CAPITOLUL X
SATUL ȘI SPIRITUALITATEA LUI
- CARACTERUL OAMENILOR DIN SAT
Încă din vechime, plugarul satului a fost un om înzestrat cu multe calităţi morale. Aprecia nu numai munca fzică, ci şi laturile spirituale ale vieţii. Ca orice ţăran basarabean, trecea uşor de la necaz la glumă, iubea frumosul şi numai necazurile abătute asupra lui l-au împiedicat să-şi arate întreaga sa dimensiune spirituală. Munca şi grijile zilnice îl faceau să pară posomorât. Țăranul de aici a fost un om vrednic, plin de viaţă, omenos, înțelegător, bun de petrecere, iar în jocurile populare el îşi dovedea vigoarea şi dragostea de viaţă.
De asemenea, era răbdător şi rezistent în faţa încercărilor, obișnuindu-se cu necazurile şi cu bucuriile vieții. Necazurile şi nedreptăţile suferite din partea bolșevicilor l-au înzestrat cu mai multă dârzenie și demnitate. A preferat să ia calea Siberiei, însă să spună cu tărie că el e român basarabean.
Rare sunt satele din jur, unde oamenii să fi făcut atâtea lucruri de folos obştesc ca în satul Sărăteni, deoarece țăranul de aici şi-a deschis şi inima, şi punga, când s-a convins cu adevărat că ceea ce se face este pentru binele satului. Îi erau dragi copiii şi familia, şi îşi respecta soţia. Credea în muncă și munca îl înnobila. Iubea vitele, deoarece erau mâna lui dreaptă la muncă şi la bunăstarea casei. La fel şi femeile erau extrem de muncitoare şi harnice. Începeau să muncească încă find copile şi până nu le mai ajutau puterile fzice. De aceea femeile de aici îmbătrâneau prea devreme. Femeia muncea la câmp, ţesea, creştea copiii, avea grijă de vite, ţinea coarnele plugului, secera stuful și grâul sau mâna vitele din holde. La numai câteva săptămâni după naștere, ea pleca la câmp, așa încât toată viaţa ei a fost o muncă neîntreruptă, uneori chiar peste puterile ei, de femeie. Cu toate acestea, nu îşi pierdea voia bună şi trecea cu mult peste îndatoririle sale. Ca orice altă femeie a satului, prin puterea ei de muncă, prin energia ei şi prin dragostea ei de frumos, aş putea să spun că ea nu îşi are egal în lume.
În acelaşi timp, ea este sufetul şi inima familiei ca şi a neamului nostru păstrând graiul dulce al limbii româneşti, frumuseţea tradiţiilor şi înţelepciunea strămoşească. Îi datorăm graiul şi conştiinţa românească prin datinile şi bunul-simţ în care îşi creştea copiii. Munca ei, dragostea de copii, răbdarea şi dragostea de frumos sunt daruri care îi faceau mare cinste.
În anii de război, multe femei au rămas singure şi cu întreaga responsabilitate pentru gospodărie şi muncile agricole. Întotdeauna m-a uimit răbdarea, puterea lor de muncă, destoinicia şi vrednicia arătate în acei ani grei ai războiului. Binecuvânta?te de Dumnezeu să fe femeile satului basarabean!
Oamenii de aici au şi defecte, așa cum e și fresc. După cum arată domnul Simion Boescu, în prima scriere monografică a satului din anul 1942, „unora dintre oameni le lipsește personalitatea și orientarea politică”, poate şi pentru că o făceau și din anumite raţiuni personale, şi uneori, slugărnicia a fost rodul robiei lor de veacuri. Poate că de aici, e şi zicala: „Fă-te fate cu dracul, până treci puntea”. Țăranii satului nu au arătat încredere niciodată bolșevicilor, pentru că au ştiut că tot ceea ce au dobândit ei prin munca lor cinstită „li s-a răpit sub tot felul de motive” şi deseori, au lăsat timpul să treacă peste ei, fără a mai spera la o viaţă pe măsura vredniciei lor.
- JOCUL POPULAR MOȘTENIT PRIN TRADIȚIE
Înainte ca războiul mondial să aducă tristețe și îngrijorare pe chipurile oamenilor, în zilele de duminică și de sărbători, după ce sătenii luau parte la slujba religioasă de la biserica parohială, se întâlneau în după-amiezi, la diferite petreceri, cu cântece şi jocuri populare. Tinerii se adunau la joc în centrul satului, sub privirile celor vârstnici. Horele, la care fetele mergeau întotdeauna însoţite, erau una dintre modalităţile tradiționale de a petrece timpul liber.
Despre tradiția și folclorul de altădată.„Se duc bătrânii noștri, se duc și cântecele, dansurile, credințele noastre strămoșești, se duc în mormânt odată ei. Și în locul dansurilor noastre românești: «Fata Popei», «Alunelu», «Chiriacu», vin amețitor de iute și le iau locul, dansurile sălbaticilor, care sunt la modă. În locul vechilor obiceiuri românești, care îl făceau pe românul basarabean să trăiască mulțumit, vin azi, altele noi, care îl aduc pe bietul om, care se ia după modă, la sapă de lemn. Tot ce-i al nostru, tot ce-i specific românesc se duce și dacă nu putem să oprim ceea ce se duce, de frumos, aş putea să spun că ea nu îşi are egal în lume. Tot ce-i al nostru, tot ce-i specific românesc, se duce, și dacă nu putem să oprim ceea ce se duce, dacă nu putem face «să fie prezent», putem face să se zică că a fost. Deci să facem cunoscut folclorul nostru Orheian… n-avem noi proverb, cimilituri, colinzi…am fi oi cel mai sărac județ în folclor… pe bună dreptate că nu…” (Fragment dintr-un articol scris în anul 1938 de P. Doruleț, binecunoscut folclorist al județului Orhei, care în perioada interbelică și-a dedicat toată activitatea colectării de materiale folcloristice de la bătrânii satelor din județ. Aceste materiale sub formă de manuscrise etnografce se păstrează și astăzi în arhiva de folclor a Academiei Române (n.a.).
Datorită dragostei nețărmuite a folcloriștilor din județul Orhei, colaboratori de bază ai arhivei de folclor a Academiei Române, astăzi se păstrează în fondurile acestei arhive, zeci de manuscrise cuprinzând tradițiile uitate ale horelor din sate?le interbelice ale județului Orhei. Nu mi-a fost îngăduit a publica fragmente din aceste manuscrise etnografce, dar nădăjduim ca urmare a demersurilor înaintea academiei, să putem face acest lucru în ediția următoare a monografiei noastre.
- TRADIȚIA ȘI MORALITATA ÎN VIAȚA SATULUI
Caracterul face puterea morală a omului.
Astăzi, satul înseamnă un paradis pierdut. Obiceiuri, tradiții și o lume întrea?gă s-a pierdut defnitiv în multe sate ale județului interbelic Orhei, regăsindu-se mărturii doar în unele scrieri monografce, în care se face referire și la normele morale respectate în vechime la sat. Moștenirea avea legile ei, proprietatea nu se dobândea oricum, confictele apărute se rezolvau așa cum prevedea „obiceiul pământului”. Fiecare om al satului își știa locul, iar o fărădelege înfăptuită stârnea „vorbă multă peste 9 sate”. Bătrânii nu aveau pensie, dar își aveau bine stabilit lo?cul în ierarhia familiei și a satului, învățătorul, preotul și primarul comunei erau oameni cărora nu le treceai pe dinainte. Bătrânii satului se bucurau în vechime, de mult respect. Respectul față de bătrâni era o normă morală frească ce se res?pecta atât în familie, cât și în sat. Cei bătrâni făceau parte din sfatul bătrânilor în consiliul parohial. Când treceau pe drum, în semn de respect, femeile se ridicau de pe scaunele de lemn de pe la porți. Același lucru se întâmpla și când trecea învățătorul, preotul sau primarul. În familie, bătrânul se așeza primul la masă, era servit primul, iar în camera de dormit, el își avea locul mai aproape de sobă, aceas?ta pentru că micile case țărănești adăposteau în două sau cel mult trei camere, mai multe generații. Tot bătrânii erau invitații de seamă la șezătorile satului, îi
învățau pe tineri să cânte la fuier și își creșteau nepoții. Femeia saluta prima pe drum, iar copilul mic saluta pe toată lumea. Fetele de măritat se îmbrăcau mo?dest, erau harnice și respectau pe cei din jur și pe bătrâni. La horă, se vedea cu adevarat condiția socială, fetele mai bogate purtau cojoace, salbe de mărgele și alte podoabe, în timp ce fetele mai sărăcuțe se limitau numai la costume cusute
simplu. Fetele sărace nu aveau voie să se prindă în horă lângă un băiat înstărit. Femeia mergea după căsătorie la casa socrilor, pe care trebuia să-i respecte și să-i asculte. De atunci nu mai purta capul descoperit, iar la horă, putea să joace numai lângă bărbatul ei sau lngă o rudă apropiată.
Oamenii din sat aveau și purtări alese, nu obişnuiau să spună vorbe urâte și nu înjurau. Erau omenoşi, săritori la nevoie, respectau bătrâneţea şi ţineau cont de opinia publică a satului. De aceea, viciile sociale nu erau atât de răspândite. Du?minica şi de sărbătoare, oamenii ieșeau în centrul satului sau la horă îmbrăcaţi frumos. Oamenii se salutau între ei cu „ziua bună”, „sara bună” şi răspundeau cu
„mulţumim dumitale”.
Așa a existat și așa a fost lumea interbelică a satului peste care s-a lăsat cortina vremii.
- NUNTA ȘI OBICEIURILE LEGATE DE EA
„…cu atenție mărită, orice fată se mărită”
Familia din satul tradițional al Basarabiei ținea de legăturile nemijlocite din?tre părinți și copii, dintre oameni și casă, dintre locuință și pământ.
După tradiția locului, flăcăul care voia să se însoare cu o fată, îi trimitea răs?puns, adică întreba printr-un străin, numit staroste, dacă familia fetei sau chiar fata primește să se căsătorească cu el. În cazul în care primea un răspuns afrma?tiv, făcăul de însurătoare se ducea cu părinții lui la casa miresei și vorbeau despre zestre, iar dacă se înțelegeau, atunci făceau bună înțelegere, dând mâna unii cu alții. Apoi, se făcea logodna, după care fata era mireasă, iar făcăul – mire.
Se obișnuia ca cununia civilă să se facă sâmbătă seara sau duminică dimi?neața, iar cea religioasă – duminică după-amiază, cu mare alai. Exista obiceiul ca atunci când tinerii se duceau la biserică pentru cununia lor religioasă, mirele și mireasa nu trebuiau să privească înapoi, pentru ca să nu se certe în viață, iar când se întorceau, li se ieșea înainte cu pâine și sare, semn de belșug; iar când se așezau la masă, mâncau din aceeași farfurie ca să fe uniți pe viață.
Toată ziua și toată noaptea după cununie, până a doua sau a treia zi după-amiază, se petrecea și se juca la casa mirelui sau a miresei, acolo unde se făcea nunta. La masa mare, se făceau urări tinerilor căsătoriți și se spuneau multe glume cu haz. Mesenii erau serviți cu un pahar de vin sau rachiu, pentru care ei plăteau după a lor putere.
La vârsta însurătorii, bărbatul trebuia să știe tot ce este nevoie pentru a-și construi o casă; fata trebuia să știe să o împodobească și să aducă zestrea, adică bunurile (haine, țesături de covoare, perne etc.) pregătite de dinainte de căsăto?rie. Odată nuntiți și la casa lor, cei doi tineri erau gata să devină părinți.
FOTO I – Moașa comunală Elena Brânză de la Circumscripția
Sanitară Sărăteni, la aceeași petrecere de nuntă.
FOTO II – Nuntă în comuna Sărăteni, perioada interbelică, în prim-plan: primarul comunei, Ștefan Vetrilă și Ofciantul Sanitar, Nicolae Brânză.
- OBICEIURI LEGATE DE NAȘTERE
„a fi mamă este cel mai important statut al femeii tradiționale.”
„Femeia din glia Basarabiei”. Dorul fetei de cândva era măritișul și, odată căsătorită, copiii. Dacă nu năștea copii, femeia se credea atinsă de blestem și se străduia să se „spele” prin posturi și rugăciuni, dar și prin farmece și descântece femeiești, care să o integreze unei forțe creatoare a feminității.
A fi mamă este cel mai important statut al femeii tradiționale. Este de fapt ca în toate culturile tradiționale despre accesul la puterea cea mare a feminității, aceea de a da viață, dar și de a o păstra. Acestea erau rostul și puterea femeilor. Ele primeau și chiverniseau ceea ce bărbatul aducea în gospodărie. Ele pregăteau, găteau și hrăneau, asigurau atât continuitatea, cât și sporul gospodăriei și familiei. Tot în puterea lor, se cuprindeau și boala, suferința, moartea și relația cu cei morți. Nu este nicio exagerare că femeia avea rolul primordial în familia tradițională.
Cu referire la tradiția de moșit, istoriografa interbelică din județul Orhei păstrează câteva manuscrise foarte valoroase, care descriu abundența riturilor și a credințelor referitoare la „starea binecuvântată” sau „starea de dar” sau „îngreunarea” femeii, la naștere și la prima perioadă de îngrijire a copiilor. Manuscrise care se găsesc depozitate la arhiva de folclor a Academiei Române.
Uneori, în familiile mai nevoiașe, în care femeia muncea la câmp, nașterea pruncilor se petrecea și în țarină. Asistarea se făcea de către moașa satului, care împărtășea mamei taine despre purtarea bună a copilului în pântece și despre nașterea lui ușoară. Moașa primea copilul întâia dată și îl integra lumii de aici printr-un ritual specific tradițional – prima scăldare a pruncului nou-născut, foarte importantă și totodată complicată pentru mamele de azi, obișnuite cu igiena și „confortul” unei nașterii spitalicești.
Copilul intra astfel, de la început, în legătură nemijlocită cu cea mai bătrână dintre mamele satului care era moașa comunală, cu casa și cu pământul pe care era așezată femeia care năștea pruncul.
După naștere, el era păzit de moașă și de mama sa, cu mare luare-aminte, de bolile cele știute și de duhurile nevăzute, cu dragoste i se veghea somnul, i se dădea laptele, iar dacă mama pruncului nu avea lapte îndeajuns pentru hrană, se lua lapte de la alte mame, denumite în tradiția vremii „doici”.
Nașterea pruncilor era o manifestare a binecuvântării lui Dumnezeu, a creșterii lumii, însă nu o decizie, așa cum a devenit în secolul nostru.
Copiii erau crescuți în neamul lor, între părinți și frați, bunici și alte rudenii, în obștea satului și între vecini. Lumea era deopotrivă a lor, ca și a adulților, așa cum era în același timp, a femeilor și a bărbaților, a oamenilor și a lui Dumnezeu.
În lumea noastră de azi, copilăria nu mai este trăită aproape deloc. Primii care se tem de copii, sunt de obicei părinții, mulți dintre care se feresc să-i nască sau să-i crească.
Satul de altădată putea, voia și știa să-și păstreze toți copiii, atât pe cei bolnavi, cât și pe cei orfani. Acești copii, de obicei, erau crescuți de obștea satului. Și, foarte important, deși greu de înțeles azi pentru noi, ei: „erau în grija lui Dumnezeu”.
