Scrisul, cred eu, e un mister, un joc de-a cuvintele. E un dar de la Cel de Sus. Cuvintele sau talentul de a scrie sunt, sigur, daruri ale Providenței. Un dar care-ți cere sufletul nopților nedormite. De multe ori am menționat că sunt numai o unealtă sub oblăduirea atotputernică a Cuvântului suprem, a acestei forțe divine, care probabil prin Îngerul păzitor îmi șoptește ce anume și cum să scriu. De multe ori mă gândesc și altfel, că a te ruga Cerului este echivalent cu a scrie. Ideea aceasta se regăsește și în cranica lapidară a literatei Doina Dabija, redactor-șef al hebdomadarului Literatura și Arta, la cea de-a doua ediție a cărții mele Poteci spre ziua a șaptea.
Relația asta cu cuvintele, cu scrisul în special, este, cred, o viață a sufletului ales, care pentru a fi în lumea asta materială, reală, trebuie îmbrăcată în trăiri, în sensuri, în emoții, în cuvinte ca să ajungă până la cititor. Dar nu apărută așa într-o zi, ci încă din copilărie lecturile trebuie să devină trăire, ca ele să te cioplească și să te innunde cu idei, cu cuvinte, cu metafore în maturitate.
Se știe că la început a fost Cuvântul. Tot el va dăinui și finalul lumii. Cu cuvântul a creat Dumnezeu lumea, tot prin cuvânt ne va judeca. De ce atunci să ne despărțim, să ne îndepărtăm de El, de Cuvânt?
Din păcate, în zilele de azi cartea, cuvântul scris rămâne cumva în umbră. Se preferă alte tehnici performante care, cu regret, sunt folosite abuziv și încorect de copii, ba de multe ori de maturi, devin un rău modern pentru rațiunea umană, pentru inteligența copiilor, îndeosebi. Prinții sunt primii care pot face un copil încă de mic să pătrundă farmecul cărților. Cum? Simplu: prin exemplul propriu, prin lecturi permanente, prin lecturi zilnice. Cât copilul urmează grădinița și școala, părinții sunt datori să intervină promt în educarea odraslelor prin lectură. Toți ar trebui să contribuie unificator. Dar acum, din păcate nici cei maturi nu mai citesc. Audiovizualul, ecranele, rețelele sociale ne-au cucerit totalmente spațiul. Slavă Domnului că iată mai există proiecte educaționale, mai avem cadre de resort în învâțământ, în cultură care luptă să readucă lectura în vizorul societății. Vă imaginați ce ne-am face dacă nu i-am avea nici pe acești entuziaști? De altfel, ce s-ar întâmpla? Probabil, ne-ar cuprinde bezna, depravarea, într-un cuvânt – Apocalipsa. Avem, acum și mai mult, nevoie de unificarea tuturor forțelor motrice și un efort considerabil pentru a schimba starea de lucruri.
Eu în scrierile mele afirm că pentru toate este un medicament – dragostea. În acest context îmi amintesc de un interviu cu maestrului Nicolae Dabija, în care dumnealui vorbește despre o întâmplare petrecută la Mănăstrirea Saharna. Fiind pe acolo în vizită, poetul se întâlnise în poartă cu un preot-monah cunoscut care publica în Literatura și Arta poezii, și care în acel moment prășea într-o grădină cu flori. Scriitorul-acedemician, dorind să facă pe seama slujitorului monahal o glumă, îl întreabă: Ce scrii acolo, părinte cu sapa? La care părintele îi răspunde smerit: Scriu o rugăciune, frate Nicolae. Poetul concluzionează, că pe toate câte le facem în viața noastră, să le facem ca pe o rugăciune, cu multă dragoste, dedicație și credință. Eu cred că și lectura este o rugăciune, pe care trebuie să o umplem cu dragoste. Că toate acestea se revarsă de la Dumnezeu. Iar atunci când ești în permanentă legătură cu Divinitatea, vei răspândi dragoste, bunătate, blândețe, pace.
Așadar, titlul mi-a venit prin percepția de a rămâne același Poteci spre ziua a șaptea. De ce Poteci? De ce anume ziua a șaptea? Simplu. Drumul pe care fiecare creștin îl parcurge spre Dumnezeu și felul în care îl parcurge, faptele concrete pe care le întreprinde, izbânzile bune de milă, lecturile care îl duc spre aceasta ș.a. sunt foarte importante în relaţia noastră cu Dumnezu, în relaţia noastră de relegare, dacă vreți, cu patria noastră eternă – Cerul, căci unele din acestea pot fi salvatoare. Ziua a șaptea – aici vorbesc de ziua pe care noi astăzi o considerăm a șaptea, fiind, de fapt, ziua întâi. Aceasta este ziua lui Dumnezeu, pe care trebuie să o sfinţim fiecare cum poate – unii mergem la biserică și ne întâlnim cu Hristos la Sfânta Liturghie și suntem fericiţi. Alţii în această zi citesc ceva ziditor de suflet din Sfânta Scriptură sau din plăsmuirile Sfinţilor Părinţi și alte opere de suflet, și toți facem pași siguri spre Împărăția Cerurilor.
Cartea aceasta vine să-i întregească pe cei care vor să trăiască creștinește corect și poate, după lecturare, unii vor începe să-și bătătorească, alţii să-și croiască calea, drumul, potecile spre înălțimile sfinte, spre rugăciune, iar toate aceste poteci ne vor urca spre nemurire, spre viaţa veșnică, spre Acasă.
Doamne ajută să luminăm prin lecturi!
Vasilisk Donica
