Poezii de Lidia ZADEH

SUPOZIȚII

Încă avem nevoie de cuvinte
De verbe, de povești, de prepoziții
Subiecte, substantive indecise
Se sting încet ca niște supoziții…

Voi pomeni printre cuvinte datini
De parcă mi-ar fi dor de timpul tău
Comemorând azi ultimele patimi
O sărbătoare într-un rost al său

Ne-om contopi cu zeii și pământul
Printr-un bazar nestins de amintiri
Prin care vindem timpul și cuvântul
Pe bani puțini meschini și anonimi

Vom cumpăra cuvintele la kil
Și le vom folosi dar cu măsură
Când vom fi obosit de atâta chin
Reinventăm cu drag o tastatură

 

SINCERITATE

Sinceritatea ta se termină
Odată cu mine

Ca viața spânzuraților
Din Turnul Londrei

Doar sufletele atârnă fără
Să ceară voie cuiva
Sentințele sunt definitive

Vina este relativă
Triunghiul este imperfect

Neputința este un blestem

Nu-mi place să-ți văd tristețea

Obișnuința este mai grea decât dragostea

Nu ți-am fost mireasă
Niciodată

Locuiesc la altă adresă

 

CORD

Din cioburi mici de lună îmi construiesc o vară
Prea plină de legende și basme fără prinți
Și o montez cuminte în mozaic de ceară
Sub umbrele de flăcări ce luminează sfinți

Pe coji de nucă stau în colțul meu de rai
Păzită dinspre ceruri de veșnicul portar
Aștept să crească-n miez un vers ce n-are grai
Să îl depun pe praful neșters de la altar

Din cioburi mici de stea îmi desenez o iarnă
Cu iz de fericire în albul surdomut
În valuri de-absolut spectacolul se-ncarnă
Pe scena poeziei cu versul decăzut

Adun iubiri în claie din verbe muritoare
Și noaptea le dau sens din sursa cervicală
Prin vase sanguine e mică sărbătoare
Și-n cordul meu deschis mai faci câte-o escală

În mâna grea penelul pe fila procurată
Cerneala e o rană din sângele albastru
Cu degetele aspre mă-ndrept către durată
Impactul ei profund îmi pare un dezastru

Mă tem de intertexte cu gheara lor felină
Ca dracu de tămâie când fumegă ardent
Și îmi aprind cuminte țigara din lumină
Din care mai rămâne doar fumul transparent

 

MIEREA

Uneori mă refugiez în ecoul tău
Îngerii îmi sunt martori
Deși nu recunosc…

Mormintele sunt goale
Luceferii sunt tăcuți

Mă sprijin pe umărul tău

În orașul vecin este război
Primăvara asta nu vor înflori ghioceii

Pictorii au supraviețuit
Epavele întunecă lanul de maci

Albinele sunt prizoniere
Închisorile surâd incert

Îmi limpezesc mâinile

Mâine este o zi nouă

Vreau să gust mierea
Din ultimul borcan

Mă mut în alt oraș

 

GLOBALIZAREA

Ultimul drum rămas e fără de refugii
Când viața și dreptatea stau în genunchi la zid
Cultura s-a retras smerită-n subterfugii
Doctrinele triumfă haotic și perfid

Când ultimii-nțelepți aleși se sinucid
Stejari sunt schingiuiți și brazii torturați
Doar farisei mai umblă cu acte de partid
Planeta e azilul cu boli și sinistrați

Trădarea e motivul de ură între sfinți
Când nebunia lumii sărută poala crucii
Mormintele eterne dorm secole cuminți
Și cerul ne veghează cu dinții rari ai furcii

Cu legile-n vigoare dreptatea-i ștrangulată
Ne bizuim prea mult pe sfinții permanenți
Învinși de neputință, puterea-i exilată
Globalizăm pe rând și îngerii prudenți

Văd ciocuri ascuțite de păsări migratoare
Restricții de tot felul în loc să plece , vin
Când chinurile lumii devin legi în vigoare
Ne vom globaliza și noi puțin câte puțin

 

21 grame

Lumea de dincolo este
Pe partea dreaptă a drumului

Tai cărarea
Scurtătura nu este pe hartă

Traversez câmpul de mere
Roșii
Toate sunt mușcate

Gustul nu poate fi pictat

Am gura uscată
Și limba ascuțită
Tăioasă

Ce știi despre mine?

Dragostea mea este povara
Unui semn de carte
Poveștile sunt mincinoase
Uneori
Tai paginile albe

Este o necuviință
Așa cred….

Nefericirile sunt bisecte
Îți plac merele?

 

RĂTĂCIRI

„Ne pierdem orbi în rătăciri bolnave”
Când totul ni se năruie-n iubire
Vom traversa tristețile ca sclave
Cu pașii aplecați spre mântuire

Cu firea adâncită în paloare
Descânt ca o nebună prin culori
Într-un banal al vieții trecătoare
Mi-aș vinde frici ca pe copii din flori

Încet încet icoana mă dezleagă
Din drumul rătăcit printre atei
Și dinspre bolta sacră ce se-ncheagă
Mă mângâie un vis trimis de zei

În fiecare gând de miruire
M-aș vinde rătăcirii într-un troc
La un taifas cu falsa nemurire
Citindu-i un poem compus ad-hoc

Aș vrea să ii plătesc tribut iubirii
În noima din fărâma de extaz
Ca-n ultima secundă a trăirii
Să pot mai scrie vers fără necaz

Dar mă complac în gesturi imprudente
Și încă scriu scrisori către destin
Speranțele rămân dar sunt scadente
Într-un apus al vieții clandestin

Cu mâna inocentă ca privirea
Îți scriu și ție azi la ceas târziu
Povestea e versetul din iubirea
Prins în decor de dramă timpuriu

Și dacă din pământ mă fac pământ
Cum viața e doar trecere-n revistă
Aș face reverență către-un sfânt
În fiecare zi ca o solistă

Aș da eternitatea clipei triste
Și aș fi preamărit-o pe altar
Ca D-zeu alături să-mi existe
Și „mâine” să nu fie în zadar

În disperarea gravă a neputiinței
Când mâna mi-a apus de-atâta vânt
Pe drumul meu și al făgăduinței
Rămân doar pânza albă și-un cuvânt

 

ALADIN

Când seara se așterne pe praful de pe carte
Și duhurile dorm în forma lor primată
Mă cuantific iar într-un urcior cu toarte
Ca însuși Aladin în formă comprimată

Cu sufletul flămând fac haltă prin cămară
Să mai degust un vers montat anevoios
Și fără sens consum lichid din călimară
Într-un context în care poemul e cleios

Dar seara s-a ivit în clasicul miraj
Sunt gata să mă-așez la cina cea de joi
Și totuși mai compun poeme din sevraj
Când Aladin adoarme în lampa de apoi

Cu ochii tremurânzi m-ascund după un băț
Să recitesc versete cu calmul absolut
Dar bate în context un vifor șugubăț
În sursa mea aprinsă din versul revolut

 

CĂCIULA

Sunt iernile prea reci și persistente
Și cerul ne apasă mai mereu
Avem pe chip grimase exigente
Sau uneori doar liniști de muzeu

Văd ani grăbiți de zile maniace
Când trecerea prin lume încă doare
Și poartă taine-adânci ce nu-mi dau pace
În loc să fie mare sărbătoare

Simt clipa uneori când se dezminte
Și orizontul e ascuns în ceață
E poate o aducere aminte
Din visul cu potecile de gheață

Parcă-am pierdut lumina și veșmântul
Sunt doar penel avid într-un deșert
Când îmi usucă vântul pergamentul
Abia mai scriu timid versul incert

A mai trecut o zi și multe vin
Precum vise ieșite din tipar
Aș vrea să râd dar dacă nu beau vin
Scandez tristeți și versuri în amar

Și nu mai știu ce vorbe să adun
Plâng fără glas și râd fără umor
În ritm vrăjit de strofe ce compun
Poem nemuritor pentru popor

Un înger răvășit dintr-un surghiun
Veghează muza tot privind pendula
Când eu transcriu și mai degust magiun
E iarna grea și mi-am pierdut căciula

 

PICTOR

Sufletele se rostogolesc
Pe nepregătite

Goliciunea se rușinează

Întâmplările vin fără martori

Ziariștii scriu despre fericire

Nimeni nu mă cunoaște
Pictorul albit pare desprins
Dintr-un ziar

Parfumul uitării miroase
A rânced

Sunt derutată

Toate îmi par la fel

Viața a rămas în urmă
Urmele pantofilor
Sunt invizibile

 

CUVÂNTUL

Pe vremea când cuvântul literar
Se ațipea la cald într-o cămară
Lângă dulcețuri fine temporar
Îl luară de pe rafturi și-l mâncară

L-au stors de conținut zemos și gata
Să-l dea de-a aruncata-n tomberon
Prea plină cu rugină fu găleata
În precedent umplută asincron

Am mai găsit pe jos umbra schelet
Când se năștea cuvântul la-nceput
Și stăpânea tot cerul violet
Dar nu știa că va fi fost vândut

L-am căutat pe rafturi în cămară
Dar i-am găsit amar doar umbra-n cui
Și am resuscitat-o să nu moară
Cu versuri agățate-n crucea lui

 

PRIETENI

Sunt poate un proscris universal
Martor banal la teatru de revistă
Sau măscărici etern sentimental
De care râd prietenii din listă

Trăiesc iubirea veșnic iluzoriu
Posibil în sevraj sentimental
Când lumea toată ia în derizoriu
Dorințele născute postnatal

Din interese strict cotidiene
Prietenia e un vid paranormal
Azi ajustată-n fire pubiene
Tăiate cu o spadă-n mod formal

Pe vremuri se spunea convingător
Să ne-ajutăm de drag ca în religii
Dar astăzi se propagă prozator
Minciuni în gestiune la litigii

Vom delira confuziile-n vrie
Nechibzuit consens impersonal
Și vom semna în fals pe o hârtie
Câte un pact defect la tribunal

Când farisei și veșnici impostori
Se laudă că-ți fac viața divină
Îți iei o țeapă precum negustori
Pe drumul cu mătase arhiplină

Deci mă bazez pe mine singular
Și ard comod ca lampa de serviciu
Și dacă vreau îmi șterg din celular
Prieteni fără har și plini de viciu

 

SEVRAJ

În dimineți absurde recurente
Îmi otrăvești nesomnul cu transfuzii
Prin care curg simptome coerente
Cu amintiri sfârșite-n deziluzii

Din neuitarea tainică-a poveștii
Trăim iubiri născute vinovat
Și vise sinucise-n fața măștii
Pe chipul viu etern modificat

Mi-ai prefăcut dorința într-o cruce
Când m-ai râvnit în contul meu și-al sorții
Și mi-ai vândut pretins vise năuce
Într-o eroare fără de proporții

Am fost iubita ta necredincioasă
De-ar fi în preajmă sfinții simultan
Aș face-un salt prin lumea cuvioasă
Și-aș alerga nebună prin roman

Sau aș muri cu veșnica grimasă
Pe care-o au icoanele-n altar
Ca o paloare pudră vicioasă
Născută din sevraj elementar

Trăind o viață-n umbră complăcut
Sub felinarul viciului suprem
E dreptul meu născut și nenăscut
Să povestesc în versuri și-n poem

Cum poezia este viciul meu boem

 

HAVANA

Prin praf amar căzut din catacombe
Când se tăia curentul locator
Stafii domneau în carii printre plombe
Și-n râsul tău albit provocator

Prin pulberi din ruine ce mă dor
Am traversat palatul de cleștar
Ascunsă pe furiș în coridor
Să nu mă vadă noul proprietar

Și am ajuns un țap ispășitor
La ușa unui domn fanariot
Ce respira cu greu lingușitor
De parcă se credea un patriot

În praful de pe tobe la un loc
Cu har să cânte viața ca vioara
Dintr-un arcuș baroc fără breloc
Pe cer văd calul verde precum cioara

Spre care abator din film western
O poposi să-și mai scurteze blana
Că a trecut cu iapa prin infern
În zborul lui boem către Havana

 

DERIZORIU

Poate-mi va apărea iubirea iară
Sau poate o voi căuta chiar eu… discret
Că am potențial ca bunăoară
Să mai iubesc și azi în mod concret

Că sunt născută trist și provizoriu…
Nu-i nici o îndoială bat-o vina
De când mă năuceam în derizoriu
Ca un tramvai ce deraiază șina

O căutam cu lumânarea într-un fel
Orbecăind ca orbul prin Brăila
Când căuta pieziș lumina-n portofel
„Punguța cu doi bani” zice găina

Și-mi pun mereu în orb o întrebare
De-o fi cu rost sau poate de folos
În lumea asta rea și foarte mare
Mai știți și voi vreun cânt religios?

Sau pribegesc ca pasărea pe mare
În care vis se lăfăie un pește
Când scoica și mumia or să zboare
Și visul meu abstract se prăbușește

Orbul găinii vede azi lumina

 

DEMERSUL

Deplâng din greu azi crezul și cuvântul
Când firea mi-e bolnavă de trecut
Chiar mă gândesc să-mi dau consimțământul
Și să admit că ieri ne-am
cunoscut

Ai fost izvorul versurilor mele
Când în declin cădeam neterminat
O dragoste permisă doar de stele
Eu ți-am purtat în gând contaminat

Și te regret , atâta vreau să știi
Să redevii din veac o primăvară
Ca o Geneză strânsă-n poezii
Ți le voi dărui doar ție mâine seară

Că te-am iubit secret ca pe un idol
Nu este glumă , nici joacă de copii
Ți-am dăruit cu drag întreg capitol
La vârsta mea , cu zeci de poezii

Cu gândul meu firav ca și cuvântul
Aș răsfața de mâine Universul
Doar să te-ntorci la mine precum cântul
Din glasul tău mai dulce decât versul

Sunt unde știi și îți aștept demersul

 

CUTREMUR

Acopăr tăceri
Pardesiul este curat

Mă probez în fiecare vis
Fără oglindă

Toamnele sunt nepăsătoare
Anul ăsta este bisect

Sângele aleargă printr-un
Lan de porumb

Tinerețea este închipuită
Timpul este o noapte lungă
Caut vise

Trec strada
Aștept o minune

Cutremurul vine neanunțat
Sfiala îmi întinerește chipul

EROARE

Mă joc de-a viața printre cunoscuți
Prin zile care trec în pas de glorii
Prieteni care astăzi prefăcuți
M-ar fi vândut pe bani ca negustorii

Mi-am osândit încrederea-n supliciu
Dintr-o eroare veșnic inamic
Când nopțile de dragoste și viciu
S-au prefăcut în scrum și în nimic

M-am încurcat în pânza de regrete
Ca un păianjen hirotonisit
Ce își țesea pedeapse incomplete
Pe drumul ispășit fără sfârșit

Mă simt bolnavă de un sacrificiu
Când mă gândesc constant la descendenți
E doar un diagnostic de ospiciu
Rehidratat în termeni precedenți

Am coborât adânc în noaptea oarbă
Ca un proscris pe patul de spital
O fiică-a nimănui și mamă roabă
Până la polul lumii orbital

Voi fi pământ și poate doar atât
Și toamna îți va plânge după mine
Într-o uitare fiind nehotărât
Când viitorul nu-ți mai aparține

Îți las un testament boem din ceară
Când îmi înfrâng dorințele de zestre
În renegarea faptelor de seară
Semnez legal doar versuri din proteste

Cât încă viața îmi tot joacă feste

 

STORURI

În camera cu storurile trase
E-o margine a lumilor nebune
Iubiri neoglindite dureroase
S-au perindat cu chip de goliciune

Pe canapeaua-ngustă ruinată
Ne întâlneam din când în când tăcuți
E o poveste veche nedatată
Dintr-un liceu al anilor pierduți

Am pus deoparte anii tinereții
Pe foi în cartea galbenă obscură
Voiam s-o dăruiesc în taină vieții
Dar toate amintirile tăcură

Prin camera cu poze și regrete
Iubiri s-au perindat și despărțiri
Aceleași alfabete și portrete
În nopți diverse printre rătăciri

Cu ochii goi și vorbele succinte
Nefericiți amanți cu vieți retrase
E frig în casă și îți cer veșminte
E iarnă-n mine , storurile-s trase

Credințele sunt stinse ca și glasul
E undeva o candelă aprinsă
Și văd oglinda tristă ca și ceasul
Când viața este scurtă și învinsă

 

SUFLET

La mine-n suflet stau poeții cu chirie
Și câteodată diavoli, nebuni și cerșetori
Ca-ntr-un altar în care depun o mărturie
Despre iubiri pierdute în versuri uneori

În gândul ce-mi colindă cupole prin biserici
Adun și risipesc poveștile de viață
Pe bancă stau în noapte trăgând de mână clerici
Le povestesc diverse cu firea mea glumeață

Plimb gândul pocăit pe căi rudimentare
Mă risipesc mereu în nopți cu nepăsarea
Atunci când stau pe brânci la slujbe în altare
Și ceara lumânării topită-mi schimbă starea

Lăcașul meu de cult descinde dintr-un crez
În care mă compar cu nudul din muzeu
Din gândurile rele mă reconfigurez
Și port mereu o cruce adânc în decolteu

La mine-n suflet stau și pictori cu chirie
Ce desenează veșnic frumoase siluete
Chiar dacă-s vii legende ce stau în vrăjmășie
Mi-e inima prea plină de vise incomplete

În suflet mai mereu e mare adunare
Și nici măcar de mine îmi pare că n-am loc
Așa că-mi pun paltonul și sacul în spinare
Și plec lăsând regrete pe scara de la bloc

 

ILUZII

Iluziile mele în haine diafane
Culmi ruginite-n zare apun serile blânde
Văd chipuri de fantasme prin lumile urbane
Cad faldurile grele pe nopțile plăpânde

Lumini tot mai puține în vechiul nostru burg
Prin draperii de gene se furișează norii
Îți văd privirea rece în semiclar amurg
Sumare simfonii și veșnice istorii

Păstrate-n portative de zeul demiurg
Ca visul lui Chopin pe clapele tăcerii
În drame rezonante , artistul dramaturg
Poartă iubirea noastră pe culmile durerii

Iluziile tale în haine diafane
Îmbracă lumi apuse, cu mâinile rigide
Fiori de elegie în valsuri melomane
Și liniști incolore ne-apasă insipide

Budoar de melodie sub colțul vechi de lună
Răsuflă greu retoric pe clape chinuite
Cu degetele aspre ce cântă împreună
Șterg notele de scame și riduri prăfuite

Ai mâinile penițe și versuri nedormite
Îmi dăruiesc iubirea și uneori migrena
În poezii rescrise prin nopți nelămurite
Trădarea e motivul când viciu-i poartă trena

Și toate au trecut prin versul complicat
Cu un penel stricat ce parcă-a ruginit
Vom merge mai departe în visul fabricat
Pe drumuri paralele cu pasul ostenit

 

TRAFICANTĂ

Sunt doar o traficantă de iluzii
În lumea asta mare și inaptă
Incoerent globalizez concluzii
Precum o proastă într-o zi deșteaptă

Știi oare câte sacrificii am făcut
Ca să îmi văd constant de carieră
Știi câți prieteni pierd și am pierdut
Când m-am ascuns mințind din manieră

Copiii-și văd de viață, recunosc
Nepoții măricei mă tutuiesc
Părinții abia dacă mă cunosc
Și soțul mă evită din firesc

Nu îmi ajunge timpul mai deloc
Spațiul mi-e prea îngust și limitat
Muncesc în corporații într-un bloc
Cu mintea lipsă supralicitat

M-am tot restrâns în mine egoist
Ca într-o închisoare anarhiștii
Și-ți spun în versuri astăzi realist
Că am iubit mereu boem artiștii

Având statut de rob acreditat
Ca o vestală fără de vestigii
Din anii grei pe care i-am uitat
Într-un incubator de stat fără religii

 

DECRET 1967

Mă aplecam în gânduri pe o scară
Spre un coșmar de boală în esență
Sperând că mă voi naște-a doua oară
La un spital bolnav de existență

Voi fi doar pacient în cincinală
Un non-născut legat cu sfori la gât
Un fetus dintr-o datorie maternală
Născută din decretul hotărât

Din pântecul congresului născând
Doar legea și decretul au cuvântul
Ne naștem decreței prea mulți pe rând
Ce-n generații cresc recensământul

Legată prin cordon ombilical
De suferințe veșnic iminente
Vom cotiza procente sindical
La școli și instituții-n falimente

Banii din pensie se duc pe tratamente
Când e inflație la minți incoerente

 

SPAIME

Bucuriile mă amăgesc
Botez fericirea cu lacrimi

Vreau să ating veșnicia

Adevărul mă face mai bună

În fiecare dragoste sunt diferită
Mă privesc prin ochii tăi

Azi ești tu

Mâine este o minciună

Spaimele vin noaptea
Mă cuibăresc în visul tău
Răgazul clipei îmi dă putere
Iubește-mă

Se face dimineață

 

CREDIT

E lumea plină de popime cu licență
Ca la un bal mascat cu muribunzi
Vin popi și lăutari de joasă speță
La nunți și parastase de flămânzi

E lumea plină de bancheri autohtoni
Ce calculează indicii la bursă
Și creditează lideri noi și vechi baroni
Sponsorizând partidele în cursă

Dar asta este țara mea frumoasā
Cu legile votate-n parlament
Băieți deștepți se joacă bridge la masă
Cu banii din factura de curent

Eu nu mai cred în dragostea de țară
Văzând că viața însăși are-un preț
Și într-un credit infinit ca o povară
Plătim la bănci dobânzi la suprapreț

Cum visul meu prea fraged endocrin
A devenit o pacoste seroasă
Ca un cadavru intrauterin
Mâncat de boala veche nemiloasă

Mă tot întreb dacă să fac iar un vaccin

 

GARA ( pamflet)

La început în datina luminii
Când viața și doar ea era stăpâna
Noi ne iubeam ca la-nceputul lumii
Și visul nostru se credea ca zâna

Dintr-o poveste scrisă în principiu
De doi nebuni cu suflete plecate
Cu trenul vieții înspre municipiu
Din basme și povești falsificate

Iubirea ne era justificată
Eram frumoși bolnavi și fericiți
Pe calea noastră scurtă și ferată
Am coborât în gară la Fierbinți

La chioșcul de ziare era noapte
Am vrut să cumpărăm o lumânare
Să ne-ncălzim un pic la miazănoapte
Sub luna care se credea un soare (cu S mare )

Cum brusc mă apucase iar angina
Că îmi uitasem cocaina-n gară
Și mă durea un pic parcă și splina
Închei povestea că e frig afară

 

SCRISOAREA (poezie sinistră)

Miroase a colivă și-a praf de lumânare
În camera din care plecat-ai înspre zei
Și ți-a rămas doar umbra umbrela și-o scrisoare
Că n-ai avut a cere nici dreptul să le iei

Te-om plânge-n mod generic cu lacrimile ciunge
Că ne-ai lăsat la urmă doar nunta irosită
Și nu ne-ai spus din vreme spre care stea mai ninge
Și pleci fără cortegiu din viața risipită

Ti-am scris versuri bogate în nopțile sărace
Când poezia curge și sufletul arvune
Aprind o lumânare și două trei chiștoace
Să mai răscoacă fumul iubirile din rune

Oglinda stă cu teamă de vorbele stângace
Când îți păstrează chipul cu fața consimțită
Și zâmbetul durerii ce stă ca la soroace
În așteptarea doamnei cu coasa ascuțită

Și umbra ca fantoma ce bântuie capela
De mă ignoră poate mi-ar face o favoare
În cinstea ta și-a vieții o să-ți trimit umbrela
Scrisoarea la adresa cu îngeri oarecare

 

BLÂNDEȚE

Aș trece pe la poarta casei mele
Privind exagerat iarna din casă
Și parcă-aș rupe gardul de nuiele
Să fac un foc de tabără pe masă

Aș mângâia din ochi umbra fântânii
E apa rece pe o scală minus
Dacă ar bea ar răguși toți câinii
Și noi am crede că au luat un virus

Putem să îi tratăm antiviral
Cu paracetamol extras din sinus
Că noi le știm pe toate cultural
Și știm să calculăm cu plus și minus

Dar toate astea sunt în visul meu
Când rătăcesc prea singură pe străzi
Și uneori mă-ntreabă Dumnezeu
Dacă mai construim autostrăzi

În fine

Tot negăsind potecile răzlețe
Și nici podețe punți și alte căi
Întind spre tine mâna cu blândețe
Să te întreb timid, tu ce mai vrei?

 

MANUSCRIS

Eram doar umbră sinceră egală
Trăiam în ea ca într-un manuscris
Cu file locuite de cerneală
Fără să știu măcar că l-ai deschis…

Simt o tristețe care abia merge
Cu pașii zăboviți într-un tangou
Mă las ispită nopții ce se drege
Când mă retrag smerită în ecou

Și din mansarda ultimelor patimi
Cum ușile deschid spre nicăieri
Cinstesc doar neputința fără lacrimi
Și mă încurc în vise și-n tăceri

Cuvintele ce dorm în înșelare
Ca într-un pat sculptat de un artist
Colindă nopți în visuri și-n eroare
Trăind opac sfârșitul nostru trist

Cum vara mi-e și toamnă tot și iarnă
Aș vinde câte-un gând din manuscris
Să pot măcar a cumpăra o ciornă
Pentru un acatist creștin nescris

Să pot măcar a cumpăra o toamnă…
În iarna asta plină de dichis
Rămâne doar credința ce îndeamnă
Să fim doar file într-un manuscris…

 

ȘTII ?

Ar fi banal să ne îndrăgostim ca vii

Sau poate fi un vis de amatoare
Știi câți ani am sau dacă am copii
Știi că mai am o inimă ce doare
Și uneori mai fac endoscopii

Știi că trăiesc într-un atelier modest
Știi că cinstesc cu bani pe stradă șchiopii
Și că demult am vrut să fug în vest
Și știi că încă știu să număr plopii

Știi că visez în nopți scrâșnind din dinți
Când tu mi-ai spus că visele-s curate
Știi că te cred chiar și când mă mai minți
Și îmi vorbești cu vorbele în rate

Știi că aștept în nopți defecte muze
Și mă dezbrac de umbre și veșmânt
Și uneori îmi dau cu ruj pe buze
Să fiu frumoasă ca un vers în vânt

Nu știi că azi nu-mi pasă mai deloc
De ziua care trece în surdină
Mi-ai spus că am potențial și arde foc
În versul meu ascuns în gabardină

M-ai ridicat din versuri ruinate
Când încercam să mă adun din gheme
Și alții mi-au înfipt cuțite-n spate
Spunându-mi clar să nu mai scriu poeme

Știi că am scris de drag doar pentru tine
Volum de poezie într-o seară
Și încă voi mai scrie tu știi bine
Să mă lansez pe piața literară

Am fost o pasăre ținută-n colivie
Și cântul meu a fost neascultat
Dar uite-acum când toți avem tehnologie
Și pot să public versul exaltat

Dar știi că sper să nu m-apuce-o nevralgie
De prea mult „știi” în versul deprimat

 

REFUGIUL

Sunt ultimul refugiu-al deznădejdii
Și las în urma mea incertitudini
Chiar dacă sunt pândită de primejdii
Prin lumea plină de ingratitudini

Aș da putere neînfrântă vieții
Când îmi îneci speranțele la mal
Cu replici dramă scrise ca poeții
Este doar teatru mut paranormal

Într-o beție nejustificată
Ne amăgim în jumătatea nopții
Că am trăit iubirea fabricată
În disertații scrise din concepții

Voi dăinui nestins în sacrificiu
Precum ți-am scris în versul precedent
Neștiind să te iubesc cu prejudiciu
Ca inculpat fără antecedent

Las certitudini fără carantine
În voia sorții și în voia lumii
Sunt ultimul refugiu, știi străine…
Doar o redută-n gloria mulțimii

 

PERSONAJE

Ca într-un cuib de vise rotative
În care păsări dorm pe îndelete
Te mai visez în nopți copulative
Că nu mai porți șireturi roz la ghete

Și te-aș fi așteptat că-s retrogradă
Dacă mi-ai spune că te-ntorci la mine
Făcând șpagatul peste balustradă
Să îmi scrântesc piciorul drept în sine

Te-aș aștepta ca o mireasă vie
Care încearcă să nu șchiopăteze
Sau o Cenușăreasă în sclavie
Probând iubiri cu șubrede proteze

De-ar fi să nu mai ies deloc din casă
Aș sta într-o biserică vitală
Și aș gusta anafura nervoasă
Tot așteptând o nuntă din greșeală

Dar toate astea se întâmplă vara
Vis de Șeherezadă în silențiu
Ce povestea tâmpenii culte seara
În nopțile când își fenta consorțiu’

Deci te visez în somnul conștient
Care de fapt e un coșmar etern
Și parcă-aș vrea să fiu un pacient
În camera de (z)gardă la guvern

 

SPITAL
(versuri nerecomandate minorilor)

Oglinzi bolnave-n noaptea de serviciu
(Mă-nchid în vers de sarcofag acum )
Vitralii decadente din oficiu
Într-un spital intermediar postum

Pereți murdari respiră noaptea largă
Tavanele crăpate-ascund lumini
În sălile de zi se moare-n targă
Pe coridor cresc ciuli și mărăcini

Eu am rămas o umbră-anticipat
Speranța e scadentă în destin
Proscriși fără culoare dorm în pat
Un ultim somn din visul clandestin

Sunt zgomote și furii în cadențe
Prin timpul orb resuscitat meschin
Ne țin în viață blândele valențe
Prelinse din perfuzii într-un chin

Prin nopțile sinistre ce măsoară
Durere boli și moarte la final
Se stinge lumea văd că stă să moară
Privesc opac spre punctul cardinal

La granița cu vamă pe pământ
Sunt cozile funeste deoparte
Grădinile cu flori pentru mormânt
Sunt tot aici dar parcă prea departe

Spitalul scoate viața la rapoarte
Ultima poartă ultima răscruce
Când trecem vama doar cu pașapoarte
Să ne iubim ca răstigniți pe cruce

CUVINTE

Nici astăzi nu mi-au încăput cuvintele în palmă așa că cei ce mă priveau cu ochii știrbi mi-au așezat mâna dreaptă peste cea stângă
Apoi au cântat și mi-au șoptit numele

Cuvintele fără soartă s-au îngropat într-un șanț lângă zidul odăii în care mi-am cusut rochia de mireasă

N-am avut timp să-mi pun arătătorul pe rană

La picioare mele era un mușuroi de furnici și un urlet al gândului care nu vede oameni

Nu vă mai mirați, nu aveți ce vedea…

IERTAREA

Tu care știai să râzi, abia de icnești

Răutatea ta se umple de amintire și gura îți sângerează din loviturile pumnalelor neîmblânzite și otrăvitoare

Tu care știai să plângi ca într-o poveste pustie, prinde mâna mea goală și adulmecă-mi sângele din haita care urlă fără lună

Nu-mi schimba umbrele copacilor în care dorm păsările bolnave de cer și de vânturi palide

TU ești cel căruia i se cuvine iertarea

FRICĂ

Arată-mi cât de tare mă disprețuiești ca să știu cum aranjez anotimpurile după asfințit

Poți să-mi treci cu vederea păcatele și pantofii murdari de clei osos

Ți-am întors spatele fără să-ți cer voie apoi s-a făcut o toamnă cumplită și îngerul tău păzitor a izbucnit în plâns și și-a șters lacrimile pe urmele tălpilor mele

Te izbăvește, lăsând în voia nopții vuietul care nu îți recunoaște plânsul

Nu-ți fie frică

DE CE

De ce cuvintele nu îmi iau apărarea și de ce verbele cad în genunchi la ecoul glasului tău

De ce mila e strânsă în pumnul cu leșul unui greiere care nu murise la timpul potrivit și așteptase prefața asta stupidă care vorbea despre viața de apoi

De ce iertăm cruzimea cuvintelor însăilate de croitori cărora li se zice „poeți”

Pentru că sufletul tău este izbăvit pentru nesomn

De la Revoluția franceză încoace, stăm de veghe într-o cușcă așteptând vânătorii

PRIVILEGII

Pentru tine deschid repede ușa și primenesc cerul cu zâmbetul meu

Jur pe fantomele lui Hamlet că am să te aștept pe colțul unui scaun dintr-o duminică îngândurată și o să fac focul în sobă cu pene de păsări obosite care își uitaseră cuiburile la sudul unui motiv de divorț

Este un privilegiu să ai totul și să nu aștepți nimic

Dacă tot vorbim despre privilegii

PORUNCI

Nu mai caut durerea aceea care era de un ridicol aproape nesuportabil

Lăsați-mă să zbor de pe acoperișul casei, să-mi strivesc aripile până la os ca atunci când potopul din al nouălea cer îmi ascunsese soarele într-o frunză de pelin

Niciodată în restul anului nu rămâi atât de singur și atât de răzvrătit așteptând în zadar pasărea din secera lunii

În jurul meu au rămas penele din poruncile de la rădăcina putrezirii

 

POPAS

M-am oprit

Spre a goli cerul de corbii veșniciei cu sufletul exilat și cu graiul amanetat unor zei ilegitimi

Nici o voință nu-mi poate pune cătușe, pentru că aparțin unei bărci și unui mal cu mesteceni plini de semne gramaticale stupide

Valul mă duce mai departe fără să-l întreb, fără să-l ascult, fără să-l îndur și fără să-i spun seara rugăciuni cu vocea mea disprețuitoare

Și-apoi am plecat mai departe

SUPRAVIEȚUIRE / exerciții de regăsire

Inventez pretexte care să mă rupă de realitate, să-mi golească ochii de lacrimi și să-mi astupe rănile mucegăite necuvenite.

Existența mea depinde de culoarea ceaiului și de gustul ciocolatei amare mâncate dimineața pe stomacul gol.

De aceea când mă gândesc la singurătate și la urma inelului de pe degetul nechibzuit, îmi vine să vomit într-o baltă cu broaște țestoase.

Se poate supraviețui frigului și priveliștii nefirești cu cei fără de scăpare!

Dacă e să vorbim despre supraviețuire…

 

 

FÂNTÂNA / exerciții de regăsire

Poți să arunci pietre în fântână dar nu mă întreba dacă mi-e sete sau dacă mai sunt caii răniți dintr-o ploaie grea căzută ca oboseala actorilor după ultimul spectacol

Aveam gura arsă de necuvinte și nu era vina fântânii rănite că apa mirosea a sălciu și a tulbure

Puteam să fiu un miez dintr-un ceva dar lumina s-a micșorat și ultimul spectator s-a ascuns într-o piatră pe fundul fântânii

Vezi?
Nu întunericul este de vină…

REGI și SCLAVI

Ne naștem din regi și din sclavi anonimi
Sigilii și lanțuri purtăm în destine
Și trecem prin timpuri, sub glugi serafimi
Ca vrednici supuși îndurând lumi creștine

Din lut ne-am născut, din pământ și din fier
Eternii urmași, neînfrânții războinici
Cu sângele dac, într-un tainic cazier
Istorii au scris învățații duhovnici

S-au scris să se știe prin câte-am trecut
Izbânzi absolute, nedrepte înfrângeri
Și datini salvate din timpul tribut
Cu lacrimi, trădări și umile constrângeri

Am fost grăniceri la margini de ramuri
Iubind, am salvat roabe păsări din cer
Curaj când au prins, scăpat-au de hamuri
Salvând orizontul cu propriul mister

Să fim împreună mereu cum am fost
Nestins Univers, convenabil blestem
Soldați anonimi stând de veghe în post
Cu arma trecută prin mir și poem

SMIORCĂIALĂ

De-atâta poezie smiorcăită
Hârtia încetează să respire
E sugrumată, moartă și zdrobită
Sub lespezi peste tot în cimitire

Eu scriu când nu iau noaptea somnifere
Și-n rătăcirea minții mă gândesc
Dacă s-ar cuveni să gust din miere
Când viespi otrăvitoare mă pândesc

Se-adună pe hârtie multe rânduri
Noian de versuri, patimi și cerneală
Risipă inutilă-n zeci de gânduri
În timp ce mă cuprinde-o îndoială

Poemele în stare sulfuroasă
Se strâng la bal mascat de muribunzi
Poeți ca lăutari de speță joasă
Sunt tot mai mulți, lipsiți de har, rotunzi

Înfrânți ca vechii zmei dintr-o poveste
Cu feți frumoși și zâne troglodite
Nici Dumnezeu nu mai avea proteste
Și îi privea cu lacrimi podidite

Cum versul decedase chiar din fașă
În locul lui denivelări de-a valma
Stingheră existență nevoiașă
Greii sunt pumnul și cei slabi sunt palma

Epilog

De-o aroganță fără margini geme
Hârtia albă strânsă cu duiumul
De-un trib de bâlbâiți ce scriu poeme
Și din penița lor se-adună scrumul

Mă-atinge o tristețe fără țară
Trăiesc pierdută un sfârșit de lume
Când cărturari de vază aprobară
Poeme odioase în volume

PARASTASUL de cuvinte

Mă chemi la parastasul de cuvinte
Un ultim bun rămas dintr-un ceaslov
Nedescifrat azi prin altare sfinte
De gânduri resemnate în alcov

Într-un festin ce pare o ruină
Doar pentru doi actori triști debutanți
Inviți la cină-n taină și-n surdină
Poeți și mimi în rol de figuranți

Ți-am fost o muză stinsă din cenușă
Am ars pe rug catrenele de dor
Cu mâini și vise strânse în cătușe
Eu te-am urmat prin lumile ce mor

Îmi arde gândul într-un foc ateu
Și umbra mi-e uscată în catren
În timpul meu uitat de Dumnezeu
Pot fredona din psalmi doar un refren

Să închinăm pocal cu lacrimi sfinte
În rol de regi căiți suntem azi noi
Pe buze otrăvitele cuvinte
În resemnarea zilei de apoi

FERICIREA

Nu pot atinge, încă,fericirea
Doar am trecut ușor tăcând prin ea
O umbră este, prevestind iubirea
O clipă frântă din aripa mea.

Nu pot atinge încă nemurirea
Dar mă îndrept solemn visând spre ea
Eu singură păstrându-ți amintirea
În ceasuri irosite-n urma mea

Nu pot ajunge încă la răscrucea
Cu visele curate, fără poartă
Pe umeri duc și talere și crucea
Ce stă de strajă lumii fără hartă

Nu pot atinge încă deznădejdea
La capătul luminilor de ceară
Renaște din cenușă iar nădejdea
Din flacăra ce arde alb-amară

Nu pot atinge încă infinitul
Plutesc pe mări regrete și păcate
Spre lumea fără țărm ascunsă-n mitul
Poveștii de iubire vinovate

Încă nu pot atinge rătăcirea
Și nici lumina lunii sub alt cer
Oglinzile pierdut-au strălucirea
Sunt vagi reflexii-n visul efemer

Nu pot atinge încă fericirea
Un dar trimis demult de zeii cinici
De veacuri făurind orânduirea
În falsele credințe de duminici

Nu pot atinge încă fericirea
Doar am trecut ușor pe lângă ea

ALVIȚA (pamflet)

Furtunile se-adună subit și violent
Precum un souvenir din piatră biliară
Într-un discurs patetic cu glas incoerent
Al unui prizonier uitat în călimară

Calc liniști în picioare cu versul meu greoi
La tine mă gândesc cât încă sunt tâmpită
Îți scriu poeme blonde pe infinite foi
În timp ce gust un vin, din via nestropită

În lacrimi mă înec la fel ca-n alte dăți
Când nu pot să compun poeme închegate
Văd marea de poeți având priorități
Să publice noi cărți cu versuri nestemate

Nu îmi amintesc formula din penița
Rețetei de succes, să o aplic de mâine
Dar totuși îmi fac timp să mai degust alvița
În timp ce o miros cu nasul meu de câine

OVUL

Acum când primăvara dă în pârg
Și toți hormonii se reactivară
Mă-mbrac într-o cămașă de la târg
Mă pieptăn și-mi aprind iar o țigară

Nimeni nu știe, nici măcar jurnale
Aceleași știri, pe frontul dinspre nord
Într-un declin de puncte cardinale
Aștept noi întâmplări vibrante-n cord

Aceleași atitudini în risipă
Mă hidratez cu vinul alb din cupă
Fumez singurătatea dintr-o pipă
Și port o fustă veche minijupă

A mai rămas speranța în odaie
Mai trece cate-un doctor somnambul
Ursuz cu respirația greoie
Să-mi fecundeze noaptea un ovul

RESTURI de CAL

Ca o cortină seara se-așterne peste scenă
Se-ncheie o poveste ce n-a mai fost jucată
Se face întuneric și-mi trec idei prin venă
Și de prea multă artă, regia-i cenzurată

Trecând de miezul nopții adun în palma mea
Toți fluturii din lume cu aripa-n cangrenă
Din lumea lor bolnavă ce-n veci îi adormea
Cu diagnostic vechi pretins a fi migrenă

Pe care drum s-apuc, spre care stea polară
Ce-mi luminează calea în carul mare-al sorții
Când umbre inegale și clipa glaciară
Mă urmăresc fatal în zile și-n proporții

Visam să pot ajunge la poarta de opal
Să dorm pe solul minții în oarba pustnicie
Cu urme de copite și resturi dintr-un cal
O lumânare veche să-aprindă o făclie

Visam să pasc iar turme pe muntele de aur
Izvorul de iluzii să traverseze stele
Mă încerca un gând, convalescent balaur
Venit din lumi străine cu basme despre iele

Ciudatul vis se naște din rădăcini de plută
Și înflorește parcă din muguri de coroană
Pe calul meu de ceară din iapa nenăscută
Duc lemnele cu droaia spre iarna ta orfană

De îmi întorc iar chipul, către-nceputul lumii
Să văd fantasme mândre, strămoșii mei de fier
Veniți din vremuri stinse, și-n urma lor postumii
Cum și-au croit destine sub luna altui cer

Aș vrea să văd lumina din lacrima adâncă
Să mă aștepte-o barcă din scânduri creștinate
Pe plaja eșuată de veacuri sub o stâncă
La care mai veneau, supușii zei să-noate

LAURI

Hipnotizată fiind, de trecerea prin timp
Prea frământate ceasuri se lăfăie-n risipe
Când calde amintiri desprind din anotimp
O pulbere de-atomi cu minunate clipe

Nu știu de unde vin și visul mi-e uimit
Văd însă foarte clar cum dau scării ocol
Și ochii mi-i închid în nesupusul mit
Ce trece ca un duh prin fum de turnesol

Sunt suspendată-n zori pe-un raft de bibliotecă
În camera învinsă, tristețea guvernează
Pe șiruri lungi de cărți e-o liniște aztecă
Și-o pulbere de prafuri în straturi ce veghează

Pereții-s scorojiți și lampa este stinsă
Ideile în fașă, demult au adormit
Și timpul a-mpietrit ca o statuie-nvinsă
De-atâta veac apatic de scris/vers compătimit / de scris și necitit

Se pare că-n curând o carte vă dedic
Și greieri vor scanda în praful ce oftează
Văzând cum cerul meu se umple cu nimic
Cocliții lauri verzi, mai tare se-oxidează

 

PATRIOTISM

Nu mă aplec deloc sub semnul crud al fricii
Când lupta ce o duc mă poartă singular
Nu sunt o oarecare la temelia crucii
Am crezul neînfrânt în fluxul vascular/ și visul temerar

Pe frontul meu nocturn, sub stele muribunde
Eu nu ucid ideea născută din dreptate
Sunt un banal soldat, un anonim oriunde
Și numitor comun, un zid dintr-o cetate

Împinși către recursuri de toți nebunii lumii
Soldații se îndreaptă înșiruiți pe front
Năpastă și primejdii din darurile ciumii
Dispar hipnotizați în albul orizont

Iar viața ce urmează, săracă fără ei
Se duce tot mai stins spre cerul meu hipnotic
Din care uneori chiar ei, pretinșii zei Ne spun o rugăciune cu versul patriotic

Epilog

Și tot ce port tăcut în ranița din spate
Atârnă greu, prea greu, mai mult decât se poate
Dar am un gând curat în clar fără emoții
Să îmi usuc la soare, pe sârmă toți chiloții

ALEGEREA

Decât o vorbă falsă, ipocrită
Care în ceai îți pune mătrăgună
Prefer o-njurătură-mpădurită
Cu glas, despre originea străbună

Detest privirea falsă și smerită
Altarul iezuit ce rugi ascultă
Din ochii cu pupila înnegrită
Și degetul din mijloc ce insultă

Prefer privirea rece-n ochi de fiară
Și mâna grea-mbrăcată-n catifea
De cuțitar, de târfă ordinară
Din filmul western cu șerif și stea

Sinceritatea este o povară
Dacă o-nfrunți pe loc, te și doboară

IDENTITATE

Nu poate fi o simplă întâmplare
Sau vreun joc iscat din curtea școlii
Când zeii sunt răpuși de febra bolii
Un fapt banal din basme populare

Nu este-o rătăcire-a lumii crude
Nici un exces al nebuniei slabe
Și nici vreo regulă din lumi arabe
Când mă privești în ochi, cu pleoape ude

Nu văd pe cer o lună bipolară
Și nici înstrăinarea mea de tine
Va fi un viitor după cortine
Fără decor, lumina-i mai neclară

Nu e-o viroză necontagioasă
Dar graba ce-o contestă e imună
Doar mintea și credința se adună
În dependența lor bolnăvicioasă

Nu e-o iubire de eternitate…
Nu sunt cuvinte-n stare să adune
Trecând prin începutul lor din lume
Să ne găsim în leac identitate

CÂMP de LUPTĂ (pamflet)

Nu mă grăbesc să-ajung în Infinit
Și nu mă duc de boli sau bătrânețe
În uterul din care am venit
Cu versul mort și bigudiuri crețe

Mi-e dat să lupt din greu pentru poeme
Predestinată liniei întâi
Și simt în cord penițe strânse-n cleme
Să nu îmi curgă sângele călâi

Câmpul de luptă este un caiet
Atâta am și nici nu cer în plus/ favoruri
Dar uneori beau vinul cabernet
Să mă energizeze noi fioruri

Moartea îmi pare tristă fără coasă
Atunci când merg pe sfoara cu hârtoape
Ca un circar ce nu mai are plasă
La un spectacol vechi cu muze țoape

N-am trese, nici insigne, decorații
Deși particip veșnic la paradă
Încerc să mă susțin prin declarații
Într-un discurs cu iz de limonadă

Am hărăzit poetic versuri noi
Și simt pe piept cămașa asudată
Când bunul Dumnezeu e un copoi
Ce mă vânează, fiind necenzurată

Nu-mi curg bale festive de renume
Pentru un joc perfid la cacealma
Și nu aștept nici laude postume
Eu o să scriu până-oi anchiloza

 

PARASTASUL de cuvinte

Mă chemi la parastasul de cuvinte
Un ultim bun rămas dintr-un ceaslov
Nedescifrat azi prin altare sfinte
De gânduri resemnate în alcov

Într-un festin ce pare o ruină
Doar pentru doi actori triști debutanți
Inviți la cină-n taină și-n surdină
Poeți și mimi în rol de figuranți

Ți-am fost o muză stinsă din cenușă
Am ars pe rug catrenele de dor
Cu mâini și vise strânse în cătușe
Eu te-am urmat prin lumile ce mor

Îmi arde gândul într-un foc ateu
Și umbra mi-e uscată în catren
În timpul meu uitat de Dumnezeu
Pot fredona din psalmi doar un refren

Să închinăm pocal cu lacrimi sfinte
În rol de regi căiți suntem azi noi
Pe buze otrăvitele cuvinte
În resemnarea zilei de apoi

AUTOPSIE

Nici vârsta mea, nici mintea și nici trupul
Nu îmi dau voie să te țin aproape,
Deși am crezul, fără nici un scrupul,
Deplina fericire o să-mi scape.

Un târnăcop îmi taie carnea vie,
Neliniștit scheletul dă să fugă
La morga, cu depozit de sicrie,
Ascuns în carapace, sub o glugă.

Simt inima cu valvele fibroase
Si-aud cum bate cuie-n oase vântul;
Un cardiac chirurg, cu unghii roase,
Uitase să depună jurământul.

Alt medic, chiar legist, atins de-o goangă,
Nebunului, îi smulse câte-un deget,
De spaimă tot privesc către falangă,
M-ascund în morgă fără ca să preget.

Altui nebun îi smulse chiar femurul
Alcătuit din zeamă și mucoasă
De groază, m-am legat de gât cu șnurul…
În loc de bisturiu avea o coasă

La vârsta mea o să mă rog la moaște
Când tu ești rezident la chirurgie
Și dacă-aș știi că dragostea renaște,
Chiar eu mi-aș face câte-o autopsie.

ISTORII

Ne naștem din regi și din sclavi anonimi
Sigilii și lanțuri purtăm în destine
Și trecem prin timpuri, sub glugi serafimi
Ca vrednici supuși îndurând lumi creștine

Ne naștem din lut, din pământ și din fier
Prea simpli urmași, neînfrânții războinici
Cu sânge de dac, într-un tainic cazier
Istorii au scris învățații duhovnici

S-au scris să se știe prin câte-am trecut
Izbânzi absolute, nedrepte înfrângeri
Și datini salvate din timp nenăscut
Cu lacrimi, trădări și umile constrângeri

Am fost grăniceri la margini de ramuri
Iubind am salvat roabe păsări din cer
Curaj au tot prins scăpate din hamuri
Salvând orizontul cu propriul mister

Împreună să fim, împreună am fost
Ca într-un etern convenabil blestem
Soldați anonimi stând de veghe în post
Cu arma trecută prin mir și poem

Ca să-nțelegem că toți deopotrivă
Suntem născuți dintr-un simplu pretext
Iubirea de țară nu-i plută-n derivă
Timpul e martor fidel în context

NOU VENITĂ

Îți par a fi venită dintr-un tărâm cu fluturi
Eliberată sclavă de trudă și osândă
Din turnul cu eroii care plătesc tributuri
Cu mâinile-n cătușe și vocea tremurândă

Cu aripi netăiate, încă mai pot să zbor
Prin lumi ce-s nepătrunse de veșnice mirări
Realități ascunse în veacul trecător
Stă timpul bun supus, de-un veac în abdicări

Îți par a fi venită dintr-un oraș pustiu
Al unui basm real cu fragede făpturi
Închis în fantezia nebunilor ce scriu
Și își purtau povara ca-n vechile scripturi

Puterea nopții însăși, incert se readună
Bat clopote de lut în galaxii murinde
Nebunii joacă noaptea țintar sub clar de lună
Tot ei vor fi stăpâni și tot ei ne vor vinde

O vară indiană așteaptă sclavi de fluturi
Cu aripi colorate în caruselul fricii
Și-un viitor nesigur ce stă în așternuturi
Au devenit rutină și nesfârșite vicii

Îți par a fi venită dintr-un tărâm de fum
Prin ochii tăi mă vezi ca pe un nou trofeu
Culoarea nebuniei și poză de album
A ta Euridice, tu veșnicul Orfeu

NEMURIRE

Retrași într-ale noastre când nu mai vrem nimic
Degeaba ne îmbie miresme de cuvinte
Ne oxidăm pragmatic când timpul prea calic
Ne traversează veacul tăcut și prea cuminte

Sătui de-atâta caznă și toate câte sunt
Ne adormim cu gândul la basme ideale
Din anii tinereții, cândva un amănunt
Abia de mai respiră, ceasornicele goale

Iubiri elementare ne-au traversat trecutul
Când toate ne-au fost puse în ranița din spate
Mărirea și durerea, suișul, nevăzutul
Înscrise în caziere, scadențe anexate

O mână resemnată ce parcă ne deschide
Palatul de cleștar din basme ametiste
Se lăfăie-n saloane cu muzici schizoide
A clipei tinerețe din lumile-anarhiste

SĂRACĂ

Sunt prea săracă Doamne, să cumpăr și să port
Pantofi urâți și ieftini ce prea puțin durează
Mai bine-nchid centrala de mâine cu efort
Și strâng un ban cerșit să-mi iau pantofi de vază

Sunt prea săracă Doamne, să-mi cumpăr rochii rupte
Vâscoze și poplinuri rămase de ocară
Vreau să mă port distins, cu fițe ne-ntrerupte
Cât sunt în casa mea, arcușul de vioară

Sunt prea săracă Doamne, ca să cerșesc pomană
Să stau lângă biserici să tot aștept un mort
Să dau cinci acatiste din banii de tocană
Să iau marele premiu la loto pronosport

ONOR

Se dă din cap onorul, fanfara stă pe soclu
Fastuos e tricolorul ce flutură pe scară
Și cai vopsiți în negru ce poartă toți monoclu
În marșul triumfal al morții de ocară

Tu vei purta pe umeri sicriul cel din urmă
Acest convoi de doliu îl recunosc chiar eu
Și caii cu pampoane, coroanele din sârmă
Cel mai bogat vestigiu, va fi mausoleu

Sunt agățate trese pe haina ta de gală
Chipiul se bombează de prea mult dat onor
Cutia craniană e-o cavitate goală
Când nici un cord nu bate în pieptul dezertor/ pe raft la abator

Funest tărâm de umbre uitat de prădători
Ca lilieci gigantici și ca dragoni târzii
Ai unor ere-n care tâlharii zburători
Răpeau comori ascunse în văile pustii

Rămâne numai umbra, o funie și nodul
Din viața ce a fost, când acră, când amară
Aici în dricu-acesta de zdrențe/ gușteri vă e locul
Voi ce mai pe nimica ați fi vândut o țară

POEȚII

Nu-mi poate pune nimeni cătușe la penițe
Chiar dacă mă condamnă nebuni contagioși
Eu cred în primăvară și-n albe coronițe
Și-n sărbători curate lăsate de strămoși

Poeții au pe umeri curajul de cazarmă
În veacuri noroioase cu mâna pe trăgace
Respiră lumea iarăși prin țeava de la armă
Dorm zeii-n nesimțire, în loc să facă pace

Poeții poartă scuturi să-și apere menirea
Nu au venit pe lume să fie chiriașii
Tavernelor, în care se cântă iar unirea
Ei sunt făuritorii, de versuri, sunt fruntașii

Poeții sunt actorii planetei de nisip
Ce curge prin clepsidră încet și pueril
Sunt zei și piramide, scriind stereotip
Dar simultan și visul și plânsul de copil

SOLITUDINE

Prin cameră
E-un maldăr de caiete amputate
Azvârl nefericite ghemotoace
Avort spontan al textului ce zace
Sunt albe cranii, versuri căutate

În scrâșnete de dinți abreviate
Mă condamnați absurd fără să scap
Statuie prăbușită fără cap
Mă acuzați cu vorbe înfierate

Îmi scuturați livada fără rod
Cu fructe viermănoase și necoapte
Și frunze-atinse de meningi inapte
Dar le privesc cu zâmbetul schilod

Aș dezerta-n abis reversul lumii
Pe scena milenară-n amfiteatru
O recuzită veche fără teatru
Dau indicații din mormânt postumii /străbunii

Nimic nu simt din tot ce m-ar răpune
M-am dăruit pe rând cu ale mele
Și primăvara pribegirii grele
Prin nebunie la-nceput de lume

Privesc în gol, clepsidrele mă cheamă
Văd viața ca pe-o iarnă albă clară
Și luna-mi pare tot mai bipolară
Lumina însăși e o diagramă/ cardiogramă

În truda noastră de a fi mai bine
Nesomnul, neodihna mi-au fost legi
Rămân a nimănui, eu nu am regi / -n fărădelegi
Nu vreau inseminări consagvine

Când triumfal puterea e-n delir
Și farsele se joacă vodevil
Veți exila-ntr-o comă de azil
O pasăre scăpată din turnir

Sunt amintiri prin care viitorul
Pământul, prăbușindu-se sub ele
Umblă pe mări, bărci negre fără vele
Ce-mi prevesteau căderea și nu zborul

Mă aclamați la început de lume
În piesa fără scenă sunt doar eu
Jucând un rol din viața unui zeu
Nimicul vieții mele n-are nume

Sunt zborul unei păsări în clișeu

Sunt doar o minge aruncată la fileu

MIZA

Destinul meu îl joc numai pe-o mână
Pe mâna mea, de alta nu îmi pasă
Iluzii și propteli toate-mpreună
Sunt amăgire, bluf, minciună crasă

E cazinou și toți crupierii-adună
Jetoane și monedele pe masă
Să joc pe datorie și arvună
Și pun fișicul tot dacă mă lasă

Un joc stupid, o simplă mascaradă
Nici un câștig și miza este moartă
Tot ce se joacă noaptea e șaradă
Adjudecă o mână/crosă ce nu iartă

Chiar de câștig, nu pot să-ating un leu
Ispita-mi zice… „miza e o artă”