Figură canonică, emblematică, a literaturii române, Mihai Cimpoi îl tratează pe Eugen Simion, asemenea modului în care Umberto Eco îl tratează pe Baudelaire, ca pe o operă deschisă, proiectată „între coduri de emitere și coduri de destinație”. În limbajul curent, Mihai Cimpoi pătrunde în labirintul discursului ilocutoriu, respectând, evident, „reguli de interpretare textuală”, nu pentru a recupera elementele reductibile ale unei retorici cu apartenență la noul limbaj metacritic, ci pentru a susține/universaliza „modelul de existență al unui critic autentic, văzând în aceasta un modus vivendi, o rațiune de a fi, o modalitate de autoconstruire a personalității” unui spirit estetic de mare forță – Eugen Simion.
Cu lucrarea „Modelul de existență Eugen Simion” (Ed. Semne, București, 2014), exegetul ne propune cheia de descifrare a operei „excelentului fenomenolog” situat „mereu într-un proces de disocieri, elucidări, ierarhizări” (p. 29). La drept vorbind, cuvântul descifrare nu este cel mai inspirat pentru a demonstra mecanismul de pătrundere în substanța textelor simionene, dar l-am utilizat pentru a motiva demersul arhetipal al unui autentic demistificator de forme estetice și culturale clasice, și nu numai, care și-au păstrat semnificațiile, transferându-le în postmodernitate.
Criticul este convins că întreaga operă literară a lui Eugen Simion este un produs „materializat în limbaj” (Adrian Marino), sugerându-ne astfel că „în cazul lui Eugen Simion, personalitatea intelectuală este inseparabilă de conștiința intelectuală” și că aceasta „urmează neabătut modelul Lovinescu, care-i place pentru voința lui de a moderniza literatura română și pentru voința lui de a face din critica românească o instituție intelectuală și morală, bazată pe ideea autonomiei esteticului” (p. 41).
Inserțiile textuale ale enciclopedistului Mihai Cimpoi, operate în interiorul intenționalității operei autorului Fragmentelor critice, nu reprezintă punctele de fugă ale lecturii (desigur, sistematice și, în termeni barthesieni vorbind, pozitiviste), devenind „obiect de dorință a lectorului, o fantasmă în care acesta se proiectează” (p. 475), ci amplifică transgresiunea „intenției estetice a autorului” către filosofia marelui „spirit al totalității”.
Mihai Cimpoi construiește, în jurul cercurilor pe care ni le oferă Eugen Simion în interpretarea comprehensivă a textelor sale (în întregime capabile să dialectizeze o literatură de identificare), un cerc hermeneutic de reflecție. Urmare a acestui construct, Mihai Cimpoi ne introduce în universul esențialmente cosmogonic al autorului Sfidării retoricii. Jurnal german (București, 1985, p. 151), interesat „în cel mai înalt grad, orice metodă care duce mai departe, interpretarea și mă ajută să văd ceea ce impresionismul mă împiedică să văd: pivnițele textului, nu numai suprafețele lui”. Demonul teoriei care, indubitabil, îi domină atât pe emitent, cât și pe destinatar, asigură o de necontestată solidaritate duală între aceștia, ambii asumându-și rolul de „detoxificare” a producțiilor scriitorilor, asupra cărora își direcționează tirul critic pentru a „salubriza” câmpul literar de non-valorile culturale. Conceptul ca atare, admitem, negreșit poate avea sensul unei axiome, aceasta derulându-se în structura unui meta-limbaj paradigmatic, excelent implicitat de Autor și Emitent.
Încercarea noastră de interpretare a volumului „Model de existență Eugen Simion” intenționează să postuleze „semiotica explicită a textului” (Lector in fabula, Ed. Univers, București, 1991, p. 78). Mihai Cimpoi nu destructurează textul lui Eugen Simion; din contră, îl valorizează sub o altă grilă, îl integrează într-o pluralitate de perspective nodale, capabile să obiectiveze „transcodajul” (Jean Starobinski, Textul și interpretul, Ed. Univers, București, 1985, p. 59) al realității „mereu reînnoită prin revizuirea ierarhiei axiologice pe care o dictează fiecare operă nouă importantă”.
Observăm că logosul eruditului exeget, ipostaziat în spectralitatea operei deschise a lui Eugen Simion, conferă o dublă existență multi-textelor supuse analizei. Cum spuneam ceva mai înainte, autorul Eugen Simion nu este abandonat de „judecătorul” Mihai Cimpoi, chiar dacă aserțiunile celui din urmă ne determină să acceptăm/medităm ideile propuse de marii gânditori ai lumii, bine portretizați de aceștia. Efectul inculcă paradigme, acestea la rându-le definind subiectul axiologic al actului de reprezentare a condiției duble a sinelui, în temeiul formulărilor lui Roland Barthes. Nimic deci mai firesc decât să ne asumăm polisemia scriiturii lui Mihai Cimpoi: „criticul își modelează, în acest sens, și un anume fel de comportament moral și psihic mulându-se pe modelul scriitorului modern care, sfidând retorica, devine un destructeur, vorba lui Sartre, și gândind literatura în termenii unei rupturi fundamentale: El nu face decât ceva constituit, acceptat, sacralizat. Antonin Artaud spune lucrurilor pe nume: orice scriere este (…) limita unei revolte pe care artistul modern (poetul, cu precădere) o simte și-o afirmă sub diverse forme”.
Noțiunea de retorică indică unitatea circulară a unei analize ontologice prin care criticul – spune George Călinescu – încearcă să construiască personalitatea autorului, figura sa morală. Din aceste considerente, Mihai Cimpoi „își propune un demers intersubiectiv, hermeneutic prin excelență, o re-simțire, o re-gândire, o re-imaginare a interiorului operei (lui Eugen Simion – n.n.), o substituire a autorului prin asumarea rolului de subiect” (p. 6). Pentru a argumenta necesitatea absolutizării valorii estetice a operei lui Eugen Simion, exegetul își conduce excursul investigând organicist intertextele noii critici, mânat nu de ambiția de a-i dubla vocea, ci de convingerea că numai așa poate cunoaște „secretul templului” (A. Gilde, Pretextes), operațiune justificabilă pentru a identifica „soluții pentru a elucida relația creator-operă”.
Întoarcerea autorului ne dă posibilitatea de a-i aduce în centrul discuțiilor, glosează Mihai Cimpoi, printre alții, pe Roland Barthes, Jean-Pierre Richard, Jean Rousset, George Poulet, Sartre, I.A. Richards, P. Valery, Proust, Sainte-Beuve, T.S. Eliot, fiecare dintre aceștia fiind studiat sub aspectul în care a influențat, epistemologic și pragmatic, modelul interpretării propus/utilizat/contextualizat de Eugen Simion. Trebuie evidențiată strategia lectorului care, spre a fascina și susține demonstrația, apelează la elementele intertextualității. Dintr-un început am fost de părere că „divagațiile/deviațiile” criticului Mihai Cimpoi au darul de a decripta convențiile semiotice, de a ne familiariza cu realitățile-limită ale înțelegerii noastre: opera de artă, despre care ne vorbește în Pagini de critică literară, I (Ed. Academiei Române, București, 2006, p. 322).
Mihai Cimpoi, hermeneut cu o largă respirație umanistă și filozofică, își raportează continuu funcțiile logicii la reperele blagiene – ecstatice, născătoare de stări „în afară de sine” și generând „evadarea centrului în afară de cerc”, adică în afara „templului”. Sensul ecstaziei lui Mihai Cimpoi este acela de a reține că, din orice unghi ar fi studiat „declicul hermeneutic” al lui Eugen Simion, constructivismul și eclectismul său spiritual sincronizează potențialul său critic la „modul de Ființă existențial”, obligatoriu în literatură. Tocmai de aceea, Mihai Cimpoi constată: „Homo universalis, Eugen Simion tratează cu severitate articulările precare, impreciziile în definire și formulare, dibuirile și orbecăirile pe căile cunoașterii” (p. 122).
Asemenea lui Mihai Cimpoi, și Eugen Simion este un „filozof al ființei” (p. 123), drept pentru care trece fiecare din lucrările realizate prin filtrul unei gândiri ermeneutice, dominată de idee și de ceea ce numim – Ființă. Astfel textul, ca să-l urmăm pe R. Barthes, devine rezultatul unui fapt de conștiință, capabil să demonstreze atât existența autorului, cât și a universului unde, esențialmente, s-a format. Ce este, pentru Mihai Cimpoi, criticul decât un „om de cultură, care crede cultura ca șansă de supraviețuire a omului și spațiu al libertății” (p. 76), sincronizat la valorile umanității: „Ceea ce putem remarca mai puțin la alți critici, este la Simion, o simbioză a variantelor și invariantelor personalității sale. El este un meditativ în mișcarea și în schimbarea dialectică, fără a-și schimba marca (de)ontologică, datele structural fundamentale. Figură dinamică, agitată, dar respingând agitația conjuncturală, de moment, nu acceptă clasificarea definitivă a scării valorilor, considerând relectura ca fiind ceva logic și în firea lucrurilor. Își schimbă, prin urmare, instrumentarul, se remodelează după starea de spirit a zărilor și etapelor care instituie paradigme socio-culturale, se repliază asupra lui însuși, se confruntă cu cele ce se întâmplă în epocă și în societate. Spiritul polemic se exercită împreună cu spiritul remodelator permanent, care-i propune, în afară de fidelitatea față de sine și față de propriile fantasme, reconsiderările valorice ale timpului, ale noilor optici, stiluri, paradigme. Este încercat de întrebările de sine, eminescian vorbind, de moment de (auto)revolt și libertate, oscilează între pragmatosferă și logosferă (termenii îi aparțin lui Michel Tournier), prima fiind individuală, confidențială, taciturnă, iar cea de-a doua – colectivă, publică, vorbăreață, bazată pe tinerețea spiritului (care presupune blugi și geacă tinerească)” (p. 58). Și în continuare: „Roland Barthes, mult citat în eseuri, în Timpul trăirii, timpul mărturisirii și în Convorbirile cu Andrei Grigor, stabilește că pentru a putea studia ceea ce deosebește structuralismul de alte moduri de gândire, trebuie să ne întoarcem la cupluri precum semnificant – semnificat (care reprezintă modelul lingvistic de origine saussuriană) și la acela de sincronic-diacronic (care presupune o revizuire a noțiunii de istorie)” (p. 112) și: „Eugen Simion surprinde funcționarea unui mecanism, iarăși diabolic, al inversiunii: negațiunile admirabile devin frumoase, estetizând prin excesiva lor acumulare pesimismul său radical” (p. 120).
Nu vom încheia această exegeză fără să invocăm poziția manieristă, cu care deja suntem obișnuiți, faţă de modernitate și postmodernitate, în ansamblul lor. Plecând de la joncțiunea comentariilor sale cu cele ale lui Eugen Simion, criticul face un excelent excurs despre modul în care este perceput modernismul, în special în literatura contemporană, supusă controlului prin prisma teoriilor sincronice ale artizanilor curentului în discuție. De aici, susține el, decizia, cu recurs la metodă, a lui Eugen Simion de a redefini conceptul de „orientare a spiritului” către un fenomen bine instrumentat de Mihai Cimpoi: „Modernitatea din epoca modernității ca atare este cea care interesează ca orientare a spiritului, ca fel de a fi esențialmente opozitiv și ca doctrină estetică, esența acesteia fiind greu de surprins, căci este vorba de un amestec babelic de categorii, criterii, planuri și de un mod de a gândi lumea într-un chip excesiv de maniheist. În toată această avalanșă, în care se insinuează incertul, atât de nefamiliar lui Simion, sunt căutate contururile raționaliste ale unor tabele, care sunt și nu sunt elocvente. Sunt panoramate, mai întâi, precizările teoretice general acceptate – de la Barth și Habermas la Ihab Hassan:
1. Modernismul are tendința de a cultiva limbajul și tehnica în defavoarea conținutului (John Barth);
2. Modernitatea înseamnă prevalența unei filozofii a subiectivității (Jürgen Habermas);
3. Modernitatea se caracterizează prin:
a) proiectul universalist al civilizației;
b) încrederea totală în progresul tehnico-științific;
c) stăpânirea rațională a existentului;
d) sensul constructiv al istoriei (Christine Buci-Gluksmann);
4. Modernitatea are istoria, filozofia ei de existență, fantasmele, bolile, miturile, tehnicile, nihilismele, vizionarismul și căderile (decepțiile), are avangarde și contra-avangarde, care se manifestă diferit în fiecare cultură națională. Este drept că spiritul modern presupune (mai mult: impune) un spirit sincronic, o internaționalizare a temelor, o viziune comună, care este ceva mai mult decât o acțiune comună (cum îi scrie Rimbaud, în 15 mai 1871, lui Paul Demeny: «poezia nu va mai mima acțiunea, ea va merge înainte») cum vom vedea deîndată – procesul sincronizării întâmpină în cultură, ceea ce E. Lovinescu numește filtrul diferențierii. Din distingerile lui Ihab Hassan, sunt menționate: greșeala de a confunda modernitatea cu avangarda, care reprezintă doar o vârstă a modernității, crezută de Simion, rebelă, eretică, negatoare. Modernitatea este caracterizată de unii ca fiind rece și hieratică, hipotactică și formalizantă, în timp ce postmodernitatea ar fi ludică, paratactică și deconstrucționistă.
Tabelul dihotomic al lui Ihab Hassan se prezintă astfel:
modernismul presupune finalitate, ierarhie, stăpânire/logos, creație/totalizare, sinteză, gen literar, semantică, metaforă, paranoia, metafizică, transcendență;
postmodernismul are drept categorii definitorii: jocul, anarhia, epuizarea/tăcerea, declarația/deconstruirea, antiteza, textul/intertextul, retorica, metonimia, schizofrenia, ironia, imanența.
Printr-o deschidere stăruitoare de paranteze, tabelul fenomenologic se amplifică considerabil, axială fiind considerată heideggeriana regândire și regăsire a omului în uitarea ființei” (p. 79-80).
Eugen Simion, ne avertizează Mihai Cimpoi, stipulează că modernitatea românească este, totuși, sincronizată la cea europeană, fapt care probează valențele literaturii române, racordată ireversibil la arhetipurile universale:
1. Modernitatea românească începe prin a recupera tradiția culturală, prin ceea ce am putea denumi azi canonicitatea (în sensul lui Harold Bloom). Preromanticii apar odată cu clasiciștii întârziați și romanticii pozitivi (Călinescu), scriind în același timp cu autorii de satire și epistole; primii moderni pun arta în slujba politicii naționale, pornind de la gramatică.
2. Constituirea modernității românești s-a făcut sub presiunea Europei și cu teama de a nu o deziluziona.
3. Momentul Eminescu este precizat ca ținând nu doar de romantismul întârziat; este un ultim mare romantic european și un mare liric care dă, prin infuzia de spiritualitate răsăriteană și nordică (germanică), o altă dimensiune a romantismului european: Un poet care deschide enorm poezia spre metafizică și introduce în poem, miturile fundamentale ale existenței, dintr-o perspectivă și cu o conotație pe care, până la el, poezia românească nu o cunoscuse. Descoperim în poezia lui, ecouri baudelairiene și nervaliene, dar, în esență, Eminescu consideră modernitatea (în sfera socială și în artă) o vorbă goală (Fragmente critice, V, București, 2007, p. 160). Introducerea tuturor formelor noi de cultură s-a făcut, după Eminescu, fără controlul, fără elementul moderator al tradițiilor trecutului. Bineînțeles că, în poezie, Eminescu este mai deschis filosofiei și poeziei moderne.
4. Saltul spre modernitate se face prin Macedonski, care realizează o sinteză de romantism întârziat, de parnasianism și simbolism incipient, mișcarea poetică din care vor ieși, ceva mai târziu, doi poeți: Bacovia, produs al simbolismului, și Arghezi, cel mai mare poet al secolului al XX-lea.
5. Modernitatea românească îl are drept moment principal pe Arghezi, pornit din simbolismul de specie baudelairiană, dar care își construiește un univers propriu prin fuziunea de universuri – cel religios, lumea boabelor și a fărâmelor, cele degradate, cel al copilăriei.
6. Prin modernism, E. Lovinescu înțelege autonomia esteticului, intelectualizarea (poeziei), evoluția (prozei), de la sat la oraș, și de la liric la obiectiv, sincronizarea literaturii cu mișcarea de idei a timpului.
7. Blaga și Ion Barbu sunt alte două puncte de reper: unul reprezintă expresionismul, cel de-al doilea hermetismul mallarméan și balcanismul. Barbu îl respinge pe Arghezi pentru poezia intelectuală și prea epică.
8. Momentul avangardei este bogat, fecund și de lungă durată: Brâncuși, Tzara, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Gherasim Luca, suprarealiști și chiar oniriști (Dimov, Țepeneag).
9. Modernismului lovinescian, i se opune clasicismul călinescian. Modernismul a pătruns mai greu în epică, deși modelele în vogă au fost îmbrățișate fără ocolișuri – modelul Gide, modelul Proust, modelul Joyce (Mircea Eliade) și fără a părăsi realismul în favoarea prozei de analiză (Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban).
10. Modernitatea românească pare a fi încheiată în 1941, odată cu înregistrarea ei în Istoria… lui Călinescu și impunerea ideologică a realismului socialist.
11. Momentul ’60 (Stănescu, Sorescu, Dimov, Blandiana, Păunescu, Ioan Alexandru), momentul onoric (Dimov, Țepeneag, Mazilescu, Tănase), noul roman, textualismul, care preia procedee ale suprarealismului, sfidează canoanele ideologice ale timpului.
12. A primit modernitatea românească de la modernitatea europeană și ce i-a putut da?, se întreabă criticul; și răspunde: a primit, după cum s-a văzut, un număr de modele, pe care le-a adaptat spiritului românesc. Marea poezie se datorează acestei influențe modelatoare: Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Stănescu. Ceea ce a dat, este și mai impunător: de la Brâncuși la Tzara, Eugen Ionescu și Cioran (un nihilist în interiorul modernității).
Am putea spune, conchide Eugen Simion, că modernitatea românească a trimis în Europa, (îndeosebi în Franța), un contingent important de detonatori” (p. 82-84).
Am extras acest lung pasaj din Modelul de existență Eugen Simion, din dorința expresă de a evidenția arhitectura unei construcții ale cărei elemente validează/conferă, inevitabil, sens și existență operelor evaluate și de interpret, și de autor, ca să urmăm „calea nobilă” pe care ne-o sugerează Jean Starobinski în tentativa de integrare a obiectului ce-și revendică dreptul de a-l întoarce pe creator la Idee. În consecință, cartea lui Mihai Cimpoi este poarta prin care un mare cărturar pătrunde în lume și a cărui operă deschisă este receptată necondiționat.