Ivan Ivanovici Paiu era sergent și activa la Secția Raională de Miliție a raionului Stejăreni, de vreo douăzeci de ani.
Acum doi ani, șeful miliției îl numise intendent, adică responsabil pentru gestionarea bazei materiale a Secției de Miliție.
Munca îi era pe cât se poate de simplă, deoarece clădirea secției era nouă și nu prea avea nevoie de reparație.
Cea mai mare problemă pentru el, era fațada edificiului, pe care trebuia permanent, să o întrețină într-o ordine impecabilă. Era dator să aibă grijă de florile care creșteau în fața clădirii, iar vinerea, să văruiască bordurile trotuarului.
Firește că se mai întâmpla să suplinească funcția vreunui coleg în perioada concediului sau a tratamentului medical al acestora, asemenea cazuri se întâmplau, însă, mai rar. În rest, intendentul executa ordinele șefilor.
* * *
— Ivan Ivanovici, îl strigă într-o dimineață, șeful Inspectoratului Auto de Stat, știi ce zi este astăzi?
— Cum sa nu știu, tovarășe căpitan, răspunse el, încrezător, este 10 noiembrie a anului 1982, e Ziua Miliției.
— Corect, aprobă șeful, de acea, am o rugăminte la tine, să plecați încă cu alți doi sergenți în pădure, „În hârtop, la Cruce”, unde, pe malul iazului, să pregătiți o masă. Totul este organizat, a rămas doar să faceți frigăruii. Eu cu conducerea secției vom veni acolo pe la orele 14:00.
— Bun, spuse Ivan Ivanovici, și plecă bucuros.
* * *
Către ora 14:00, adjuncții și șefii de servicii se adunaseră în pădure, pe malul iazului, să-și sărbătorească ziua profesională. Erau prezenți cu toții, cu excepția șefului instituției.
La scurt timp, apăru și mai marele miliției și se așezaseră cu toții la masă.
După felicitările reciproce, cu ocazia Zilei Miliției, urmate de închinarea primului pahar, șeful secției se ridică și spuse cu o voce posomorâtă:
— Știți, am pentru voi, o noutate tristă — azi, a murit Leonid Iliici Brejnev.
— Cum, a murit Brejnev?, sări șeful Inspectoratului Auto de Stat, parcă nu au spus nimic despre asta la radio!
— La radio, nu au anunțat, a răspuns șeful miliției, dar informația e justă. M-a telefonat un prieten de la Ministerul de Interne și mi-a spus-o, iar el a fost telefonat de cineva de la Moscova. De aceea, eu trebuie să plec, fiindcă ar putea să mă caute cineva de la minister. Voi rămâneți, dar, vă rog — fără cântece și gălăgie. Doar a murit conducătorul țării.
— Am înțeles, răspunseră cei prezenți într-un glas.
Dar după al doilea păhărel, încetul cu încetul, începură discuțiile, apoi, de la discuții, se trecu la jocul în cărți, iar după al patrulea păhărel, porniră și cântecele.
Și de ce ar fi trebuit ei să aibă frică, doar nimeni din Stejăreni, în afară de ei, nu știa încă, despre decesul conducătorului țării.
* * *
A doua zi dimineață, îndată ce sosi de la executivul raional, șeful de miliție îl chemă pe intendent în birou.
— Ivan Ivanovici, i se adresă el, în legătură cu moartea lui Leonid Brejnev, au fost anunțate patru zile de doliu pe țară.
— Și ce trebuie sa fac?
— Tu trebuie sa cobori drapelul de stat de la intrarea în secție, în bernă, așa cum se face în zilele de doliu.
— Cum, … în bernă?, întrebă oarecum pierdut, acesta.
Era de doua decenii în serviciu la miliție, dar nu auzise de moartea conducătorilor de țară și de aceea, sărmanul Ivan Ivanovici, nici nu știa cum ar fi trebuit să acționeze la coborârea drapelului în bernă.
— Înțelegi, Ivan Ivanovici, continuă șeful miliției, acum, coada drapelul de stat stă atârnată în sus, dar în „bernă”, înseamnă că tu trebuie să apleci vârful drapelului în jos, așa ca să atârne coada drapelului aproape paralel cu pământul.
— Am înțeles, răspunse Ivan Ivanovici și se îndreptă spre ieșire.
— Un moment, îl strigă șeful miliției, și încă una, anină, te rog, la vârful drapelului, două panglici negre și nu uita.
* * *
Ivan Ivanovici ieși afară, privi la drapelul de stat, arborat sus , la ușa de la intrare și începu a chibzui cum ar putea el să-l coboare în „bernă”.
Cu adevărat, era o problemă și chiar una deloc simplă.
Acum, drapelul stătea „țanțoș” introdus cu coada în țeava suportului de fier, care era fixat de perete, dar pentru a-l coborî în bernă, trebuia montat un alt suport cu o altă țeavă aplecată, care ar fi ținut și drapelul aplecat. Dar să monteze acum, un asemenea suport, era pentru Ivan Ivanovici, prea dificil.
„Să fac un suport nou, e o lungă istorie, lasă că l-oi lega, eu, cu o sârmă, de suportul vechi, așa ca să atârne cu „nasul în jos”, gândi Ivan Ivanovici, cred că va ține el patru zile de doliu, dar pe urmă, te uiți, poate până la pensie, nu s-or mai întâmpla așa cazuri.
Acum, trebuia doar să găsească o panglică neagră.
Umblase vreo două ore pe la magazinele din oraș, dar așa și nu găsi de unde să o cumpere, până când un cunoscut îi sugerase să meargă la casa de deservire socială, acolo unde se confecționează coroane pentru înmormântări și astfel, se alesese cu vreo doi metri de panglică neagră.
Reveni după amiază la miliție, scoase drapelul din suport, atârnă de vârful acestuia, cele două panglici negre, după care îl aplecă și îl legă de suport cu o sârmă.
Coborî ulterior de pe scară și examină îndelung drapelul.
Acum, avea impresia că mândrețea de drapel de culoare roșie, cu secera și ciocanul pe el și cu două panglici negre la vârf, aplecat în jos, simboliza cu adevărat, durere și tristețe.
* * *
Mai trecură două zile, când, dis-de-dimineață, șeful miliției, ajungând mai devreme la serviciu și dând să între în edificiul miliției, observă că drapelul de stat de la intrare se tăvălea pe jos.
— Urgent, chemați-l la mine pe sergentul Paiu!, îi ordonă el ofițerului de gardă.
În puțin timp, Ivan Ivanovici era deja în biroul șefului.
— Scuzați, tovarășe locotenent-colonel, i se adresă Ivan Ivanovici intrând în biroul șefului, a fost vânt noaptea trecută și a dat drapelul jos, dar l-am pus la loc.
Perioada de doliu trecură repede.
După patru zile, Ivan Ivanovici dezlegă drapelul de la suport, îi scoase panglicile negre din vârf și îl reinstală la locul obișnuit.
* * *
Se mai scurseră un an și trei luni, când într-o dimineață, șeful miliției îl chemă iar, pe Ivan Ivanovici în birou.
— Ivan Ivanovici, avem din nou, patru zile de doliu pe țară — a murit conducătorul țării, Iurii Andropov, îl anunță el.
— Înseamnă că trebuie să „aplec” din nou, drapelul de la intrare, în bernă, răspunse înțelegător, Ivan Ivanovici.
— Nu să-l apleci, îl corectă atunci, șeful miliției, dar să-l „cobori în bernă”.
Dar „a apleca” și „a coborî” drapelul în beznă, pentru Ivan Ivanovici, însemna același lucru, adică a-l lega de suport cu o sârmă.
Așadar, răscoli urgent prin sertarele biroului său, găsi panglicile negre, le atârnă la vârful drapelului, pe care îl legă apoi iar de suport cu o sârmă.
Nu trecu nici o oră și ordinul șefului fu executat.
* * *
A doua zi de doliu seara, când afară deja înnoptase, șeful miliției ieși cu gândul să plece acasă, dar observă iar, la ușa de la intrare, drapelul pe jos.
Chemați-l urgent la mine, pe sergentul Paiu, îi ordonat el supărat, ofițerului de gardă.
Cât ai clipi din ochi, Ivan Ivanovici apăru în fața șefului de miliție.
— Ce-i cu drapelul ăsta, tovarășe Paiu?, întrebă cu severitate în glas, șeful miliției.
— Scuzați, tovarășe podpolcovnic, l-a dat vântul jos, îl leg îndată, replică Ivan Ivanovici și o zbughi după scară.
În timp ce Ivan Petrovici se afla sus, pe scară și lega drapelul cu sârmă, locotenent-colonelul îl întrebă:
— Ivan Ivanovici, nu auzi muzică la Stejăreni?
Intendentul se opri din proces rămânând nemișcat ceva timp, după care răspunse:
— Aud toba bătând, tovarășe podpolcovnic.
— D’apoi toba și înseamnă muzica, accentuă șeful miliției, apoi continuă: Urgent, leagă drapelul și pleacă până la acel cu muzica și spune-i să termine veselia, dacă nu dorește să fie amendaț, fiindcă în țară, sînt declarate zile de doliu!
* * *
În mai puțin de jumătate de oră, Ivan Ivanovici era deja la cortul unde cânta muzica.
— Chemați-l la mine pe gospodarul casei, îl rugă el pe un oaspete, care era afară.
În curând, apăru speriat, și gospodarul casei.
— Ce se petrece aici, la voi, îl întrebă Ivan Ivanovici.
— Avem … o cumătrie, tovarășe serjent, se justifică oarecum neîndemânatic, gospodarul casei.
— Cum așa, cumătrie, doar știți că în țară, avem zile de doliu și toate evenimentele distractive și de veselie sunt amânate, îl responsabiliză cu toată seriozitatea de care era în stare, Ivan Ivanovici — toba voastră se aude până la miliție!
— Dapu-i ce să facem, tovarășe sergent, am făcut mâncarea, am chemat oaspeții, dacă amânăm cumătria, atunci avem pierderi, explica timid, gospodarul casei.
— Atunci, faceți cumătria fară muzică, dacă vreți să nu fiți amendați, recomandă Ivan Ivanovici.
-— Bun, facem fără muzică, se lăsă speriat, gospodarul casei și, după o mica pauză , parcă stând puțin pe gânduri, adăugă: Poate stați puțin cu noi la masă, tovarășe serjent, sunt sigur că nu ați mâncat azi seara.
Ivan Ivanovici tăcu o clipă neștiind parcă ce să răspundă, apoi schimbă tonul:
— Bun, dar nu pe mult timp, mă silesc și eu, acasă, doar e sâmbătă seara.
Grabnic, i s-au fost aduse într-un colț de masă, o farfurie cu răcitură, alta — cu sarmale calde, i s-a turnat un păhărel de vin și deodată, parcă a dispărut frica față de sergent.
După ce Ivan Ivanovici luase al doilea păhărel de vin, stăpânul casei îl întrebă:
— Tovarășe serjent, dumneavoastră ați spus că toba noastră se auzea tocmai la miliție, poate ne permiteți să facem muzica fără de tobă — doar acordeonul și celelalte instrumente muzicale nu se auzeau.
Propunerea îl opri din mâncat pe Ivan Ivanovici. Chiar nu știa ce să spună, fiindcă ce-i drept e drept, el nu auzise nici cântat de acordeon și nici de trompetă.
— Bun, zise în sfârșit Ivan Ivanovici, vă permit să faceți muzica, dar fără tobă.
Mai trecu puțin timp, mai mâncară, mai luară câte încă un păhărel cu vin, după care, de masa la care servea Ivan Ivanovici, se apropie toboșarul.
— Tovarășe sergent, îl rugă acesta, știți de ce toba mea se auzea până la miliție — asta pentru că eu o băteam foarte puternic. Și după câteva clipe, privindu-l în ochi, pe Ivan Ivanovici, trecu la direct: Tovarășe serjent, hai, dați-mi voie să bat toba, de acum o voi bate foarte încet, atât de încet, ca să o auzim doar noi, cei adunați aici.
Ivan Petrovici se oprit iar din mâncat, stătu o clipă nemișcat, apoi privi molcom în jurul său, unde stăteau vreo zece bărbați, care așteptau cu priviri iscoditoare și cu respirația întretăiată, răspunsul lui Ivan Ivanovici.
— Bun, rosti verdictul, Ivan Ivanovici, poți bate toba, dar încet, așa ca să nu se audă departe.
* * *
Abia trecuse un an și când colo, șeful miliției îl poftește iar, pe intendent în birou.
— Știi, Ivan Ivanovici, avem din nou, doliu în țară, a murit iar, conducătorul nostru, Cernenco Constantin Ustinovici.
— Bun, reacționă cu responsabilitate, Ivan Ivanovici, eu știu de acum ce să fac, bine că nu am aruncat panglicile cela negre.
— Nu, nu, a spus șeful miliției, cât se poate de legat drapelul cu sârmă? De data asta, trebuie sa facem, și noi, un suport nou pentru drapel, un suport special pentru a coborî normal, drapelul în bernă. Dacă nu știi cum să-l faci, pleacă la clădirea executivului raional și te uită, ei au acolo un așa suport.
* * *
Dar până când va face suportul cel nou, Ivan Ivanovici era dator să coboare drapelul în bernă.
După ce a legat iar, de suport, cu sârmă, drapelul aplecat, a mers la executivul raional.
Acolo, a luat măsura noului suport și a început a căuta o întreprindere, care ar putea confecționa un asemenea suport.
* * *
În a treia zi de doliu, suportul era gata. Acum, urma doar să-l fixeze de peretele de la intrare, dar ca înadins, nu putea face găurile, fiindcă prea dur era peretele.
Se chinuise Ivan Ivanovici vreo două ore, dar fără folos.
După amiază, când deja era istovit și transpirat de-a binelea, se apropie de el, șeful miliției.
— Ce, Ivan Ivanovici, cum merg treburile?, se interesă acesta.
Intendentul, abia ținându-se pe scară, întoarse capul și porni a se lamenta:
— Rău merg, tovarășe podpolcovnic, nu pot să fac găurile, peretele e din beton armat, dar ca să faci găuri în beton armat trebuie sa ai sfredele speciale, moderne, dar eu nu am.
Șeful miliției îl privi cu milă și îl opri:
— Coboară jos, Ivan Ivanovici, nu mai trebuie să mai pui suportul de doliu, l-or pune alți. Coboară, că avem un conducător de țară tânăr, căruia îi spune Mihail Gorbaciov.
Intendentul așa și încremeni pe scară cu sfredelul în mână.
Își reveni după puțin timp, coborî încet de pe scară și îl întrebă pe șef:
— Tovarășe podpolcovnic, dar câți ani are Mihail Gorbaciov?
— În jurul la 54 de ani, preciză mai marele miliției.
„Bu-u-un”, gândi în sine, Ivan Ivanovici, cu siguranță că voi dovedi sa ies la pensie, dar suportul de doliu și panglicile, mai bine le duc la mine în birou, cine știe ce se poate întâmpla pe viitor…”.
Hamburg, 23.02.2022
