitor.

Turcii, dezbrăcați și neînarmați, fugeau care și încotro, unele corturi erau distruse în întregime, iar cel al sultanului stătea strâmb, având stâlpul din față prăbușit. Caii, speriați de bubuitul tunurilor, s-au rupt de la legături și, nechezând, fugeau încotro îi duceau ochii. Afară, domnea o dezordine deplină.

În curând, au început iar să tragă tunurile din cetate. A izbucnit o panică îngrozitoare, spaima fiind atât de mare, încât oamenii erau gata să se ascundă chiar și în crăpăturile pământului. Lăutu a căzut la pământ și, astfel, pe brânci, s-a târât până în pădure. Când s-a luminat de ziuă, s-a ascuns sub poalele unui brad, unde a stat toată ziua ascuns. Când s-a făcut iar noapte, a venit la zidul cetății și i-a rugat să-l primească în cetate.

— Am înțeles, Lăutule, a răspuns Arbore în cele din urmă. Dar nu ai putea să-mi spui câte tunuri au musulmanii?

— Au șapte tunuri, Măria Ta, dar la două dintre ele, le-a plesnit țeava, fiindcă turcii, lacomi de distrugere, au încărcat prea multă pulbere în ele ca să bată mai cu putere, iar acum stau aruncate. Un alt tun a fost lovit de tunarii noștri și distrus noaptea trecută, așa că le-au rămas patru tunuri, a răspuns Lăutu.

— Și unde s-au mutat musulmanii? Unde le este tabăra acum?, a întrebat nerăbdător, Arbore.

— Ei și-au mutat tabăra la poalele pădurii, la Poiana Secuiului. Dar e mare jale și frică acum în tabăra lor, după ce i-ați bombardat noaptea trecută, a explicat Lăutu.

— Cum, la Poiana Secuiului? Auzi, Luca, musulmanii s-au mutat la Poiana Secuiului! Unde este neamțul? Adu-l repede încoace! a strigat Arbore la fiul său.
Peste câteva clipe, neamțul stătea în fața lui Arbore.

— Auzi, neamțule, turcii și-au mutat tabăra în Poiana Secuiului. Încarcă urgent tunurile și trage! Ce stai? Unde-ți sunt tunarii? a strigat Arbore.

— Îndată, Măria Ta, a spus neamțul și a plecat la tunarii săi de pe zid.

În acea noapte, tunarii moldoveni au tras aproape până în zori, asupra taberei turcești din Poiana Secuiului.

A doua zi, a fost una perfect liniștită, iar spre seară, iscoadele lui Arbore i-au adus vestea că turcii se retrag în direcția Dunării, adică pleacă acasă.

După aceasta, fie că este adevărat, fie că nu, se vorbea că încă mult timp, după asediul Cetății Neamțului de către turci, oamenii din partea locului prindeau cai turcești rătăciți în apropierea cetății.

* * *

Înnoptase deja de-a binelea, când cineva a bătut la ușă și Luca Arbore și-a întrerupt gândurile.

Era un ostaș din grupul de urmărire a armatei poloneze.

— Măria Ta, armata leșească se apropie de cetate. Merg încet și vor ajunge aici în circa cinci ore. Ordonați ce să facem mai departe.

— Zici că se mișcă încet? De ce se mișcă așa de încet? a întrebat Luca Arbore.

— Măria Ta, ei duc cu ei două tunuri foarte mari. Unul este tras de 40 de cai și altul – de 50, de aceea și înaintează greu.

— Am înțeles. Nu vă opriți, ci urmăriți-i de departe și dați-mi de știre îndată despre toate schimbările, a ordonat Luca Arbore.

La 26 septembrie, armata poloneză a înconjurat Cetatea Sucevei și a început să tragă cu toată puterea în ziduri pentru a le distruge.

Dar cetatea rămânea neclintită, tocmai pentru că rezistau oamenii. Luca Arbore avea destulă experiență și curaj pentru a o apăra împreună cu oamenii săi.

Întocmai așa cum apărase el atunci, împreună cu tatăl său, Cetatea Neamțului, de turci, tot așa și acum, oamenii de aici reparau pe timp de noapte, toate găurile din zid, făcute în timpul zilei, de tunurile inamicului, nelăsându-le polonezilor vreo șansă de a intra în cetate. Nici măcar acele tunuri uriașe ale polonezilor nu i-au ajutat să distrugă zidurile Cetății de Scaun a lui Ștefan.

După două săptămâni de lupte, fără vreun rezultat, Regele polon a recurs la un vicleșug. L-a chemat pe Luca Arbore la o convorbire.

Luca Arbore, alături de trei comandanți ai săi, s-a ridicat pe zidul cetății pentru a purta discuția.

Jos, sub zidul cetății, înconjurat de vreo zece nobili polonezi, îl aștepta Regele Poloniei.

Luca Arbore l-a salutat pe Regele polonez și l-a avertizat:

— Domnia Voastră, eu sunt doar un mic slujitor al Domnului meu și nu fac nimic altceva decât să îi îndeplinesc voia și să îmi servesc neamul, dar cu toate acestea, aș dori să știu cu ce vă pot fi de folos.

— Nu vorbi așa, Arbore, i-a replicat Regele Poloniei. Eu știu că ești și tu, din sânge domnesc și ai aceleași drepturi ca Ștefan să stai pe tronul acestei țări. De aceea, îți propun să treci de partea mea și, pentru asta, vei primi domnia acestei țări.

La auzul acestor cuvinte, Luca Arbore a făcut ochii mari, s-a uitat în dreapta și-n stânga la comandanții săi, după care a spus:

— Măria ta, eu nu-i pot fi trădător Domnului meu și țării, cărora le-am jurat credință pe veci! Și te rog să ții minte că eu, împreună cu ostașii mei, vom apăra această cetate până la ultima suflare.

Regele polon, furios de răspunsul curajos al lui Luca Arbore, a ordonat să se tragă și mai puternic în zidurile Cetății Suceava.

Dar cetatea rezista în continuare.

Pe la mijlocul lui octombrie, după 20 de zile de asediu, timpul a început să se răcească și au pornit ploile.

Se simțea apropierea iernii.

Proviziile în armata polonă erau pe sfârșite, iar rezerve nu mai puteau fi de adunate.

Cetele de țărani moldoveni, înarmați cu tot ceea ce le cădea sub mână, atacau pe timp de noapte, armata polonă, silind-o să se retragă.

Nobilii polonezi, crescuți în confort și răsfăț, neobișnuiți cu chinurile războiului, au început să se vaite.

Curajul și încrederea în sine, cu care veniseră ei cu o lună în urmă, în Moldova, se epuizaseră total.

Continuarea asediului cetății nu mai avea rost. Acum, toți își făceau griji de drumul lung înapoi și se gândeau cum să se întoarcă mai curând acasă.
Și tocmai în acest moment de disperare pentru armata polonă, apare și Ștefan cu armata sa de elită.

Doar o noapte le-a trebuit ostașilor lui Ștefan pentru a înconjura armata polonă și a-l sili pe Rege să înceapă tratativele de retragere.

Solii moldoveni i-au transmis Regelui polon că Ștefan îi garantează armatei polone siguranță la întoarcerea în țară, doar dacă aceasta se va retrage pe același drum, pe care intrase în Moldova, pentru a nu aduce pagube suplimentare oamenilor. Dar în cazul în care, armata polonă se va abate din drum și vor începe stricăciunile și jefuirea poporului, armata Moldovei va fi nevoită să apere poporul.

Regele Ioan Albert, analizând situația catastrofală în care se afla, a acceptat propunerea lui Ștefan și, pe data de 19 octombrie, a ordonat armatei sale întoarcerea în țară.

Dar Regele polon nu s-a ținut de cuvânt: el a schimbat traseul de întoarcere în Polonia al armatei sale, prădând și pustiind satele Moldovei.

Răsplata lui Ștefan nu s-a lăsat mult așteptată.

Armata polonă, epuizată de puteri și demoralizată definitiv de foame, frig și de drumul lung, era așteptată de Ștefan în Codrii Cosminului.
Aici, în Codrii Cosminului, a fost dată lupta principală.

 

Regele Ioan Albert abia de a mai reușit să fugă, în timp ce grosul armatei sale, în frunte cu o mulțime de nobili, a preferat să se predea ostașilor moldoveni, decât să moară.

Această biruință militară asupra polonezilor s-a răspândit cu repeziciunea tunetului prin țările Europei, aducându-i lui Ștefan slavă, laudă și respect de pretutindeni.

Dar Ștefan nu era mulțumit de această biruință – îl mistuia în continuare, dorința de a se răzbuna pe polonezi.

Așadar, în luna iunie a anului următor, Ștefan, cu o armată nu prea mare, dar iute și ușor manevrabilă, a invadat Podolia și Rusia Roșie, a trecut chiar și peste râul Vistula, unde a prădat și a trecut prin foc și sabie, o mulțime de orașe și sate poloneze.

Până și-a adunat Regele Ioan Albert armata sa la Zamość, Ștefan reușise deja să treacă Nistrul pe lângă Halici și să revină în țară cu o pradă enormă.

Acum, adunați la sfat cu nobilii săi, Regele Ioan Albert a constatat că nimeni dintre ei nu mai avea dorința să se bată cu Ștefan. Acum, ei își doreau doar liniște și pace.

De aceea, prin mijlocirea Regelui ungar, Ioan Albert i-a cerut pace lui Ștefan.

La 12 iulie al aceluiași an, la Hârlău, Domniitorul Moldovei semnează Tratatul de Pace cu Polonia.

Ceva mai târziu, Ștefan l-a trimis pe diacul Matiaș și pe vornicul Giurgea la Alexandru, Regele Lituaniei, unde încheie și cu el, un tratat de pace.

După încheierea păcii cu Ștefan, Regele Poloniei l-a eliberat pe logofătul Tăutu din temniță și, în semn de recunoștință pentru munca lui în domeniul diplomației dintre cele două țări, l-a împroprietărit cu 11 sate poloneze de la hotar cu Moldova, centrul lor fiind la Bălinești, nu departe de Cernăuți.

* * *

În toată această perioadă în care Ștefan lupta cu polonezii, la Moscova erau în toi intrigile legate de tronul Cnezatului.

Sofia simțea că nu mai putea aștepta și că acum, venise timpul pentru a se răfui cu Elena Voloșanca și cu fiul ei, Dumitru, pentru a-i elibera fiului său, Gavriil (care împlinise 18 ani), drumul spre tron.

Dar, mai chibzuind, Sofia hotărăște că totuși ar fi mai bine să-l otrăvească și pe Ivan Vasilievici. Eliminarea lui Ivan Vasilievici l-ar fi adus pe fiul ei, fără mari probleme, direct pe tron.

Văzând că nu i se întâmplase nimic după ce îl otrăvise pe Ivan cel Tânăr, ea prinsese acum, curaj și se simțea mai experimentată și mai încrezătoare în sine.

Pentru a-și lichida propriul soț, Sofia, printr-o slujitoare devotată, a invitat la Palatul de la Moscova, o vrăjitoare, căreia i-a poruncit să-i pregătească și să-i aducă un extract din plante otrăvitoare.

Doar că vrăjitoarea invitată s-a dovedit a fi una nu prea experimentată în prepararea otrăvurilor, ea ocupându-se mai mult de vrăjitul prin intermediul cuvintelor. Această metodă însă, îi părea Sofiei prea slabă și insuficientă pentru a omorî pe cineva. Îi trebuia o otravă puternică, una care să-i garanteze moartea soțului.

Dar vrăjitoarea invitată nu era dintre cele care să se piardă cu firea. Ea i-a spus Sofiei că știe o altă vrăjitoare, care prepară otrăvuri din plante, și că poate vorbi cu ea și chiar o poate invita la Palat.

Astfel, în câteva zile, ambele vrăjitoare erau deja la Palat, unde discutau despre îndeplinirea dorinței tainice a Marii Cneaghine Sofia.

Se pare că numărul participanților la acest complot era prea mare și aceștia – prea slabi și neexperimentați în arta conspirației.

De aceea, în scurt timp, planul și intențiile Sofiei au ajuns la urechile lui Ivan Vasilievici, uneltirea fiind descoperită.

Sentința lui Ivan Vasilievici a fost dură.

Slujitoarea devotată Sofiei și cele două vrăjitoare au fost înecate în râul Moscova, iar alți doi suspecți, care nu aveau vreo legătură cu această uneltire, au fost executați.

Ivan Vasilievici a ordonat ca Sofia și fiul lor, Gavril să fie ținuți închiși în Palatul din Kremlin. Pentru o pedeapsă mai grea, Marelui Cneaz nu i-a ajuns nici curaj și nici tărie.

* * *

Ivan Vasilievici, trădat și atacat de propria soție și de fiu, neavând altă soluție, și-a îndreptat din nou mila spre Dumitru, fiul Elenei Voloșanca.

Fără a mai sta pe gânduri, duminică, pe 4 februarie a anului 1498, la Catedrala Adormirii Maicii Domnului (Uspensky) de la Kremlin, în prezența Mitropolitului Simion și a altor ierarhi bisericești, Ivan Vasilievici l-a declarat pe Dumitru, nepotul lui Ștefan, moștenitor al Marelui Cneaz al Moscovei, binecuvântându-l astfel la domnia Vladimirului, Moscovei și Novgorodului.

Ulterior, i-a pus personal pe umeri, un colier de aur cu pietre scumpe, i-a dat în mână, sceptrul și i-a pus pe cap, Șapca lui Monomah.

Această ceremonie a fost realizată după obiceiurile împăraților bizantini și desfășurată la Moscova pentru prima dată.
La eveniment, se adunaseră multă lume. Piața din fața Catedralei era plină de rude, boieri de rang înalt și de oameni simpli.

La ieșirea din biserică, unchiul lui Dumitru, Cneazul Iurii Ivanovici Dmitrovskii, în semn de belșug și putere, și-a presărat nepotul din cap până în picioare, cu o mulțime de monede de aur și argint.

Cu această ocazie, spre seară, Marele Cneaz a oferit un mare ospăț, unde toți invitații au chefuit și s-au veselit până dimineață.

Această încoronare trebuia să însemne pentru toți că, de azi înainte, Dumitru era asociat cu Ivan Vasilievici la conducerea Cnezatului și rămânea pe viitor, singurul moștenitor al tronului.

Puțin mai târziu, după încoronare, pentru a-i asigura majoratul (sau: pentru a-i maturiza domnia), Ivan Vasilievici a hotărât să-l însoare pe Dumitru. Alegerea îi căzuse pe Elisabeta, fiica lui Ioan, Regele Danemarcei, Norvegiei și Suediei.

Astfel, pentru a nu pierde timpul, Ivan Vasilievici a trimis în grabă, soli în Danemarca, pentru a cere mâna Elisabetei pentru nepotul său, Dumitru.

Vestea despre încoronarea lui Dumitru a ajuns repede la urechile lui Ștefan.

În mare grabă, Ștefan a creat o solie de vreo 40 de persoane, în frunte cu Diacul Șandru Cârje, a aprovizionat-o cu o mulțime de daruri și a trimis-o la Moscova.

Printre soli, era și Diacul Coste cu Teodor Isăiescul, care cunoșteau perfect limba slavonă veche.

Chiar dacă această solie a ajuns la Moscova pe la sfârșitul verii, pentru Elena și Dumitru a fost o mare bucurie și susținere din partea tatălui și a bunicului, ceea ce îi înflăcăra și le dădea puteri.

* * *

După încoronarea lui Dumitru, bucuria Elenei nu avea margini.

Acum, ea nu mai avea de ce să se teamă, deoarece viitorul ei și al fiului era prevăzut și garantat.

În calitate de mamă a viitorului suveran al Cnezatului, ea se simțea acum datoare să facă și ea ceva pentru țară, ceva ce ar putea să-i ajute fiului, ceva ce ar putea să-i întărească domnia, ceva ce ar putea să unească toată lumea din țară.

Scena de la inaugurarea lui Dumitru de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului (Uspensky) din Kremlin a emoționat-o într-atât pe Elena, încât ea a hotărât să facă un giulgiu țesut, adică un tablou laic brodat în pânză cu fire de aur și argint, care ar fi întruchipat această inaugurare.

Pentru a broda acest giulgiu, Elena a creat la Palatul Marelui Cneaz un atelier, unde a invitat specialiști străini în arta picturii și a broderiei.

În centrul imaginii giulgiului, a fost redată procesiunea de aducere a celebrei icoane a Maicii Domnului Hodighitria, care reprezenta o copie a imaginii Maicii Domnului cu Pruncul Iisus Hristos, originalul căreia fusese desenat încă de Evanghelistul Luca.

Pe laturile imaginii, în trei-patru rânduri, au fost inserate figurile mai multor participanți la această procesiune.

În rândul din mijloc, din partea stângă, au fost înfățișați Ivan Vasilievici, nepotul Dumitru, Elena Voloșanca, Sofia Paleologu cu fiicele Feodora și Eudochia, și fiul Gavriil. Iar în dreapta, tot pe acest rând, se aflau Mitropolitul Simion și alte fețe bisericești.

Pentru a învăța arta broderiei, au fost invitate la acest atelier, mai multe fiice și soții de nobili din tot Cnezatul.

Dar unde sunt fete drăguțe, acolo apar și flăcăi chipeși.

Toți doreau să vadă cu ochii lor, acel giulgiu cu scena încoronării lui Dumitru.

Astfel, atelierul Elenei, dar cu timpul și sălile din apropierea acestuia, s-au transformat într-un loc unde se aduna o mulțime de oameni.

Ținând cont că gazda și organizatoarea acestor întâlniri, era mama viitorului suveran al Cnezatului, la aceste întâlniri, au început să vină, în marea lor majoritate, cele mai de seamă personalități.

Astfel, în orele libere, oaspeții sosiți la aceste întâlniri, purtau diverse conversații, care depășiseră evident, tema confecționării giulgiului.

Cele mai aprinse discuții apăreau la subiectul reformelor din Cnezat, în special, cele din educație, cultură, comerț, economie și, desigur, în religie.

În curând, acestor discuții li s-a alăturat și vestitul cneaz, boier, guvernator al Moscovei și marele voievod, Ivan Iurievici Patrikeev, împreună cu fiii săi, Vasilii și Ivan, cneazul Semion Reapolovskii și scriitorul-diplomat Fiodor Kurițin, împreună cu fratele său, diplomatul Ivan Kurițin.

Aceste celebrități vizitaseră multe țări dezvoltate din Europa și erau convinse că și în patria lor, trebuiau desfășurate urgent asemenea reforme.

El blama dur monarhia și milita aprig pentru interpretarea amplă a libertății omului în Cnezat, sau, cum spunea el, despre „autocrația sufletului”.

Ei toți își doreau o țară dezvoltată după modelul țărilor europene.

Toate aceste persoane progresiste erau cu adevărat, patrioți ai țării lor și vedeau în Dumitru, viitorul suveran, care ar fi putut înfăptui aceste reforme și aduce Cnezatul la nivelul țărilor dezvoltate din Europa.

Aceasta era și speranța Elenei și a lui Dumitru.

Dar pentru realizarea acestor visuri, le lipsea acum, puterea și influența. Și, pentru a căpăta putere deplină și influență, ei mai trebuiau să aștepte, dar erau gata s-o facă.

* * *

Dar Sofia nu dormea.

Oamenii ei spionau pretutindeni în țară, pentru a aduna toate informațiile despre Elena și Dumitru.

Așadar, nu trecuse nici un an de la încoronarea lui Dumitru, când Sofia l-a anunțat pe Ivan Vasilievici că Elena și Dumitru au organizat un grup rebel, cu scopul de a schimba orânduirile în stat și de a-l înlătura pe el de la putere.

Auzind despre aceasta, Ivan Vasilievici a poruncit să fie efectuată urgent o cercetare și să i se raporteze cine sunt vinovații.

Dar pe acest caz, o mare investigație nici nu trebuia făcută.

Faptele erau chiar la suprafață și nimeni nu avea de gând să le ascundă.

De aceea, discuțiile dintre oamenii care se adunau în grupul Elenei și discutau despre înfăptuirea reformelor în Cnezat, și, mai ales, în religie, au fost calificate drept „erezia iudaizanților” și complot, îndreptate împotriva lui Ivan Vasilievici și a țării.

Fără a sta mult pe gânduri, Ivan Vasilievici, ațâțat de Sofia, pe data de 31 ianuarie 1499, a poruncit ca Cneazul Ivan Iurievici Patrikeev, fiii săi Vasilii și Ivan, împreună cu Cneazul Simion Reapolovskii, să fie arestați. În plus, pe data de 5 februarie a aceluiași an, , Ivan Vasilievici a poruncit să fie executat Cneazul Simion Reapolovskii fără a fi judecat.

Acum Marele Cneaz, ajuns la bătrânețe, având un stres permanent și insomnie din cauza temerii că ar putea fi și el otrăvit, era gata să verse mai departe sânge nevinovat și nimeni nu-l putea opri.

Dar s-a găsit un om, care, calm, în liniște și pace, i-a explicat lui Ivan Vasilievici că totuși a visa și a discuta să faci ceva bun pentru țară și popor, nu este atât de periculos precum gândea el, iar acesta a fost Mitropolitul Simon.

După discuțiile purtate cu Mitropolitul Simon, Ivan Vasilievici s-a mai domolit puțin. El i-a eliberat din temniță, pe Cneazul Ivan Iurievici Patrikeev împreună cu fiii lui, însă i-a călugărit pe tustrei.

Tot atunci, Elena și Dumitru au fost înlăturați de la domnie și, mai târziu, întemnițați. Dar în martie 1499, fiul Sofiei, Gavriil, a fost declarat de Ivan Vasilievici, drept moștenitor al tronului, oferindu-i-se domnia în orașele Novgorod și Pskov, adică o parte din orașele unde domnea Dumitru. Văzând aceasta, nobilii orașului Pskov au trimis urgent, o delegație la Ivan Vasilievici cu scopul de a-i permite lui Dumitru în continuare, să conducă orașul Pskov, dar Ivan Vasilievici a rămas neclintit în decizia sa.

Prin urmare, visul Sofiei a fost parțial realizat. Acum, tronul Cnezatului se afla la doar o aruncătură de băț de ea și de fiul ei.

* * *

Era trecut de mult de miezul nopții, dar Ștefan nu putea adormi. Îl frământau tot felul de gânduri. El simțea că, la vârsta lui înaintată, nu i-a rămas chiar atât de mult, de aceea, ar trebui să izbutească să le facă măcar pe cele mai importante treburi din țară. Și, principalul, să lase în urma lui, o țară consolidată, cu hotare așezate și vecini de ajutor.

„Iată, chiar luna trecută, la cerința regelui Lituaniei, Alexandru, am trimis o solie la Moscova, în frunte cu Diacul Coste”, cugeta Ștefan.

„Am trimis-o să-l împace pe Ivan Vasilievici cu ginerele său, Alexandru, fiindcă, de la o vreme, au început din nou a se bate între ei, ambii căutând să-i susțin și să-i apăr.

Dar rolul de mediator e un lucru greu și delicat, deoarece, dacă îl susții pe unul, celălalt se supără.

Iată, de exemplu, cuscrul Ivan Vasilievici: se vede de la o poștă că e vinovat, dar el nu înțelege și nu vede acest lucru. El nu ar trebui să-i strice hotarele ginerelui său, Alexandru, nu are el de ce să-i „apere” pe creștinii ortodocși din țara lui Alexandru, trimițându-l pe boierul Iacob Zaharievici Koșkin să intre cu armata pe teritoriul lituanian.

Eu tot sunt creștin ortodox, dar nu mă vâr peste nimeni”, chibzuia Ștefan.

„Dar cazul cu fiică-sa, Elena, chiar că este un lucru ieșit din comun.

Cum poți să-ți măriți fiica, declarând că îi dorești binele din lume, dar să-i interzici să treacă la religia bărbatului? Chiar și Biblia spune că „bărbatul este capul femeii”, dar la Alexandru, iese că soția sa, Elena, este condusă de tatăl ei. Și asta nu-i totul. Ivan Vasilievici l-a mai pus pe Fiodor Șestakov la „fusta” Elenei pentru a spiona pretutindeni în Regatul Lituanian și pentru a-i transmite lui, tot ceea ce se petrece acolo. Și cum mai trăiește, oare, Alexandru cu Elena după așa ceva? Oare Ivan Vasilievici nu vede și nu simte că le strică viața, le strică familia? Uite câți ani trăiesc ei împreună și nici copii nu au din cauza asta.

Dar, ce-i drept e drept, a media un așa conflict, este foarte greu, dar poate că, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi voi împăca, fiindcă nu au ei ce împărți între ei. Ambi sunt nu doar creștini, dar și rude și ar trebui să înțeleagă că noi, toți creștinii, împreună, avem acum un singur dușman: pe otomani.

Cu Hanul Mengli Ghirai din Crimeea, lucrurile stau mai bine, dar va trebui să le așezăm și mai bine, mai ales acum, când otomanii nu mă lasă în pace, după ce anul acesta, am refuzat să le plătesc tribut.

Dar, oricum ar merge lucrurile, ar trebui pe viitor să ne înțelegem cu otomanii, pentru că va fi greu de luptat și de stat în calea lor, fiindcă aproape nimeni dintre suveranii creștini din Europa nu dorește să facem o alianță adevărată împotriva lor. Dar dacă nu doresc, atunci vom fi puși în genunchi toți, pe rând, fiindcă pe otomani, nu-i poți opri de unul singur”.

Spre dimineață, Ștefan a adormit și a avut un vis.

Se făcea că pe un vârf de munte, se înălța o cetate frumoasă din piatră albă, iar în curtea acestei cetăți, la o masă, stătea Elena cu Dumitru. Ambi erau îmbrăcați în straie albe, zâmbeau și vorbeau bucuroși între ei. Iarba din curtea cetății era deasă, de un verde închis, iar copacii – înfloriți.

Lumina un soare strălucitor de te orbea. Fluturii și albinele mișunau în jurul lor și ți se părea că ei se aflau într-un colț de rai, înzestrat și apărat de Cel-de-Sus.

Dar deodată, ca din senin, a început să bată un vânt puternic, care a adus nori negri. Se întunecase și a începu să tune și să fulgere. Porni o ploaie torențială. Se făcu atât de întuneric, de abia se mai deslușea în jur. Turna ca din găleată și un șuvoi de apă cu nămol a năvălit peste ei pornind să-i ducă la vale.

Elena și Dumitru au încercat să se opună, ținându-se de copaci, de iarbă, dar vântul și șuvoiul de apă cu nămol erau atât de puternice, încât nu aveau sorți de izbândă. La un moment dat, văzând primejdia care îi paște, Elena a strigat „Ajutor! Ajutor!” și Ștefan s-a trezit.

Cămașa de pe el era ghioalcă de sudoare. Toată ziua, Ștefan aproape că nu a schimbat cu nimeni o vorbă. Nu-i ieșea din cap, visul de noaptea trecută. Dar spre seară, un slujitor a bătut la ușă și i-a transmis că un sol de la Alexandru, Regele Lituaniei, îi cere audiență.

Era Boguș, un sol pe care îl cunoștea, fiindcă venise de mai multe ori la el, la Suceava.

Potrivit obiceiului, Boguș l-a salutat pe Domnitor, i-a transmis urări de sănătate și prosperare din partea Domnului său, ca apoi să îi înmâneze o scrisoare.

Ștefan luă scrisoarea și o deschise. În ea era scris: „Cât despre fiica și nepotul tău, ar trebui să-i întrebi pe solii tăi și ei îți vor spune mai pe larg în ce cinste îi ține Ivan Vasilievici”.

Ștefan își ridică privirea, căută lung la Boguș întrebânu-l:

— E drept ce stă scris aici?

— Măria Ta, eu nu cunosc ce stă scris acolo, dar Domnul meu mi-a spus să vă transmit că tot ce este scris acolo este drept și foarte important pentru Domnia Voastră, a răspuns Boguș.

— Spune-i Domnului tău că îi mulțumesc pentru știrea ce mi-a trimis-o și că îi doresc și lui, ca Domnul să-i dea sănătate și să-i țină țara în pace și liniște”, îi zise Ștefan și, adresându-se servitorului său, adăugă: „Chemați-l urgent la mine pe Șandru Cârje și pe Luca Arbore!”

„Da, a chibzuit Ștefan după ce solul lituanian a plecat, iată că se împlinește și visul meu de noaptea trecută. Se pare că se întâmplă ceva la Moscova, cu Elena și Dumitru, dar ce? Odată ce Alexandru scrie, înseamnă că Diacul Coste, care este acum la Moscova, știe ceva mai mult despre aceasta, dar să aștept până el se va întoarce, ar putea fi prea târziu și periculos. Ar trebui acum, cât mai urgent, să fac ceva”.

În curând, la Ștefan, intrară Șandru Cârje și Luca Arbore.

— Fraților, a început Ștefan, se pare că pe fiica mea, Elena, și pe nepotul Dumitru de la Moscova, îi paște o mare primejdie. De aceea, sunt nevoit să fac ceva pentru a-i salva de la primejdie. Diacule Șandru, tu vei pleca grabnic, împreună cu boierul Toader, feciorul Isaii, așa cum am vorbit, ca sol la Moscova, pentru a duce la capăt, tocmelile cu Ivan Vasilievici și Regele Alexandru. Dar, totodată, îți încredințez să te interesezi ce se întâmplă cu Elena și Dumitru, unde se află ei și dacă nu cumva sunt în primejdie. Pentru a-i scăpa de la nevoie, îți dau voie să folosești toată puterea cu care te învednicesc.

— Am înțeles, Măria Ta! Chiar mâine, voi pleca la Moscova, a răspuns Șandru.

— Portare Luca, s-a adresat Ștefan către Luca Arbore, știu că ai prieteni și cunoscuți la Moscova. Spune-mi, cu cine ar putea vorbi Șandru acolo pentru a afla amănunțit ce se întâmplă cu copiii mei?

— Măria Ta, a răspuns Luca Arbore, ar putea vorbi cu boierul Mihail Pleștev din Moscova, care îmi este un bun prieten. Chiar săptămâna trecută, am primit de la el o scrisoare, în care mă roagă să-i trimit vin de la Cotnari, nuci și zarzăre uscate. Șandru ar putea lua cu el aceste daruri pentru a i le transmite. Prin asta, el va avea și motiv de a-i transmite nu numai darurile și vorbele de la mine, dar și de a sta cu el de vorbă și de a afla tot ce îl interesează.

Dar nici această misiune începută nu-l putea liniști pe Ștefan. Acum, el ardea de nerăbdare să afle cât mai repede ce se întâmplă cu fiica și nepotul său la Moscova, iar asta, o putea spune doar Diacul Coste, aflat acolo.

* * *

Peste câteva luni, Diacul Coste a revenit de la Moscova și i-a povestit lui Ștefan că nu i s-a permis să se vadă cu Elena și Dumitru.

Dar din cuvintele multor boieri și ale slugilor, a aflat că Ivan Vasilievici i-a îndepărtat pe Dumitru de la conducerea Cnezatului, numindu-l în locul lui, pe fiul său, Gavriil.

„Acum, spunea Diacul Coste, am putea doar să presupunem că Elena și Dumitru ar putea fi ținuți închiși.”

Pentru Ștefan, totul devenise limpede, în sfârșit și el nu se mai aștepta la nimic bun de la cuscrul său, Ivan Vasilievici.

Dar cum poți să te aștepți la ceva bun de la un așa om, când el și-a jertfit propria sa fiică pentru ca, prin viclenie, să ocupe teritoriile ginerelui său? Ori nu era mai bine pentru el, s-o lase pe fiica sa, Elena, să trăiască în liniște și pace cu Regele Alexandru, ca apoi, la bătrânețe, să-și vadă nepotul rege al Regatului Lituaniei? Dar se vede că Ivan Vasilievici avea cu totul alte planuri, care aproape că nu corespundeau cu planurile altora.

Dar planurile de cucerire ale lui Ivan Vasilievici nu prea îl interesau pe Ștefan: acum, el era dator să întreprindă urgent ceva pentru a-și salva copiii de la primejdie.

* * *

Începuse toamna anului 1500, când de hotarul de sud al Ungariei, se apropia un mare convoi.

Era solia Marelui Cneaz Moscovit, Ivan Vasilievici, condusă de solul Dimitrie Rally și de Diacul Mitrofan Karaciarov, care se întorceau din Italia la Moscova cu un grup mare de meșteri italieni.

Dimitrie Rally și Mitrofan Karaciarov fuseseră trimiși cu un an în urmă, de Ivan Vasilievici în Italia, pentru a angaja meșteri italieni la construcția Moscovei.

Moscova, care pe atunci, aproape că nu avea drumuri pietruite și majoritatea construcțiilor erau din lemn, urma să fie reconstruită din piatră după modelul european.

În acest convoi, compus din circa 60 de oameni, erau tot felul de meșteri, printre care: pietrari, zidari, zugravi, sculptori, arhitecți, pictori și nu, adunați din toată Italia.

Unii dintre aceștia erau împreună cu familiile lor. Acești meșteșugari, ademeniți de solde mari și faimă, și-au lăsat rudele și țara și au pornit „peste mări și țări” să-și caute norocul.

Convoiul se mișca încet și doar din când în când, făcea câte un popas pentru a lua masa și a se mai odihni puțin.

Mergeau cu toții în liniște, fără a scoate vreo vorbă, imaginându-și pesemne, în sinea lor, viața care îi aștepta la Moscova.

Și cu cât mai mult, convoiul se îndepărta spre nord, cu atât mai mult, se simțea venirea toamnei.

Dacă mai înainte, nopțile erau calde și oamenii puteau dormi sub cerul liber, acum, trebuiau să-și caute pe timp de noapte, un adăpost, fiindcă nopțile deveneau din ce în ce mai răcoroase, iar spre dimineață, chiar și bruma cădea.

În Ungaria, convoiul a fost întâmpinat de Regele Vladislav, care le-a comunicat lui Dimitrie Rally și lui Mitrofan Karaciarov că între Ivan Vasilievici și Regele Alexandru, era război și că ei vor trebui să înconjoare Regatul Lituaniei și să meargă la Moscova prin Moldova și Hanatul Crimeii.

Ulterior, Regele Vladislav și-a trimis oamenii pentru a petrece convoiul până la hotarul cu Moldova, dar, pentru a-l liniști pe Ivan Vasilievici, l-a trimis pe solul său, Mateiaș Cejelitski, la Moscova, să-i comunice că este în siguranță, convoiul cu meșteri, deoarece fusese trimis pe la cuscrul său, Ștefan, prin țara Moldovei.

* * *

În luna noiembrie a aceluiași an, convoiul moscovit a ajuns la hotarul cu Moldova.

Vestea că acel convoi intrase pe teritoriul Moldovei a fost transmisă urgent lui Ștefan.

Era tocmai ceea ce aștepta Ștefan.

El l-a chemat urgent, pe Luca Arbore și i-a ordonat următoarele:

— Portare Arbore, trimite oamenii tăi să aducă încoace, la Suceava, convoiul lui Ivan Vasilievici. Odată ajunși la Suceava, îi arunci pe cei doi soli moscoviți în temniță și îi ții închiși până nu aflu de la Ivan Vasilievici unde îmi este fiica Elena și nepotul Dumitru. Pe meșteri, îi poți lăsa slobozi, ei nu sunt vinovați cu nimic. Și nu uita: toate cheltuielile de întreținere a solilor și a meșterilor, le scrii pe seama lui Ivan Vasilievici. Dar răzbunarea mea va fi și mai dură dacă aflu că Ivan Vasilievici își bate joc de copiii mei.

— Domnul meu, fiți liniștit, ordinul Măriei Tale va fi îndeplinit întocmai, a spus Luca Arbore.

Așadar, ajunși peste vreo zece zile la Suceava, solul moscovit Dimitrie Rally și Diacul Mitrofan Karaciarov au fost aruncați în temniță, iar meșterii au rămas să viseze în continuare, la o nouă soartă, în libertate.

Peste câteva săptămâni, Luca Arbore a venit iar la Ștefan și i-a comunicat că meșterii italieni i s-au plâns că ei nu pot sta fără lucru, trândăvind, de aceea au cerut ceva de lucru.

— Bun, Portare! Trimite-i, atunci, la construcția bisericilor, podurilor și drumurilor din țară. Lasă-i să câștige și ei, un ban, au și ei familii. Dar pe soli, ține-i închiși mai departe, așa cum am vorbit, a spus Ștefan.

* * *

Peste vreo jumătate de an, au revenit la Suceava, Diacul Șandru Cârje și boierul Toader, care i-au raportat lui Ștefan că la conducerea Moscovei, a ajuns gruparea Sofiei Paleolog, de aceea, puterea Marelui Cneaz Ivan Vasilievici scade pe zi ce trece. Din informațiile pe care le-au putut ei dobândi, reieșea că Ivan Vasilievici l-a lipsit pe Dumitru de titlul de Mare Cneaz și l-a închis, împreună cu Elena, în temniță sub pază, iar pe fiul său, Gavriil, l-a numit moștenitor al tronului.

Aceste nelegiuiri sunt ținute în mare taină de către Ivan Vasilievici, de aceea aproape nimeni din aristocrația moscovită nu știe unde se află Elena și Dumitru. Toată lumea de la Moscova se teme să vorbească despre aceasta, fiindcă orice vorbă despre Elena și Dumitru este aspru pedepsită.

Acum, Cnezatul Moscovit este condus mai mult, de Sofia decât de Ivan Vasilievici, de aceea, se poate doar presupune că pe viitor, fiul lui Ivan Vasilievici, Gavriil, cu ajutorul Sofiei, ar putea să preia cu forța, puterea în Cnezat, ceea ce ar putea înrăutăți considerabil situația Elenei și a lui Dumitru.

Ștefan a ascultat în liniște, raportul solilor, le-a mulțumit pentru lucrul făcut, după care, i-a cerut strajei să-i invite urgent pe Portarul Luca Arbore și pe Logofătul Ioan Tăutul.

După ce solii au plecat, Ștefan s-a așezat pe scaun și s-a adâncit în gânduri.

„Înseamnă că informația venită mai înainte de la Alexandru a fost adevărată”, gândea Ștefan. „Acum, trebuie să nu lăsăm ca lucrurile să se învechească și grabnic, grabnic trebuie să purcedem la fapte. Dar cum?”. Deocamdată, Ștefan chiar nu știa cum să procedeze pentru a-și salva fiica și nepotul de la necazul la care erau supuși la Moscova.

Ștefan nu înțelegea de ce Ivan Vasilievici, care îi era și el, bunic lui Dumitru și pretindea că ar fi și aliat cu el, își bate joc în așa hal de Dumitru și de mama lui. De ce i-a arestat și îi ține închiși în taină? De ce calcă în picioare înțelegerea dintre ei și ce să facă el, Ștefan, mai departe ca să-și elibereze din temniță, fiica și nepotul și, totodată, să nu le pricinuiască și mai mari daune?

Cu siguranță că din partea lui Ivan Vasilievici asta-i o trădare, trădare care nu poate fi iertată, ci trebuie pedepsită.

„Da, trebuie pedepsită, pentru că asta nu-i prima trădare din partea lui – trădări au fost și mai înainte. Am fost trădat la început, atunci când otomanii au cucerit Principatul Theodoro-Mangop din Crimeea, lăsându-mă să mă bat de unul singur cu turcii. Mai târziu, la rugămintea mea, în loc să-l oprească, el l-a „binecuvântat” pe ginerele său, Alexandru, rege al Lituaniei, să vină peste mine cu armata împreună cu polonezii. Acum, viclenește, a pornit război împotriva lui Alexandru și dorește să-i rupă teritorii din țară. Și ce ar fi dacă eu m-aș alătura acum lui Alexandru și aș lupta împotriva lui? Am tot dreptul să mă alătur, fiindcă el își bate joc și de mine, de onoarea, cinstea și demnitatea mea.”

Tocmai în acest moment, a intrat Portarul Luca Arbore cu Logofătul Ioan Tăutul.

Ștefan le-a făcut semn să se așeze, și-a fixat îndelung privirea în jos, de parcă voia să-și ascundă ochii, care ardeau de furie. Fața lui era de o culoare vișinie, ceea ce arăta că ascundea o povară grea în adâncul sufletului.

— Bunii mei prieteni, a început Ștefan, v-am invitat azi, la mine ca să-mi dați un sfat. Vreau să știu de la voi cum să fac eu mai departe, după ce am aflat azi, cu adeverire, că fiica mea Elena și nepotul Dumitru sunt ținuți închiși în temnițele Moscovei de către Marele Cneaz Ivan Vasilievici. Cum ar trebui să răspundem noi după o așa înjosire? Oare nu ar trebui să ne alăturăm și noi, armatei Regelui Alexandru și să luptăm împreună cu el împotriva acestui trădător, care își bate joc de copiii mei, trădător, care ne-a trădat mai înainte de mai multe ori? Cum gândiți voi? Hai, spuneți. După cuvintele rostite de Ștefan, a urmat o pauză îndelungată .
Primul a luat cuvântul Luca Arbore.

— Măria Ta, aveți perfectă dreptate. Pentru trădare, chinurile pe care le aduce Marele Cneaz Ivan Vasilievici, Doamnei Elena și nepotului Dumitru, pentru înjosirea pe care o aduce el Țării Moldovei, trebuie să fie pedepsit. Dar eu sunt împotrivă ca acum să facem alianță cu Regele Poloniei și Lituaniei, Alexandru – prea departe ne ducem. Și știți de ce? Fiindcă noi am pornit deja să-i răspundem acestui trădător pe altă cale: noi i-am arestat solia care venea din Veneția, cu tot cu meșteri. Ei toți sunt în mâinile noastre. Și asta-i o lovitură dureroasă pentru el. Eu sunt încrezut, că, dacă mai răbdăm puțin, Ivan Vasilievici va trimite mâine-poimâine solii lui la noi și ne va ruga să facem o tocmeală cu el. Și încă ceva: să nu uităm că atâta timp, cât Ivan Vasilievici se află în război cu Alexandru, și totodată, la nord, e sfădit cu Livonienii și Hanseaticii, el nu are alt drum spre Europa decât cel prin țara noastră. Asta înseamnă că el stă acum în voia noastră.”
— Bun, Portare, a răspuns Ștefan după ce Luca Arbore și-a încheiat vorba. Dar tu, Logofete Tăutul, ce sfat îmi dai?
— Măria Ta, a spus Logofătul Tăutul, eu mă alătur celor spuse de Portarul Arbore. Acum, ne rămâne doar să așteptăm cum va răspunde Ivan Vasilievici la oprirea soliei moscovite. Dar eu sunt încredințat că în curând, vor apărea noutăți. Eu știu că Ivan Vasilievici așteaptă cu nerăbdare meșterii din Italia pentru a construi Moscova. Vreau doar să mai adaug, a continuat Logofătul Tăutul, că noi am început tratativele cu Polonia pentru a întoarce înapoi Pocuția și nu știm ce ne așteaptă înainte, de aceea, acum, nu ar trebui să ne risipim forțele.
— Bun, a spus Ștefan la sfârșit, atunci așteptăm să vedem care va fi următorul pas al Moscovei.

* * *

Trecuseră vreo nouă luni de zile, de când solul Regelui Ungariei, Mateiaș Cejelitski, îi comunicase lui Ivan Vasilievici că solii lui, împreună cu meșterii din Veneția, fuseseră conduși din Ungaria în Moldova, dar de atunci, Ivan Vasilievici nu mai primise vreo veste.

„După atâta amar de vreme, ei ar fi trebuit să ajungă la Moscova, dar, se vede că nu au părăsit Moldova, căci, dacă ar fi făcut-o, m-ar fi înștiințat cei din Crimeea. Ce să se fi întâmplat cu ei? De ce tac solii? De ce tace Ștefan?

Da, da, de ar fi ajuns în Crimeea, Dimitrie Rally și Mitrofan Karaciarov cu meșterii, Hanul Mengli Ghirai de mult, mi-ar fi dat știre”, gândea el.

Ivan Vasilievici a început să-și facă griji.
„Dar ce se întâmplă dacă Ștefan a aflat că eu i-am întemnițat fiica și nepotul și, din această cauză, mi-a reținut solii împreună cu meșterii?”
După aceste gânduri, Ivan Vasilievici chiar nu știa ce să mai facă.

Să trimită o solie la Ștefan și să-l întrebe ce-i cu oamenii lui, nu-i ajungea curaj. Dar cum ar putea el acum, după asemenea fapte, să-l privească în ochi pe cuscrul său?

Dar poate să trimită o solie la Hanul din Crimeea? Hanul Mengli Ghirai este aliat cu el și, totodată, un bun prieten și cu Ștefan, și ar putea fi un bun intermediar între el și Ștefan.

Da, anume așa voi și face”.

Așadar, la începutul lui octombrie al anului 1501, Ivan Vasilievici îl trimite pe Fiodor Kisiliov în Crimeea la Hanul Mengli Ghirai pentru a-i cere ajutorul.

Fiodor Kisiliov trebuia să vină în Hanatul Crimeii și, cu ajutorul oamenilor Hanului, să scoată solia moscovită din Moldova și să o conducă până la Moscova.
Dar implicarea lui Fiodor Kisiliov în soluționarea acestui conflict nu a schimbat situația.

Trecuseră deja mai mult de cinci luni de zile după plecarea lui Fiodor Kisiliov în Crimeea, dar de la dânsul, nu venea nicio veste, de aceea, în martie 1502, Ivan Vasilievici a hotărât să mai trimită un sol în Hanatul Crimeii.
De această dată, l-a trimis pe Alexei Zaboloțki, un sol cu o experiență mai bogată în arta diplomației, care nu ieșea din cuvântul Marelui Cneaz.
Ajuns în Crimeea, Alexei Zaboloțki i-a scris urgent lui Ivan Vasilievici că Dimitrie Rally și Mitrofan Karaciarov cu meșterii sunt încă în Moldova, dar Hanul Mengli Ghirai știe de acum de la un sol din Moldova, pe nume Mikifor, despre oprirea soliei moscovite de Ștefan, de aceea eliberarea ei din Moldova, nu va fi deloc ușoară.

Auzind aceasta, Ivan Vasilievici a hotărât să apeleze și la ajutorul altor persoane influente din regiune. El l-a trimis pe solul său Golohvastov la Șehzade Mehmed, fiul sultanului Baiazid al II-lea, care era guvernator al Caffei în Crimeea, cu rugămintea ca și el să-l ajute în eliberarea soliei sale din Moldova. În scrisoarea sa către Șehzade Mehmed, Ivan Vasilievici scria că, în cazul în care, Ștefan nu va dori să elibereze solia, să apeleze pentru sprijin la tatăl său, adică la Sultanul Baiazid al II-lea, pentru a-l speria pe Ștefan. Dar pierderile, care vor apărea la eliberarea soliei, Ivan Vasilievici se angaja să le achite pe deplin.

Dar Șehzade Mehmed se vede că nu a dorit să se implice în scandalul dintre Ștefan și Ivan Vasilievici, simțind că el nu era în relații bune cu Ștefan. De aceea, a lăsat îndeplinirea rugăminții Marelui Cneaz Moscovit, pe seama Hanului Crimeii, Mengli Ghirai.

Numai Hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghirai, dorind sincer să-l ajute atât pe Ștefan, cât și pe Ivan Vasilievici, i-a trimis lui Ștefan o scrisoare cu rugămintea de a elibera solia moscovită din Moldova, la care, Ștefan i-a trimis lui Mengli Ghirai o scrisoare, în care l-a rugat și el, la rândul său, pe Han, să se intereseze întâi de toate, despre soarta fiicei și a nepotului său din Moscova.

Tocmai atunci, solul tătar Arvan, a revenit în Crimeea, de la Moscova și i-a raportat Hanului Mengli Ghirai cum că Ivan Vasilievici l-a înlăturat pe nepotul lui Ștefan de la conducerea Cnezatului, punându-l în locul lui pe fiul său, Gavriil, iar pe nepotul și fiica lui Ștefan, i-a închis în temniță.

Auzind despre asta, Mengli Ghirai l-a chemat pe solul moscovit Alexei Zaboloțki și l-a întrebat dacă este adevărat ceea ce spune solul său, Arvan, sosit de la Moscova, la care Zaboloțki a mințit, răspunzându-i Hanului că toate aceste vorbe sunt niște zvonuri și bârfe, pentru a provoca neînțelegeri între Ștefan și Ivan Vasilievici.

* * *

Chiar dacă în acel timp, Ștefan era măcinat de boală, încât abia de se putea mișca, gândul lui era permanent la fiica și la nepotul său de la Moscova.

Tocmai atunci, el purta tratative cu Ioan Albert, Regele Poloniei, pentru a lua sub stăpânirea sa, Pocuția, o provincie moldovenească ce se afla sub stăpânirea Poloniei.

Tratativele cu Polonia mergeau încet, dar se desfășurau în folosul lui Ștefan, când, la 17 iunie 1501, moare Regele Ioan Albert, iar pe tronul Poloniei, urcă Alexandru, fratele lui Ioan Albert și Rege al Lituaniei, care a oprit aceste tratative.

Ștefan a rânduit mai multe sorocuri cu partea poloneză pentru punerea hotarelor cu Polonia, dar toate întâlnirile au fost trecute cu vederea de polonezi.

La începutul lui octombrie 1502, Ștefan, știind că Alexandru nu va îndrăzni să i se opună din cauza că purta război cu socrul său, Ivan Vasilievici, pătrunde cu oștile sale în Pocuția și o ocupă.

După aceasta, pune oameni de-ai săi în toate funcțiile din provincie, preia plata impozitelor și poruncește încadrarea în oastea sa, a oamenilor din Pocuția.

Regelui Poloniei, Alexandru, nu i-a rămas decât să-l trimită pe solul său, Firley, la Ștefan, la Cernăuți, și să-i transmită că nu este de acord să cedeze Pocuția, însă ceva mai serios împotriva lui Ștefan, el nu a fost gata să întreprindă.

La sfârșitul lui noiembrie 1502, Ștefan, dorind să rămână în relații bune cu Alexandru, îl trimite pe Luca Arbore la Liublin pentru a negocia cu el, cedarea Pocuției printr-un tratat de pace.

Dar, cu toate că Luca Arbore fusese primit cu mare cinste de către Alexandru, Regele Poloniei l-a rugat pe Luca Arbore să-i transmită, totuși, lui Ștefan că el nu este gata să accepte cedarea Pocuției.

Mai trecuseră câteva săptămâni, când afară a început să înghețe. Era un început de iarnă, dar Ștefan era încă în tabăra sa militară de sub Halici, din Pocuția.

El mai trebuia să aștepte încă puțin, pe loc până va da înghețul și doar atunci, va putea porni spre Suceava, fiindcă drumurile erau înfundate de noroi.

Tocmai în acel timp, a sosit la Ștefan, în tabăra militară de sub Halici, solul Hanului din Crimeea, Asancea Hafiz.

Tânărul sol tătar s-a salutat după obicei, cu Ștefan, după care, i-a înmânat scrisoarea din partea Hanului Mengli Ghirai.

În scrisoare, era scris că știrile cum că nepotul său este îndepărtat de la conducerea Cnezatului Moscovit de către Ivan Vasilievici, sunt niște zvonuri mincinoase, cărora nu trebuie să le dea crezare, fiindcă el personal, Hanul, a verificat acest caz.

De asemenea, Hanul îl ruga pe Ștefan să elibereze de sub răspunderea lui personală, solia moscovită, însoțită de meșterii italieni, ca să se întoarcă la Moscova, obligându-se ca în locul lui Ivan Vasilievici, să-i achite lui Ștefan toate pierderile bănești suportate de el pe tot timpul cât solia și meșterii s-au aflat în Moldova.

Ștefan chiar s-a bucurat de această noutate și era gata să-i elibereze pe solii moscoviți împreună cu meșterii italieni, când, peste câteva zile, a sosit la el un sol de la Regele Poloniei, Alexandru, cu o altă scrisoare.

„Fratele meu, scria Alexandru, în timp ce tu năvălești pe pământurile mele cu oastea ta, Marele Cneaz Ivan Vasilievici l-a înlăturat de la tron pe nepotul tău și l-a închis împreună cu fiica ta în temniță”.

Auzind despre asta, Ștefan l-a chemat urgent la el pe Maxim Ian de la Tighina și l-a trimis cu o scrisoare la Hanul tătarilor din Crimeea.

În scrisoarea adresată Hanului Mengli Ghirai, Ștefan scria:

„Bunul meu prieten, îl trimit pe omul meu bun la tine cu această scrisoare: cercetează, te rog, această informație venită de la Alexandru, Regele Poloniei, dacă este dreaptă sau nu, fiindcă la tine, se află un sol moscovit. Dacă Regele a mințit, eu tot atunci îi voi lăsa la tine pe solii Marelui Cneaz, ba încă și pe solul meu la Marele Cneaz la Moscova, îl voi lăsa cu dânșii”.

Odată ce a citit scrisoarea lui Ștefan, Hanul Mengli Ghirai l-a invitat iar pe solul moscovit, Alexei Zaboloțki, care era în Crimeea, și l-a interogat încă o dată pe acest caz, dar de această dată, în prezența solului moldovean Maxim.

Solul moscovit, Alexei Zaboloțki, însă, nu putea să iasă din cuvintele Marelui Cneaz, Ivan Vasilievici, și să spună adevărul. De aceea, el a mințit și de această dată, afirmând că prigonirea Elenei și a lui Dumitru sunt niște bârfe inventate de Regele Poloniei, pentru a-l certa pe Ștefan cu Ivan Vasilievici.

Dar Hanul Mengli Ghirai parcă simțea că ceva nu e curat în această afacere. Până la urmă, el își punea la bătaie, în această mediere, onoarea și cinstea sa de suveran. De aceea, voia să afle adevărul. El simțea că viclenia fariseică ce venea de la Moscova, persista în mărturiile solului; de aceea, i-a cerut lui Alexei Zaboloțki să jure cu mâna pe cruce că el spune adevărul.

Dar ce-i mai rămăsese lui Zaboloțki de făcut? Altă ieșire nu avea, a pus mâna pe cruce și a jurat în fața Hanului, ca în fața lui Dumnezeu, că spune doar adevărul. Și a făcut-o cu bună știință, fără să-l mustre conștiința, deoarece era convins că păcatul făcut de el va sta la socoteala lui Ivan Vasilievici, care i-a ordonat să mintă.

Chiar imediat după jurământul dat de Zaboloțki, Hanul Mengli Ghirai i-a scris o scrisoare lui Ștefan, pe care i-a înmânat-o solului moldovean, Maxim, să o ducă în Moldova.

* * *

În acest timp, la Moscova, tocmai a început să se surpe cu mare grabă, puterea Marelui Cneaz.

Pentru a relua puterea în Cnezat, Gavriil, împreună cu mama sa, Sofia, puneau la cale diverse vicleșuguri, luptându-se să supună sau să atragă de partea lor, cât mai mulți dregători ai Marelui Cneaz.

Acum, nu mai rămăsese nimeni în Cnezat, care să poată spune măcar un cuvânt în apărarea Elenei și a lui Dumitru. Toți aveau frică de Sofia. Chiar și Ivan Vasilievici, simțindu-și bătrânețea și văzând în același timp, puterea crescândă și pofta de stăpânire a Sofiei și a fiului său Gavriil, a început să-și plece capul la voințele lor.

Dar Sofia avea și ea, îndeajuns, dușmani în Cnezat, care căutau doar un prilej potrivit de a se răfui cu ea.

Așadar, în martie 1503, otrava, care era cândva cu atâta iscusință folosită de Sofia pentru a-și înlătura potrivnicii, a atacat-o pe neașteptate și pe ea.

Aflându-se pe patul de moarte, dar încă având mintea limpede, ea i-a poruncit lui Gavril să înceapă grabnic preluarea tronului de la Ivan Vasilievici.

Gavriil înțelegea că, dacă îi moare mama, el îl va pierde pe cel mai aprig susținător al său. De aceea, a început imediat, acțiunile de preluare a puterii.

Pentru aceasta, el și-a schimbat numele din Gavriil, în Vasilii, ceea ce înseamnă „rege” în limba greacă, și a început în taină, să ceară de la slujitorii tatălui său să îngenuncheze și să-i jure credință și supunere ca unui rege.

Și ei îngenuncheau jurându-i credință și supunere.

Dar nici Ivan Vasilievici nu dormea. Faptele fiului au ajuns repede la urechile sale.

Văzând că este lipsit cu forța, de tron și având frica de a fi omorât de propriul său fiu, Ivan Vasilievici poruncește eliberarea lui Dumitru din temniță, cu scopul de a-l numi din nou, moștenitor al tronului.

Dar slujitorii săi, cândva supuși și credincioși lui, priveau acum în ochii Marelui Cneaz, oarecum ciudat: îi promiteau îndeplinirea ordinului, dar în cele din urmă nu făceau nimic.

Acum, ordinele Marelui Cneaz erau ignorate în mod tacit, de slujitorii săi, iar Dumitru și Elena continuau să rămână în temniță.

Strigătele și amenințările cu moartea din partea Marelui Cneaz, pentru trădare și neglijarea ordinelor sale nu au schimbat cu nimic situația, dimpotrivă, i-a îndepărtat și mai mult pe slujitori de el.

Acum, ei aveau frică să se apropie de ușa Marelui Cneaz, lăsându-l tot mai des în singurătate, dar în același timp, se înghesuiau sub ușa lui Vasilii, căutând de la el, sprijin și apărare.

Dar, perecum cum se zice, un necaz nu vine niciodată singur.

Drept urmare, în acest timp greu pentru Ivan Vasilievici, a murit și Sofia.

Această nenorocire l-a făcut să se închidă și mai mult în sine.

El ieșea tot mai rar din Palat, iar de treburile Cnezatului, se ocupa tot mai mult Vasilii.

După câteva luni de la moartea Sofiei, Ivan Vasilievici s-a îmbolnăvit subit.

Inițial, avea amețeli, dureri de cap, apoi, pierduse vederea la un ochi și i se paralizase o mână și un picior.

Acum, Marele Cneaz fiind țintuit la pat de boală, nu mai avea influiență asupra Cnezatului, de aceea, treburile statului trecuseră în mâinile fiuului său, Vasilii.

Zăcând la pat, Ivan Vasilievici, era vizitat doar de medici și fețe bisericești apropiate.

Dacă doftorii ridicau din umeri atunci când vorbeau de vindecare, atunci slujitorii lui Dumnezeu spuneau că acest necaz vine de la Dumnezeu pentru greșelile făcute și ar putea fi și un blestem venit de la cei prigoniți pe nedrept. Dar, pentru a se tămădui, Ivan Vasilievici ar trebui mai mult să se roage lui Dumnezeu ca să-i ierte păcatele făcute.

Și Ivan Vasilievici a început să se roage. Acum, el, stând la pat, își depăna în gând, firul vieții trecute, amintindu-și de toate păcatele făcute, și se ruga Lui Dumnezeu să-l ierte și să-i dea sănătate pe viitor.

Ce credeți, după trei săptămâni de rugă intensă, starea de sănătate a lui Ivan Vasilievici s-a îmbunătățit un pic și el a început a face călătorii pe la biserici și mănăstiri, continuând să aducă slavă Domnului.

* * *

Era sfârșitul lunii mai a anului 1503, când Ștefan a hotărât să elibereze solia moscovită.

„Se pare că e drept ceea ce-mi scrie prietenul meu, Mengli Ghirai, gândea Ștefan, de aceea, povestea că fiica și nepotul îmi sunt întemnițați la Moscova este mai degrabă o minciună a Regelui Poloniei pentru a mă certa cu cuscrul meu, Ivan Vasilievici. Îi voi elibera solia, dar ca să fiu mai convins în asta, îl voi trimite cu ei, la Moscova, și pe Luca Arbore, ca să cerceteze cazul pe loc.”

Zis și făcut. L-a chemat pe Luca Arbore și i-a poruncit să pregătească solia moscovită pentru plecarea la Moscova.

Peste două zile, Luca Arbore s-a apropiat de Ștefan și i-a raportat că solia moscovită este gata de drum. Doar că dintre cei aproape 60 de meșteri italieni, au dorit să plece la Moscova, numai patru, restul dorind să rămână în Moldova la lucru. „Dacă nu doresc să plece, a spus Ștefan, nu-i putem sili – avem în Moldova, lucru îndeajuns pentru ei”.

A doua zi, Ștefan i-a condus, personal, în fruntea oastei sale, pe Luca Arbore, Dimitrie Rally, Mitrofan Karaciarov și pe cei patru meșteri italieni până la hotarul țării, de unde i-a predat pe toți, ostașilor lui Mengli Ghirai, care erau conduși de ulanul Alabat.

La despărțire, Ștefan l-a chemat pe Luca Arbore și i-a spus:

— În ce privește situația fiicei și a nepotului, rogu-te să nu crezi pe nimeni de la Moscova, până când singur nu vei grăi cu dânșii. Și încă atâta: sănătatea mea, în ultimul timp, mă slăbește, iar Domnul mă poate lua la Dânsul în orice clipă. Sârguiește-te să te întorci cât mai grabnic înapoi la Suceava, că fără susținerea și cuvântul tău greu ne va fi. Tu doar știi că turcii așteaptă moartea mea și voiesc să pună în locul meu omul lor, dar tronul țării îi aparține fiului meu, Bogdan, și nimănui altuia.

* * *

Sănătatea lui Ștefan slăbea tot mai mult din zi în zi.

Pe lângă podagra, care îl chinuia de mulți ani, i se mai deschisese acum, și rana de la picior, căpătată încă în urmă cu 41 de ani, la asedierea Cetății Chilia.

Chiar și doctorul Matteo Muriano, trimis de Signoria Veneției pentru a-l lecui pe Ștefan, era neputincios în fața acestei boli. Ștefan zăcea la pat, având dureri cumplite la picioare și la mâini, și nimeni nu-l putea ajuta cu ceva.

În cele din urmă, la sfatul lui Matteo Muriano, venețianul Dimitrie Purcivi, este trimis din Moldova la Veneția să aducă leacuri alese, pentru a-i vindeca rana lui Ștefan.

Dar curând, însuși Matteo Muriano s-a îmbolnăvit și a murit, iar vindecarea s-a oprit.

Văzând asta, Ștefan îl trimite pe postelnicul Teodor la Veneția să aducă un alt doctor.

Dar nici medicul Ieronim de Cesena, sosit în grabă din Veneția, nu-l putea ajuta cu nimic pe Ștefan.

Vestea că Ștefan este grav bolnav s-a răspândit în grabă la toate curțile Domnitorilor din Europa și fiecare dorea să-l ajute cu ce putea pe Ștefan.

Regele Ungariei, Vladislav, l-a trimis de la Buda, pe doctorul venețian, Leonard de Massari, Hanul Mengli Ghirai a trimis un medic evreu, iar de la Nurnberg, a sosit germanul Ioan Klingersporn. Cu toții, doreau să-l pună cât mai repede pe picioare pe Ștefan.

După cercetări amănunțite, medicii s-au sfătuit și au constatat că viața lui Ștefan se află în primejdie nu din cauza podagrei, ci a rănii deschise de la picior.

De aceea, doctorul german Ioan Klingersporn decide să-i ardă rana de la picior cu fierul roșu.

Această metodă îngrozitoare a fost un chin pentru Ștefan, deoarece, la doar două zile după acest calvar, Domnitorul Moldovei se stinge din viață.

În acest timp, pe drum din Veneția spre Suceava, venea grăbit un alt doctor venețian, dar pentru Ștefan, acest ajutor era deja prea târziu.

* * *

Calea soliei moscovite spre Moscova a fost permanent plină de primejdii. Chiar dacă ținuturile aveau un cârmuitor cu armată și putere, totuși nimeni în acel timp, nu-i putea garanta nimănui siguranță și pază pe drumurile țării.

Pretutindeni, mișunau grupuri de rebeli, preschimbați în războinici, care trăiau doar din jafuri și tâlhării.

Așadar, pe când făcea un popas la un vad de pe râul Nipru, solia moscovită cu meșterii a fost atacată pe neprins de veste și jefuită de cazacii kieveni și cerkaskieni.

Atacul cazacilor fusese atât de rapid și scurt, încât ulanul Alabat, care răspundea pentru paza soliei și era chiar alături, nici nu reușise să-și ridice oștenii pentru ajutor.

Luca Arbore avuse noroc, căci în acel timp, când au fost atacați de cazaci, tocmai aduna vreascuri pentru foc de pe malul râului. Auzind zarva, el s-a dosit repede după tufari, așteptând acolo până la plecarea cazacilor.

Speriată, dezbrăcată, prădată de bani și de obiecte scumpe, solia moscovită a ajuns cu greu peste vreo cinci zile, la Salacik, cetatea de scaun a Hanului Crimeii.

La Salacik, aceasta urma să se odihnească, să se aprovizioneze cu tot necesarul pentru drum și ulterior, să pornească la Moscova.

Ceea ce nu nu s-a întâmplat, deoarece Hanul Mengli Ghirai avea și el, socoteala lui cu Ivan Vasilievici.

Fiind aliat cu Cneazul moscovit, Hanul Tătarilor din Crimeea avea obligațiuni considerate sfinte pentru el și pe care le îndeplinea transparent, cu cinste și fidelitate, ajutându-și prin lupte, aliatul, chiar de își punea în pericol și propria viață.

Purtând lupte crâncene cu dușmanii, el de multe ori, a salvat Cnezatul Moscovit de la pieire. Firește că pentru această protecție, Cnezatul Moscovit se supunea și îi plătea tribut Hanului Crimeii.

Chiar acum, proaspăt fiind atacat de Ahmed, Șeicul Marii Hoarde, care era și dușmanul de moarte al Cnezatului Moscovit, el a cerut de la Ivan Vasilievici să-i trimită urgent în ajutor 10.000 de soldați înarmați, dar Ivan Vasilievici a refuzat. El avea frică de Marea Hoardă. Chiar se zvonea că Ivan Vasilievici purta tratative ascunse cu Ahmed și era acum gata să refuze la Hanatul Crimeii și să revină la plata tributului către Marea Hoardă.

Fiind trădat de Ivan Vasilievici și purtând lupte crâncene, Hanul Mengli Ghirai l-a zdrobit în cele din urmă, pe Ahmed, Șeicul Marii Hoarde, punând capăt existenței acestui imperiu.

L-a zdrobit singur, fără ajutorul lui Ivan Vasilievici, chiar dacă acesta era dator să-l ajute.

Acum, Mengli Ghirai a înțeles că și Ștefan, la fel ca el, a fost trădat de Ivan Vasilievici și nu înzadar, Domnitorul Moldovei i-a reținut solia cu meșterii la Suceava.

Dar ceea ce i-a jurat pe Cruce Alexei Zaboloțki, nu sunt decât niște minciuni, puse la cale tot de Ivan Vasilievici, chibzuia hanul.

El, Mengli Ghirai, acum îl crede mai mult pe solul său Arvan. Acesta nu-l putea minți. Deci informația adusă de Arvan este adevărată, fiica și nepotul lui Ștefan sunt întemnițați la Moscova și el, Hanul Crimeii, va fi acum de partea dreptății, de partea lui Ștefan.

Îndată ajunși la Salacik, Mengli Ghirai a poruncit să fie opriți Dimitrie Rally și Mitrofan Karaciatov până se vor clarifica toate aspectele relațiilor cu Ivan Vasilievici.

Dar pe cei patru meșteri italieni, i-a lăsat liberi, permițându-le să lucreze la construcții la el în hanat, așa cum au lucrat în Moldova.

Apoi, Mengli Ghirai i-a scris lui Ivan Vasilievici o scrisoare, învinuindu-l de trădare și cerându-i explicații.

„Mult ajutor ți-am dat, bătându-mă cu vrăjmașii tăi. Am ars Lituania, Marea Hoardă am nimicit-o, nu l-am ascultat nici pe Regele Cazimir, nici pe Regele Alexandru. Am luptat pentru tine și cu ce m-ai plătit tu? Tu m-ai vândut și te-ai înfrățit cu vrăjmașii noștri.”

Peste vreo două luni de zile, împreună cu un tribut abundent, a venit și răspunsul de la Moscova.

În el Ivan Vasilievici scria:

„Știi, prietene, rogu-te, iartă-mă, dar iarna a fost grea și nu am fost în stare să le fac pe toate.”

* * *

Trecuse deja un an, de când Luca Arbore se afla la Salacik, de unde aștepta să pornească împreună cu solia moscovită, dar plecarea se amâna și el rămânea în continuare, în Crimeea.

A încercat să afle motivul reținerii soliei, dar cu toți ridicau doar din umeri.

Necunoscând situația și relațiile dintre marele Han, Mengli Ghirai, și Marele Cneaz, Ivan Vasilievici, mulți bănuiau că motivul întârzierii ar fi fost drumul anevoios spre Moscova.

Și mulți credeau același lucru.

În cele din urmă, pe la mijlocul lui iulie 1504, a sosit la Salacik, un trimis din Moldova, care l-a înștiințat pe Luca Arbore că Ștefan a murit și că el trebuie să revină grabnic în Moldova.

Amintindu-și despre ultima dorință a Domnitorului său drag și știind despre comploturile care pot fi urzite acum de turci împotriva Moldovei, Luca Arbore lasă baltă toate treburile și pornește iute la Suceava.

Acum, Patria lui era în pericol și nici o altă sarcină nu era pentru el mai presus decât datoria de a-și apăra țara. Bogdan, fiul lui Ștefan, trebuia să devină Domn al Moldovei, și el va deveni, chiar dacă va trebui să poarte război cu otomanii.

* * *

La Mănăstirea de maici „Nașterea Domnului” de la Moscova, tocmai trecuse sărbătoarea Crăciunului. Maicile, obosite de lucru și rugăciuni neîntrerupte pe timpul sărbătorii, erau ascunse acum, prin chilii, ocupându-se de treburile lor. Numai din când în când, stareța mănăstirii le mai bătea pe la uși, amintindu-le de obligațiile pe care le aveau.

Doar o chilie rămânea uitată și neglijată de toți; aceasta era cea a Elenei Voloșanca.

Încuiată pe dinafară și cu o strajă permanentă la ușă, această chilie era de fapt ca o cameră din temniță, iar Elena nu era altceva decât o deținută ascunsă de ochii tuturor, la mănăstire. Între cei patru pereți, parcă se oprise timpul. Pentru ea, nu mai existau sărbători, anotimpuri, nu existau nici zile și nici nopți. Înăuntru, era întuneric, rece și umed. Singurul loc, prin care trecea lumina, era o mică gaură în perete, la o înălțime de vreo trei metri, care era deschisă mai tot timpul anului. Doar iarna, în zilele geroase și pline de zăpadă, gaura era astupată cu paie pe dinafară pentru a nu intra răceala și zăpada. Atârnat de perete, ardea zi și noapte, un opaiț făcut din lut, umplut cu seu de vacă și care scotea un fum negru, de la care pereții și podul chiliei erau plini de funingine. Pe perete, alături de opaiț, era o iconiță. Podeaua chiliei era pietruită și presărată cu paie și fân. La perete, era o masă, un scaun și un pat, pe care se afla o saltea umplută cu paie. Aerul era îmbâcsit cu un miros greu și insuportabil. Frigul din chilie împreună cu umezeala, o străpungeau pe Elena până la oase. Din cauza frigului și a tusei, ea nu putea dormi nici noaptea și nici ziua și ca să se încălzească, era nevoită să se miște tot timpul. De fapt, chilia avea și o sobă, gura căreia ducea în coridor și unde se făcea focul cu lemne odată în zi, dimineața. Dar acest foc era atât de slab, că aproape nici nu putea dezmorți de frig pereții groși din piatră, ai chiliei. Deodată, Elena se opri și începu a tuși. Era o tuse uscată cu sânge, însoțită de dureri în gât și în piept. Și cu cât tușea mai mult, cu atât mai greu îi era să se oprească. De la tuse, a început să-și piardă puterile și să amețească. Simțind slăbiciunea, Elena cu greu, se apropie de pat și căzu pe salteaua din paie. Această tuse o necăjește de vreo două luni, dar acum, în ultimul timp, ea s-a întețit până la a o lăsa fără puteri, doborând-o la pământ. După vreo jumătate de oră, Elena și-a revenit un pic, s-a ridicat cu greu, din pat, s-a apropiat de peretele unde era atârnată iconița, a căzut în genunchi în fața ei și a început a se ruga plângând.

— Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu și al tuturor, Tu, care ai nemărginită milă și iubire față de tot ce se mișcă în fața Ta, iartă-mi greșelile ce le-am făcut, ai grijă și de mine și nu mă lăsa să mă chinuiesc. Maica Domnului Preabună și iubită, tu, care vindeci necazurile tuturor, aruncă-ți privirea și asupra mea și izbăvește-mă de acest necaz. Doamne, prea mare e povara ce o îndur. E atât de mare, încât nu sunt în stare a o duce. Nu-i de ajuns că vrăjmașii mi-au luat soțul iubit, dar acum, m-au despărțit și de fiu-meu drag și m-au închis aici, în această ghețărie. Unde mi-i fiul iubit? Doamne, cu ce am greșit eu înaintea Ta și de ce sunt pedepsită atât de aspru? Ajută-mă, Doamne, Dumnezeul meu, și scapă-mă de acest chin.

După vreo jumătate de oră, epuizată complet de puteri după atâta plâns, Elena s-a ridicat cu greu, de la podea și s-a culcat în pat. Ea înțelegea foarte bine ce se întâmpla cu dânsa și îi cunoștea pe nume pe toți dușmanii și prietenii săi. Dar, din păcate, doar dușmanii au rămas în jurul ei în ultimul timp.

Și cum ar putea cineva s-o ajute, când acești dușmanii i-au împietrit inima Marelui Cneaz și el a închis-o în această temniță?

Doar în îndepărtata Valahie, i-a mai rămas omul care ar putea-o salva, și acesta este tatăl ei drag. Numai pentru tatăl ei, mai are respect Marele Cneaz. Dar de unde să știe tatăl despre necazurile fiicei?

Iată, luna trecută, încercase să-i scrie tatălui, o scrisoare, dar așa și n-a terminat-o de scris. Dar oare mai are rost s-o scrii, când nu ai posibilitatea s-o trimiți?

Și așa, stând culcată în pat, Elena a început din nou să plângă. Era un plâns cu suspin, plin de disperare și durere. Și deodată, instinctiv, fără să vrea, ea a strigat:
— Tată, nu mai pot, vino și mă scapă, tată, nu mă lăsa să mor!

Dar de unde să știe ea, sărmana, că mărețul și eroicul ei tată nu mai era în viață de șase luni?

* * *

A doua zi, când o maică a intrat în chilie să-i aducă mâncare, a găsit-o moartă
pe Elena Voloșanca.

A fost înmormântată peste două zile la Mănăstirea Înălțării de la Moscova, mănăstire, pe care, Elena Voloșanca o primise în dar atunci când s-a logodit cu soțul ei, Ivan cel Tânăr.

La înmormântarea ei, nu au fost nici Marele Cneaz Ivan Vasilievici și nici viitorul moștenitor al tronului Moscovei, țareviciul Vasilii. Și fiul ei, Dimitrie, a lipsit de la procesiune. În acel timp, el se afla în temniță.

Dar, în pofida tuturor relelor, o mulțime de oameni simpli au venit la înmormântare. Erau atât de numeroși, încât curtea mănăstirii și drumurile ce duceau spre aceasta, erau pline de lume.

Majoritatea lor stăteau liniștiți, cu ochii înlăcrimați, mistuind în gând, ceva dureros și rămânând indiferenți la parastasul citit de preoți. Doar uneori, când își făceau semnul crucii, ei mai întâi, căutau cu privirea în lături, după care șopteau ceva nedeslușit, de parcă ar fi dorit să îndepărteze de la sine, o nenorocire ce îi amenința.

Se vede că știau acești oameni ceva, despre ce era periculos să se vorbească în glas.

După înmormântare, lumea a început a se aduna în grupuri și a se întoarce acasă șușotindu-se.

Un grup din trei femei s-a oprit după ce a ieșit de pe porțile mănăstirii și a început a discuta mai mult în șoaptă.

— Ați văzut, fa?, spunea una dintre ele. Cea din sicriu nu era Cneaghina Elena, fiindcă cneaghina Elena nu arăta așa. Ea era mai tânără, dar cea din sicriu era o babă bătrână.

— Chiar drept grăiești, Agafie, se uni a doua femeie. Eu tot am văzut asta. Baba din sicriu nu semăna nicicum cu Cneaghina Elena. Cneaghina Elena era tânără și frumoasă, tare frumoasă, dar asta…

— Dar să știți, a spus încetișor a treia femeie, privind inițial prin părți. Eu am fost la înmormântarea țareviciului Ivan cel Tânăr și să știți, în sicriu tot era alt bărbat, care arăta cu totul altfel decât arăta Ivan cel Tânăr. Și după o scurtă pauză, continuă: Ar fi ei amândoi vii, dar au fugit și s-au ascuns pe undeva de urgie. Uitați-vă câți boieri fug din țară!

— Doamne-Dumnezeule, ce grozăvie! a excalat prima femeie, făcându-și semnul crucii. Numai ce nu se petrece în lumea asta! Vorbiți mai încet, să nu ne audă cineva!

* * *

Mai trecuse aproape un an.

La Moscova, era un sfârșit de toamnă cu zile cețoase și întunecate. Gerul polar cu ninsorile lui cumplite se apropia încet-încet, de ținuturile Cnezatului Moscovit.

Frigul și incertitudinea puneau stăpânire pe tot ceea ce era în jur.

Nopțile deveneau tot mai lungi și mai reci.

Oamenii, simțindu-se neputincioși în fața naturii, s-au smerit cu răcirea timpului și acum, așteptau venirea iernii, retrăgându-se pe la locuri mai adăpostite.

Doar pentru Marele Cneaz și pentru slujitorii lui nu exista vreme bună sau rea, căci lucrul se derula încontinuu.

Se lumina de ziuă, când de la Palatul Marelui Cneaz moscovit, a ieșit o trăsură mare, cu patru cai. În fața și spatele acesteia, călare pe cai, mergeau câte patru ostași înarmați, care o conduceau și o supravegheau.

Peste puțin timp, trăsura s-a oprit la poarta Mănăstirii de bărbați Sretensky.

Această mănăstire, chiar de fusese proaspăt construită din piatră, avea un lung parcurs istoric.

Anterior, terenul pe care fusese edificat locașul, aparținuse boierului Stepan Kuciko. Pe acest loc de pământ, avuse loc prima execuție publică din Cnezat. În august 1379, fusese decapitat boierul Ivan Veliaminov.

Cnejilor Moscoviți le-a plăcut modul în care a decurs această execuție, de aceea, acest loc de pământ a fost rezervat pentru eventuale execuții publice ale dușmanilor țării. Cu timpul, aici a fost construită o biserică din lemn, care pe timpul lui Ivan Vasilievici, a fost demolată pentru a fi ridicată Mănăstirea de bărbați Sretensky.

Dar dacă e să ne apropiem de timpurile noastre, acest loc se numește, acum, „Liubianka”, nume care este asociat cu serviciile secrete sovietice și rusești.

Între timp, un ostaș a coborât de pe cal și a bătut ferm, cu putere, la poarta mănăstirii. La puțin timp, aceasta s-a deschis și dinăuntru, a apărut un călugăr speriat.

— Condu-ne până la Dimitrie, nepotul Marelui Cneaz, a spus ostașul.

— Bun, mergeți atunci după mine, a răspuns supus, călugărul.

În acest timp, slugile scoteau cu greu, un bărbat din trăsură. Era un om bătrân, de o statură mijlocie, uscățiv și încovoiat, cu capul gol, cu o barbă sură, rară și lungă și care purta un caftan întunecat și legat cu o curea la brâu.

După ce l-au scos din trăsură, slugile s-au oprit, l-au ținut puțin în picioare, de parcă ar fi dorit să se odihnească; pe urmă l-au luat de subțiori și au pornit cu el încet, în urma călugărului.

Acesta era Marele Cneaz Ivan Vasilievici.

Chinuit de boala grea și simțind că îl părăsesc puterile, Ivan Vasilievici a hotărât să urmeze sfaturile date de clericii moscoviți și să-și îndrepte greșelile făcute față de cei pe care i-a prigonit pe nedrept. Acum, venind la nepotul Dimitrie, el dorea să repare cea mai josnică fărădelege, făcută de el cândva. El se simțea vinovat și această povară a vinovăției îi apăsa acum conștiința, ținându-l într-o neliniște continuă și cauzându-i mari suferințe sufletești, care păreau că nu mai aveau sfârșit. Dar cele mai chinuitoare și crunte, erau nopțile petrecute fără somn, care păreau că nu mai aveau sfârșit. Și dacă se întâmpla că ațipea câteva clipe, atunci vedea coșmaruri cumplite, auzea strigătele de groază, pline de disperare ale celor prigoniți de el.

Acum, el trebuia să-i ceară iertare lui Dimitrie și astfel, să-și scoată de pe suflet acea greutate colosală, care îi apăsa conștiința.

Și el era convins că Dimitrie îl va ierta. Dar dacă Dimitrie îl va ierta, atunci și Cel-de-Sus va fi milostiv cu el.

Cu greu, ajunși în subsolul mănăstirii, ei s-au oprit la ușa unei chilii separate, de la marginea coridorului.

În grabă, un alt călugăr, aflat în preajmă, a descuiat ușa chiliei și în fața ușii, a apărut Dimitrie.

Era un tânăr de 22 de ani, de o statură medie, zvelt la înfățișare, cu părul lung de o culoare deschisă. Barba deasă, neîngrijită și lungă îi acoperea aproape toată fața și îl făcea să arate mai bătrân decât de vârsta pe care o avea. Ochii lui, de culoare albastră-verzuie, erau plini de o tristețe constantă și vorbeau de o descurajare și o disperare absolută.

Văzându-l pe Ivan Vasilievici adus de subțiori la el în chilie, Dimitrie a încremenit. Apariția Marelui Cneaz îi provoca acum, îngrijorare și neliniște.

Ce aduce cu sine, Marele Cneaz și ce va fi cu el mai departe?

Văzându-l pe Dimitrie, Marele Cneaz a căzut în plâns, s-a repezit cu corpul înainte, de parcă ar fi dorit să-l cuprindă. Dar era cât pe ce să cadă – a avut noroc de slujitorii, care îl țineau în picioare.

— Fiul meu, a spus cu o voce răgușită, Marele Cneaz, nu mai pot viețui mai departe cu păcatele ce le-am săvârșit. Am făcut mare păcat înaintea lui Dumnezeu și înaintea ta, închizându-te în temniță și lipsindu-te de moștenire. Mă căiesc și regret pentru necazurile ce ți le-am adus. Domnul de Sus mă vede și mă aude cât de mult mă pocăiesc și sunt gata să repar răul ce ți l-am făcut. Rogu-te, iartă-mă, nu mă lăsa să mă chinuiesc!

Dar la vorbele spuse de Marele Cneaz, Dimitrie a rămas tăcut și nemișcat. El se uita acum la el și nu înțelegea ce se întâmplă cu Marele Cneaz, ce se întâmplă în jurul său. După înșelăciunile și chinurile suportate, plânsul și cuvintele de jale ale Marelui Cneaz nu mai aveau, acum, asupra lui vreun un efect. El nu mai credea în nimeni, în afară de mama sa.

— Unde este maica?, a întrebat, în sfârșit, parcă involuntar, Dimitrie.

— Voloșanca? Maica ta este la Palat. Te așteaptă la ea, a spus Ivan Vasilievici, mințind, pesemne, cu scopul de a-și arăta blândețea și bunăvoința, pentru a căpăta de la Dimitrie, iertarea păcatelor. De unde să fi știut sărmanul Dimitrie că mama lui e moartă de aproape un an de zile?

Au mai trecut câteva clipe de tăcere, după care Marele Cneaz a strigat:

— Strajă, ce stați, eliberați-mi fiul, scoateți-l din temniță.

Dar la porunca Marelui Cneaz, toți cei din jur au rămas reci și indiferenți. Ei priveau molcom unul la altul, fără să se miște, de parcă nu înțelegeau despre ce era vorba.

— Afanasii, de ce nu îndeplinești ordinul?, se răsti Marele Cneaz la străjerul principal. Eliberează-l pe cneazul Dimitrie și închide-i pe toți trădătorii în temniță!

Străjerul principal, Afanasii, simțind falsul și mimarea adevărului de către Marele Cneaz, volens-nolens, a intrat în rolul impus de el și, vorba ceea, a început a „juca după cum îi cânta”.

— Eliberați-l urgent pe cneazul Dimitrie din temniță, a ordonat el străjerilor săi.

Cât ai clipi din ochi, străjerii l-au scos pe Dimitrie din chilia întunecată și l-au condus afară.

În sfârșit, acum, după mai mult de trei ani de întuneric, Dimitrie a văzut lumina zilei. Chiar dacă afară nu era soare, lumina zilei îi ataca vederile provocându-i lăcrimi.

Ajuns afară, Dimitrie s-a uitat lung la Marele Cneaz și a spus:

— Mulțămesc Măriei Voastre pentru binele ce mi-l faceți și mila ce o aveți către mine. Mâna Celui de Sus să fie pururea deasupra Măriei Voastre. Cât despre mine, eu sunt robul Măriei Voastre și n-am de ce mă plânge de soartă. Toate ce le-am pătimit au fost din voia Lui Dumnezeu. Măria Voastră, eu vă iert de toate și Domnul să vă ierte și să vă întărească.

Cuvintele spuse de Dimitrie l-au liniștit pe Marele Cneaz. Acum, după ce Dimitrie l-a iertat, Ivan Vasilievici nu mai avea nici o pretenție la el, acum i-a rămas să aștepte doar mila Celui de Sus.

Și deodată, Ivan Vasilievici a simțit o oboseală enormă, el a închis ochii și și-a lăsat neputincios capul pe umăr, pierzându-și cunoștința.

— Duceți-l urgent în trăsură, le-a ordonat speriat, Afanasii, slugilor.
Slugile l-au luat repede pe Ivan Vasilievici în brațe și cu greu, l-au dus și l-au culcat jos în trăsură.

În învălmășeală apărută, trăsura și însoțitorii erau cât pe ce să plece, când deodată, Afanasii a ridicat mâna, ca semn să se oprească, s-a dat jos de pe cal, s-a apropiat de starețul mănăstirii, și, arătând cu ochii spre Dimitrie, i-a spus:

— Îl lași liber, dar ia seama să nu iasă de pe teritoriul mănăstirii și răspunzi personal cu capul, de el. Vei primi în curând ordin ce să faci mai departe. Ai înțeles?

— Am înțeles, a răspuns speriat, starețul.

Apoi, Afanasii și-a încălecat în grabă, calul și au pornit cu toții în goană spre palat.

Dar ajuns la palat, Ivan Vasilievici așa și nu și-a revenit.

Culcat pe un pat, el răsufla din greu și părea că se afla într-un somn adânc.

L-au udat inițial, cu apă, apoi, au început să-l zgâlțâie, să strige la el ca să-l facă să-și vină în fire, dar Ivan Vasilievici nu reacționa la nimic.

Au venit mai târziu, tot felul de doctori, preoți, ba chiar și vrăjitori, dar cu toții dădeau neputincioși din mâini.

* * *

Ivan Vasilievici a murit în aceeași noapte, dar spre dimineață, fără să-și revină și fără să mai scoată vreun cuvânt.

Moartea lui i-a deschis drumul spre tron fiului Vasilii. Chiar dacă tatăl era încă în sicriu și trebuia înmormântat, pe Vasilii nu-l mai interesa acest lucru – acum, pentru el, era timpul pentru a-și consolida și întări puterea personală în cnezat.

— Găsiți-l urgent pe Dimitrie, încătușați-l în lanțuri și aruncați-l în temnița palatului, aici, mai aproape de mine, le-a poruncit el slugilor sale.

Și ordinul Marelui Cneaz, Vasilii Ivanovici, a fost urgent îndeplinit de către slugi. Dimitrie a fost încătușat în lanțuri și aruncat în temniță.

Dimitrie a murit peste patru ani după multe chinuri și stând în lanțuri. A fost otrăvit cu gaz de cahlă sau, cum i se mai spune, monoxid de carbon, la ordinul Marelui Cneaz, Vasilii.

A fost înmormântat la Catedrala „Arhanghelul Mihail” de la Kremlin, alături de tatăl său, Ivan cel Tânăr.

Pe sarcofagul lui Dimitrie a fost scris: „Ce bucurie în viață nu este amestecată cu tristețe? Ce glorie dăinuie neclintită pe pământ?”.

Dar aceasta, nu a fost singura luptă a lui Vasilii pentru a-și menține puterea.

Fiind cel mai mare fiu al Marelui Cneaz, Ivan Vasilievici, el mai avea încă patru frați mai mici, Iurii, Dmitrii, Semion și Andrei, de care o viață întreagă, a avut frică să nu-l înlăture de la putere.

De aceea chiar după înmormântarea tatălui său, Vasilii a ordonat slugilor sale să-i expulzeze pe toți cei patru frați din Moscova și să-i țină sub supraveghere.

Pe Iurii, l-a trimis la Dmitrovo, pe Dmitrii – la Uglici, pe Semion – la Kaluga, iar pe Andrei – la Volokalamsk. I-a împrăștiat pe toți astfel, încât aceștia să nu se poată întâlni.

În același timp Vasilii le-a interzis tuturor celor patru frați să se căsătorească. Aceasta, pentru ca în absența copiilor legitimi, toate proprietățile fraților să-i rămână lui.

Pentru a supraveghea cu exactitate îndeplinirea ordinelor sale, Vasilii i-a înconjurat pe toți patru frați cu spioni, care îi urmăreau zi și noapte și îl informau despre toate mișcările fraților.

Deplasându-ne înainte pe scările istoriei, putem spune că pe viitor, pe toți cei patru frați a lui Vasile îi aștepta o soartă aproape asemănătoare celei a lui Dumitru, fiul Voloșancei și nepotul lui Ștefan cel Mare.

Iurii așa și nu s-a însurat. A murit de frig și foame închis în temniță.

Dmitrii a murit la vârsta de 40 de ani trecând prin multe scandaluri și nevoi, necăsătorit și el.

Pe Simion, Vasilii l-a otrăvit ca să scape de el.

Cel mai tragic destin, l-a avut Andrei, mezinul, căruia, Vasilii i-a permis mai târziu, să se însoare. Dar fericirea lui Andrei nu a durat. După moartea lui Vasilii, la porunca văduvei acestuia, Marea Cneaghină, Elena Glinskaia, Andrei a fost întemnițat împreună cu singurul său fiu, Vladimir. Fiind chinuiți și ținuți în condiții îngrozitoare, ambii au decedat mai târziu în temniță.

Dar pedeapsa o va ajunge în curând și pe Marea Cneaghină, Elena Glinskaia.

La vârsta de numai 30 de ani, a decedat și ea, fiind otrăvită cu mercur, de boierii din Familia Șuischii, lăsând să conducă în urma sa, Cnezatul Moscovit, pe fiul său, Ivan, care mai târziu a intrat în istorie ca Ivan cel Groaznic.

Epilog

A mai trecut ceva timp de la moartea Elenei Voloșanca și afirmațiile apărute, cum că ea și Ivan cel Tânăr sunt vii, s-au răspândit fulgerător peste tot Cnezatul Moscovit.

Unii oameni, dându-și cu părerea, mai adăugau de la ei și alte istorii la cele auzite.

Erau și dintre cei, care afirmau că i-au văzut, iar alții – că chiar s-au întâlnit și au vorbit cu Elena Voloșanca și cu Ivan cel Tânăr.

În istoriile relatate de ei, Elena Voloșanca era numită „Elena Preafrumoasă” și „Elena cea Înțeleaptă”.

Ea era simbolul frumuseții, gingășiei, bunătății și dreptății, iar el – simbolul unui conducător perfect și al unui aprig ocrotitor și apărător al țării și al poporului.

Pe toți acești oameni, care răspândeau asemenea istorii, îi unea un vis curat și sacru la o viață mai bună și liberă.

E cunoscut faptul că poporul este nu numai înțelept, ci și un urmăritor atent și un cercetător minuțios al evenimentelor din viață. De ochiul acestuia, nu scapă niciun caz important fără a fi discutat și apreciat.

Iată ce ce, faptele de bine, ale Elenei Voloșanca și ale lui Ivan cel Tânăr au rămas ca un vis luminos în memoria poporului, redat în povești, basme și legende.

Au rămas în visuri neîmplinite.

Cine știe, poate că Elena Voloșanca și Ivan cel Tânăr chiar au rămas vii. Și dacă e așa, înseamnă că într-o zi, ei vor reveni.

Da, ei vor reveni, vor reveni negreșit și vor face dreptate.

Doar că ei se lasă așteptați un pic.

Hamburg, 07 iulie 2025