Era un sfârșit de cireșar, care nu se deosebea prin nimic, de cele din alți ani.
Un sfârșit de cireșar cu zile lungi și toride, cu seri încântătoare și nopți liniștite, pline de farmec, dar și foarte scurte.
La Făgureni, era ora 6 dimineața, când moș Nicanor Șoitu se trezi.
Pentru el, un pensionar, ora șase era prea devreme. Ar mai fi dormit, dar nu putea – așa era el, obișnuit să se trezească, încă de pe timpurile când muncea la brigada de vii a colhozului din sat.
Și așa culcat, începu să își schițeze un plan despre ceea ce trebuia să facă în acea zi.
Primul lucru, pe care îl va face, gândi moș Nicanor, e să își hrănească cei doisprezece curcani, apoi să îi scoată în drum și să îi lase să plece pe toloaca din fața satului.
Da, și tot azi, numaidecât, ar mai trebui sa se ducă și să prășească măcar ceva-ceva din porumbul de pe lotul de dincolo de sat.
Nu ar trebui să tărăgăneze cu prășitul, fiindcă, dacă se înrădăcineaza buruienile, va fi mai greu de prășit.
Și ar trebui să plece cât mai degrabă, până a se ridica soarele și a da căldura.
Cu curcanii, se va descurca el repede, căci aceștia găseau singuri, toloaca. Seara, se întorceau tot singure acasă, fiindcă așa erau ei învățați de mici. Se duceau, probabil, din dragostea de libertate, dar reveneau seara știind că acasă, îi aștepta moș Nicanor cu ceva de pus în gușă.
În familie, cu baba, parcă ar fi avut o înțelegere. El avea lucrul lui, bărbătesc, baba îl avea pe al ei. El se ocupa de curcani, iar baba – de găini.
* * *
Odată sculat, moș Nicanor dădu grăunțe la curcani, îi așteptă în liniște, să ciugulească grăunțele, după care, îi scoase din curte și îi lăsă în voie, să ajungă la toloacă. Nu avea de ce sa îi fie teamă, fiindcă toloaca era la vreo 200 de metri, mai la vale de casă. Dar de ce să se teamă, când despre cazuri de pierderi ori furturi de păsări de pe toloaca satului, nu se mai auzise demult.
* * *
Baba taman terminase de prăjit ouă, când moș Nicanor intră în casă.
Luaseră masa împreună, după care îi spuse babei că pleacă pentru vreo două ore, să prășească măcar ceva-ceva din porumbul de pe ogorul de după sat.
– Bun, du-te, dar să nu uiți să-ți iei cu tine o garafă de apă, uite ce căldură se așteaptă, îl povățui baba.
Așa și făcu.
Își ascuți inițial sapa, astfel încât să lupte mai ușor cu buruianul, își pregăti o sticlă cu apă, după care își luă unealta pe umăr și porni spre ogor.
* * *
Trecând pe lângă toloaca satului, moș Nicanor observă că nici pomină de curcanii lui. „Cum așa, se întrebă el, unde să fie, dacă nu pe toloacă?”
Nici pe drumul spre toloacă nu-i întâlnise, doar el luase aceeași cale, pe care curcanii lui ar fi trebuit să coboare.
Poate că au intrat în vreo gospodărie pe când se duceau la toloacă, bănui moș Nicanor, căci se mai întâmplau cazuri în care cineva dintre săteni mai uita să își închidă poarta sau în vreun gard, mai apărea câte o găură mai mare și curcanii, din curiozitate, mai intrau prin grădini străine.
Așa precum era cu sapa pe umăr, moș Nicanor amână prășitul și porni să cerceteze toate gospodăriile aflate de-a lungul drumului ce ducea la toloacă.
Dar nu observă nimic suspect. Porțile sătenilor erau închise și gardurile – bine căptușite.
Și totuși, unde ar fi putut să dispară orătăniile lui într-o jumătate de oră?
În acea clipă, fu lovit la cap de un gând cutremurător și moșul se opri din drum.
„Mi-au furat curcanii”, spuse el încet, ca pentru sine.
Tocmai în acea clipă, îi apăru în cale, moș Gheorghe Pleșca, casa căruia era mai la vale, chiar lângă toloacă.
– ‘Neața, Nicanor, ce te-ai oprit în drum, ori poate ai uitat să-ți iei ceva de acasă, îl cercetă măhăleanul.
– Nu, Gheorghe, caut curcanii, poate tu i-ai văzut pe undeva.
– Eu îi vedeam mai întotdeauna, dar astăzi nu i-am zărit să coboare pe toloacă, poate au intrat pe la cineva prin grădină?
– Nu, nu, m-am uitat peste tot și nu-s nicăieri.
I-au furat, își repetă moș Nicanor, precis că mi i-au furat, și porni iute, la sovietul sătesc pentru a se plânge de pierdere.
* * *
Când intră în biroul președintelui sovietului sătesc, acesta tocmai stătea de vorbă la masă cu un milițian sosit recent de la raion.
Văzându-l descurajat și cu sapa în mână, președintele lăsă discuția cu milițianul pentru a-l întreba:
– Ce, moș Nicanor, ce sînteți așa mâhnit, poate s-a întâmplat ceva?
– Gheorghii Ivanovici, numai ce, mi-au furat curcanii, bâigui, cu noduri în gât, moș Nicanor.
– Furat?!, – întrebă inconștient, președintele, – nu se poate întâmpla, vezi mai bine, poate au intrat pe la careva prin grădină ori ratăcesc pe undeva, pe drumurile satului, parcă nu am auzit să avem hoți în sat.
– Nu, nu, tovarășe președinte, i-am căutat pestotlocul, dar degeaba, precis că mi i-au furat, insistă moș Nicanor.
* * *
Auzind că este vorba despre un furt, Ștefan Cibotaru, care tocmai sosise la președintele sovietului sătesc cu alte treburi, nu putea să rămână indiferent față de nevoia abătută asupra bătrânului. Fiind șef al Miliției Judiciare Raionale, el era acum, dator să întreprindă ceva pentru a-l ajuta pe moș Nicanor, cu atât mai mult, cu cât, sovietul sătesc nu avea un milițian de sector, iar cazul respectiv necesita o impllicare urgentă a miliției.
* * *
După vreo 15 minute, Ștefan Cibotaru, împreună cu moș Nicanor, erau deja pe drumul de lângă casa acestuia.
Ștefan examină cu atenție, drumul care ducea la toloacă, după care, căzu de acord:
– Corect, moș Nicanor, parcă totul e închis, cam nu prea înțeleg nici eu, unde ar fi putut să dispară curcanii.
– Așa-i, tovarășe maior, zise moș Nicanor, eu singur, născut în acest sat, cunoscând toți oamenii și toate locurile din sat, tot nu pricep ce se putea întâmpla cu curcanii mei.
După o mică pauză, Ștefan se interesă:
– Dar unde locuiește Ion Breazu?
– Care Ion Breazu, că noi avem mai mulți Ioni Breazu în sat, clarifică moș Nicanor.
– Cel care are vreo 65 de ani, preciză Ștefan.
– A-a-a, Ion Breazu, „Covrig” după poreclă, aveți în vedere, se dumiri moș Nicanor. El stă mai la vale, a treia casă de la mine.
– Atunci, poate ar trebui să-l controlăm, ca nu cumva să fie treaba lui, propuse Ștefan.
– Nu cred, îl descurajă moș Nicanor, e foarte bolnav. A lucrat omul o viață întreagă pe la nordul Rusiei și are probleme cu picioarele și spinarea. E așa de bolnav, că aproape nu se miscă. De vreun an de zile, nu l-am văzut, nici nu iese din casă. Are un nepot de la frate, care mai vine din când în când pe la el și-l mai ajută.
– Ștefan îl privi lung pe moș Nicanor și se adânci în gândurile sale. „Mda, se vede că multe nu cunosc cei din sat…“
* * *
Ion Breazu, zis „Covrig“, comise primul furt la vârsta de 18 ani, pe timpul când învăța șoferia la o școală din orașul Bălți.
Prădase de bani, un gospodar, care locuia în apropiere de acea școală și căruia îi ajutase la tăiat lemnele în gospodărie. Pândise când nu era nimeni acasă, intrase pe geam, răscolise toată casa până dăduse de bani.
Miliția îl găsise peste vreo două zile. Bine că încă nu reușise să cheltuie banii.
Pentru furtul de bani, luă trei ani de pușcărie. Pedeapsa și-o ispășise la o închisoare din regiunea Donețk din Ukraina.
În temniță, se alăturase „hoților în lege” și de atunci, îi și porniseră aventurile ilicite.
Când ieșise la libertate, nu mai reveni acasă, ci merse direct la Donețk, la un prieten, cu care stătuse la închisoare. Împreună cu acesta, intra ziua, în amiaza mare, prin casele și apartamentele oamenilor, de unde șterpeleau bani și lucruri de preț.
Fuseseră prinși după vreo două luni. Pentru noile delicte, Breazu luase 5 ani de pușcărie, pe care îi făcuse până la ultima zi.
Când se eliberase, merse iar la Donețk, unde își reluă îndeletnicirea. În calitatea sa de „hoț în lege”, nu își imagina cum ar reuși el să ducă un alt mod de viață decât să fure.
Astfel, Ion Breazu stătuse „la răcoare” de șapte ori, fiind declarat, de judecată, drept recidivist periculos, în „meseria” sa de hoț. A stat la închisorile din Regiunea Permi, Krasnoiarsk, Ekaterinburg, de la nordul Rusiei și altele.
Când ieșise ultima dată, din pușcărie, împlinise 60 de ani, era bolnav, fără familie și fără acoperiș deasupra capului.
Il trăgea acasă.
Ajunsese până la Chișinău cu trenul, acolo, mai umblase un pic prin gara feroviară, după care, hotărîse să facă o plimbare prin oraș.
Merse mai mult timp pe jos, până ajunse la marginea urbei. Acolo, alese o casă, care părea a fi mai bogată, mai izolată și ferită de ochii oamenilor, stătuse la pândă vreo oră și, văzând că nu mai era nimeni, sărise gardul cu gândul de a fura câte ceva din casă.
Dar nu apucase să intre.
Fusese prins de stăpânul casei chiar atunci când încerca să forțeze cu o șurubelniță, fereastra casei. Apoi, au sărit în ajutor, doi bărbați tineri.
Văzând că bărbații intenționau să cheme miliția, Breazu, cu lacrimi în ochi, îi rugase sa facă tot ce doresc ei, cu el, dar să nu-l dea pe mâna miliției.
Celor trei bărbați, li se făcuse milă de Breazu, îl apucaseră în trei, de mâini și de picioare și îl aruncaseră, cu toată puterea, peste gard, în șanțul de la marginea străzii.
Dar se vede că lui Breazu, nu i-a fost dat de sus, să se bucure de libertate.
Fiind aruncat peste gard, căzuse cu spatele, direct pe un pietroi și așa și rămase să zacă în șanț, cu dureri îngrozitoare la coloana vertebrală.
Își revenise în vreo jumătate de oră. Se târâse în mâini, cu greu, până la marginea drumului și, așa culcat, ridicase mâna până oprise un automobil. Șoferul automobilului chemase urgent, salvarea, care îl și transportase la spital.
La spital, îi mințise pe medici, că fusese lovit din spate, de un automobil necunoscut, în timp ce mergea pe drum.
După aceea, zăcuse la pat, aproape două luni.
Când pornise să meargă, decise să revină la baștină, la Făgureni, unde nu mai fusese de mai bine de 40 de ani.
Cu greu, ajunse în sat.
Părinții îi erau demult, plecați în lumea celor drepți, casa părintească rămânând pustie.
Fratele său mai mic, care locuia în sat cu familia, izbucnise în plâns, când îl văzuse, deoarece îl considera demult, decedat.
Așa și rămase Ion Breazu, să locuiască singuratic la casa părintească. Nu suflase nimănui, vreo vorbă despre viața lui de infractor, spunându-le doar uneori, celor care îl iscodeau, că în țoți acești ani, fusese la „bani lungi”, la nordul Rusiei.
Nu prea ieșea din orgadă, din cauză că se mișca cu greu.
Trăia din ceea ce avea în grădină, dar uneori, îl mai vizita nepotul de pe frate, care îi aducea apă și câte ceva de-ale gurii.
* * *
Ștefan cercetă cu privirea, portița lui Ion Breazu, după care intră în curte.
Moș Nicanor rămase în drum.
Lui Ștefan, parcă îi spunea cineva din subconștient, că are un motiv, că trebuie să între în gospodăria lui Ion Breazu.
Și era neapărat să o facă acum, urgent.
Știa el ceva despre Breazu.
Ceva mai mult, decât știau cei din sat.
În plus, experiența lui profesională îi șoptea că, dacă cei stătuți prin închisori pentru bătăi și scandaluri, odată cu înaintarea în vârstă, se mai ogoiesc, se mai liniștesc, se răcesc la sânge, păi cei care suferă de boala hoției, nu prea au leac și așa se chinuiesc o viață întreagă.
* * *
Ștefan se apropie încet și bătu la ușă, dar nimeni nu îi răspunse. „Se vede că îi este greu să se ridice din pat, ori nu dă Dumnezeu, poate s-a întâmplat ceva cu el, că nu răspunde”, gândi Ștefan și deschise ușa.
Îndată cum intră, Ștefan înmărmuri pe loc.
În casă, așezat pe podea, Ion Breazu penea liniștit, un curcan într-un lighean mare.
– Bună dimineața, moș Ion, ce faceți?, exclamă Ștefan.
Ion Breazu întoase capul, privi lung, dar liniștit, la milițianul care apăruse ca din senin, la el în casă și continuând instinctiv să penească pasărea, răspunse:
– Da ce să fac, iaca, m-ați prins chiar la fața locului, cu ceea ce fac.
Pentru ambii, totul era clar.
– Mos Ion, unde-s ceilalți curcani?, întrebă nerăbdător, Ștefan.
– În șopronul unde țin lemnele, răspunse Ion Breazu fără să se ridice de la podea.
După întocmirea actelor necesare și restituirea curcanilor lui moș Nicanor, Ștefan se apropie din nou, de Ion Breazu, care rămăsese pe podea, și îl întrebă:
– Moș Ion, deschide-mi taina s-o știu și eu. Cum se poate întâmpla ca în starea când abia te miști, ai putut să prinzi curcanii?
Ion Breazu privi lung la Ștefan, după care îi mărturisi:
– Da nu-i nici o taină. Am luat doua buzunare de grăunțe, am deschis portita de la drum, după care, am făcut o cărărușă din grăunțe de la portiță și până în șopron. Curcanii au venit singuri ciugulind grăunțele până în șopron. Dar când erau deja în șopron, a trebuit numai să închid ușa șopronului și curcanii au fost ai mei.
– Dar în șopron, cum ai prins curcanul?
– L-am apucat cu cârja de gât și după asta, l-am prins, explică Breazu.
Ștefan îl scrută cu privirea, pe Ion Breazu, care continua să șadă la podea.
Înaintea lui, stătea un bătrân bolnav și neputincios, care abia de se putea mișca și care nu arăta nici pe departe, a celebru „hoț în lege”.
Cine știe, de cât timp nu mai mâncase și nu se spălase, gândi Ștefan.
Acum, acest „hoț în lege” arăta jalnic.
„Și totuși, acest bătrân sărman și neputincios este un „hoț în lege”, care a comis o nouă crimă, pentru care ar trebui să răspundă în fața legii, reflectă Ștefan”.
Acum, ofițerul stătea și privea la Ion Breazu și chiar nu știa cum să procedeze cât privește acest caz.
– Moș Ion, spune ce să fac cu matale mai departe?, – sparse liniștea, Ștefan.
Dar Ion Breazu parcă nici nu auzise întrebarea, el continua să șadă jos nemișcat și să privească într-un punct, de parcă încremenise.
Peste puțin timp, când Ștefan vroia deja să își repete întrebarea, Ion Breazu spuse liniștit și încet:
– Tovarășe maior, eu singur nu sunt bucuros de mine, de ceea ce fac, dar nimic nu pot să fac. Parcă mă trage cineva la furat. Știu că aveți dreptul să mă arestați, dar va rog, nu o faceți, lăsați-mă să mor acasă.
„Să-l las să rămână acasă”, dar oare am eu dreptul moral de a reține o așa persoană? Doar nu a făcut o moarte de om”, medită el.
Ștefan mai stătu un pic, mai chibzui, după care zise:
– Bun, rămâi acasă, eu voi primi mai târziu, hotărârea pe acest caz.
* * *
Cam la o săptămână de la furtul curcanilor, Ștefan îl telefonă pe președintele sovietului sătesc de la Făgureni.
Voia să îl informeze despre intenția sa de a trimite cazul lui Breazu spre audiere la ședința activului satului, deoarece o altă pedeapsă pentru moș, nu își imagina.
– Gheorghii Ivanovici, cum te uiți la aceea, ca eu să-ți trimit cazul furtului curcanilor de către Ion Breazu, să-l precăutați pe loc, în sat – e prea bătrân și bolnav pentru a-l purta pe drumuri.
– Știi, Ștefan, îi răspunse președintele sovietului sătesc, Ion Breazu a murit, acum trei zile, de când l-au înmormântat, a murit a doua zi după ce făcuse acel furt…, dar fiecare își are drumul lui în viață.
Urmă o pauză lungă. Lui Ștefan, chiar nu-i ajungeau cuvinte pentru a continua convorbirea. Prea bruscă și neașteptată, fu noutatea.
– Dumnezeu să-l ierte, interveni, în sfârșit, Ștefan, avuse o viață „zbuciumată”, dar fiecare – cu viața lui. Și după o mică pauză, întrebă: Dar mie, ai putea să-mi trimiți o copie a adeverinței de deces pentru a înceta cazul?
– Bun, se uni președintele, mâine, plec la raion și am să trec pe la tine la birou să ți-o aduc.
* * *
Ștefan puse inconștient, receptorul, rămânâbd copleșit de gândurile despre soarta lui Ion Breazu: „Da, corect, fiecare om își are drumul lui, fiecare merge pe drumul lui în viață, …dar se pare că Ion Breazu își pierduse nu numai drumul, ci și cărarea”.
Hamburg, 25 octombrie 2022
