Nicu ȚĂRNĂ: DUȘUL RECE, ROMÂNESC NE VA SALVA

                        

                    Poduri                                                 cu               de                                                      Diana   

     Dor                                               Ciugureanu          

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                          Motto: 
„Drumul care ți-e dat…, să-l străbați neapărat,
Nu te întoarce înapoi, speriat de nevoi.
Unde ești așteptat ca întâiul chemat –
Într-acolo, te du, liber tu!”
(Liber tu – Gândul Mâței)


În redescoperirea personalităților culturale de pe ambele Maluri de Prut, la Clubul de comuniune spirituală Poduri de Dor, noul protagonist – Maestrul Nicu Țărnă – este reprezentativ cred pentru a-i solicita deschiderea în exprimarea modului de gândire și de viață a elitei culturale din capitala celui de al doilea stat românesc – Chișinău. Numele lui nu necesită prezentare. Precizez totodată că la o altfel de confesiune, Maestrul Nicu Țărnă, Artist emerit și Artist al poporului (vom aborda și scandalul din presă și de pe rețele de socializare, provocat de recenta decernare a acestui titlu), în calitatea sa de solist al uneia dintre cele mai bune formații muzicale românești, „Gândul Mâței”, de actor în roluri centrale la Teatrul Fără Nume, precum și de membru al unei familii de mari personalități în domeniu. Așadar:

D.C. – Condiția de ARTIST implică a priori, un ritm de om fericit prin complexitatea, bogăția palpitației, a trăirilor și a experiențelor sau ar exista și aici, o condiție sine qua non?

N.Ț. –  Prea multe calificative pentru persoana mea umilă. Sunt o persoană simplă, care încearcă să mai cânte, să mai facă teatru, să își caute un rost în această lume, în peisajul artistic- dacă vreți, deoarece orice comunitate de oameni este un organism viu și fiecare om este întâi de toate, un univers, și noi încercăm să ne găsim pe noi înșine.

În opinia mea, pe lângă faptul că noi ne-am găsit, totuși mulți dintre noi nu cunosc până în prezent, ce limbă vorbim și parte a cărui trup de popor suntem.

Cei care știu că sunt români, sunt fericiți, după mine. Eu apropo cred că toți basarabenii care știu că sunt că sunt români, sunt oameni adevărați, știu încotro merg. Restul – e o turmă rătăcită, părerea mea și de aceea, Republica Moldova se află într-un impas continuu deja de 30 de ani. 

„Jighiriuri, șioricuri, șașlâcuri, buricuri,/ Rahat cu macuc,/băi Vania, și chicuri?/ Ori amuia, aduși goroh cu kotlete,/ Ori noi scoatem aișea, mari „pistolete” (melodia-pamflet „Kotlete” – Gândul Mâței) 

Unii ar întreba ce importanță are limba? Are o importanță foarte mare, dat fiind faptul că identitatea națională este primordială oricărei comunități de oameni. Și aici, mi-am găsit și eu, locul modest în societate, ca să încerc să povestesc ceva, să ofer anumite emoții prin muzică, teatru, televiziune, radio, mai nou – film, împreună cu fratele meu şi cu un grup de oameni, cu care gândim la fel și încercăm să fim un organism viu, care vibrează și care propune sau generează idei spre reflecție, spre a fi altfel decât pur și simplu, o bucată de carne, dacă vreți (atât de urât am spus-o), care merge, se trezește, mănâncă și doarme.

Or, noi suntem mai mult decât o bucată de carne –  noi suntem de fapt o creație mai mult decât abstractă – suntem una concretă, care a venit cu un mesaj concret pe planeta Pământ și avem menirea de a face lucrurile să meargă mai bine comunicând, dăruind, transmițând emoții, culegând emoții și având acel impact de zi de zi, de comunicare, de emanare de emoție, de multe, multe altele. E un ansamblu complex de acțiuni spre îndeplinire cotidiană și nu este neapărat să fii om de artă. Important este să fii om întâi de toate și nu contează meseria – de ești pompier, polițist, sau medic – suntem cu toții, creatori. Cu toții, ne cream lumea proprie.

Noi interacționăm fie că suntem la magazin sau pe stradă, sau la teatru. Ei bine, din fericire sau din păcate poate, arta este un lucru mai brillant, mai expresiv decât alte meserii, subscriu. Unii ar zice, cred, că meseria lor este plictisitoare. Nu există vreo meserie plictisitoare, decât dacă tu ți-o faci plictisitoare. Consider că un brutar, care face pâine sau dulciuri, este o persoană absolut magnifică fiind un creator. Și un medic este un personaj absolut magnific, care îți oferă posibilitatea să fii mai bun și să trăiești mai mult. Și tot așa – o multitudine de meserii. Acum, chiar nu găsesc cuvintele potrivite pentru toată lumea, nemaivorbind de profesori, educatori, de ce nu – polițiști, șoferi și multe alte meserii, care de asemenea contează atât timp cât omenirea și le-a creat în interesul, spre folosul și confortul nostru.

Totuși este cazul să fim puțin mai atenți la interiorul nostru, să încercăm a ne pune întrebări incomode uneori, pentru că practica spovedaniei la preot, mie îmi pare puțin depășită. Nu mai trăim acele timpuri, în care să te duci la cineva și să îi destăinui totul. Destăinuie-te ție, povestește-ți ție sau unui cerc de oameni, pe care îl consideri tu, potrivit. De aceea, arta este o modalitate frumoasă de a te exprima, a te cunoaște, a te face înțeles, este ca o rugăciune, dacă vreți. 

„Trădările nu te-au învins,/ Focul din suflet nu l-au stins,/ Nici ocnele ce te-au închis./ Împacă-te, de poți, cu acest tribut/ Și începe totul iar, de la-nceput…” (Requiem – Gândul Mâței)                                               

„Alo, da! Alo, da!/ Vreau să-ți spun care-i greșeala mea/(…) Iartă-mă măcar un pic,/De-s vinovat…” (Alo, Da – Gândul Mâței) 

Teatrul, muzica, poezia este o rugăciune atunci când tu comunici ești cu tine însuți. Putem să discutăm la nesfârșit, care ar fi impactul și de aceea, zic – cred și încerc să fiu parte din această mișcare, cu care ne identificăm, de ce nu – şi fratele meu. Nu m-am găsit eu, cred că e foarte important să încerci să te găsești, dar te afli într-o căutare continuă. De aceea, e o provocare mare să nu te oprești. Să afli exact, ce e oare peste deal, ce e oare peste acel munte, ce e oare în acei nori, ce e oare la fundul mării sau pe un alt continent? Astfel, ești într-o căutare continuă – mie îmi unuia, place. Cel puțin nu cred că aș vrea să fac altceva, chiar dacă aș putea să fac altceva, cred că aș putea, dar nu știu dacă aș vrea.

D. C. – Deci acel ingredient, pe care v-aș fi solicitat să îl numiți, probabil că este dăruirea, iubirea de oameni și pasiunea pentru ceea ce faceți?

N. Ț. – Trebuie să iubești ceea ce faci, bineînțeles, să iubești oamenii, să le dai o șansă, deoarece oamenii ți-au dat ție, șansa.  De fiecare dată, eu le dau o șansă tuturor, deoarece mie mi s-au dat șanse de fiecare dată şi nu cred că lucrurile nu pot fi reparate sau ar fi iremediabile. Totul poate fi reparat, inclusiv în cazul celei mai păcătoase persoane de pe planetă – toată lumea are dreptul la o șansă. În acest context, să recunoaștem – arta este un remediu.

După mine, arta este un remediu mult mai important decât religia, decât toate aceste dogme, în care, la un moment anumit, lumea s-a rătăcit, crezând într-un Dumnezeu eteric. Chiar discutam acest lucru – nu există un Dumnezeu eteric.

Noi suntem totuși o creație mai concretă, noi suntem ideea, chiar dacă ne place să trăim cu iluzia unui mistic, a unui ireal, a unui fabulos. Fabulos ești tu prin faptele tale, prin dragostea ta, pe care o emani zi de zi, prin interacțiunea ta cu oamenii. Aceasta ar fi marea minune de fapt, acesta ar fi adevăratul impact al existenței noastre, aceasta este valoarea, pe care să se axeze conștiința și viața noastră.

D. C. – Literatura de specialitate califică forța noastră, de Dumnezei ai destinului nostru, de arhitecți ai vieții noastre, drept grăunte divin, adică moștenirea, partea aceea de gir divin din noi, care ne face să nu îl „deranjăm” la fiecare pas pe Dumnezeul central, ci să apelăm la Dumnezeul din noi.

N. Ț. – Cu toții, suntem Dumnezei, da, chiar foarte frumos spus, pentru că depinde de fiecare dintre noi, soarta atâtor oameni și deseori, în istoria omenirii, o persoană, un om fie că decidea destinul unui popor, fie că dimpotrivă, iluminarea acestuia. Spre regret, se mai atestă asemenea cazuri. Dacă fiecare dintre noi ar conștientiza că este centrul universului, că am putea interacționa cu alte centre din univers… Exact câte stele sunt pe cer, atâtea – și universuri, noi fiind universuri mai mici. Deci așa precum este infinită, partea cealaltă din incomensurabil – la fel, este infinită, partea aceasta de microcosmos. Până și în ultima picătură de sânge, există universuri. Până vom înțelege aceasta, lucrurile nu se vor schimba prea mult – părerea mea – vom fi ostatecii unui banal, absolut mediocru sistem de conviețuire, știindu-se că astăzi, din păcate, mediocritatea este la ea acasă, masele mediocre hotărând soarta lumii, dacă vreți.

D. C. – Curge firesc, discuția spre o întrebare, care ar fi urmat mai târziu, dar se pare că s-a ivit clipa acesteia: În edificarea axei valorilor, descoperind cu fascinație, bănuiesc, culturi, curente filozofice religioase – de ce nu, în ce măsură, le armonizați cu seva spirituală românească moștenită, cu ortodoxia?

N. Ț. – Sigur că această religie – ortodoxia, are un rol important, dar eu nu aș poziționa-o atât de sus…  Cineva zicea că ortodoxia ne-a salvat de distrugeri sau de alte necazuri, dar eu aș dori să mă refer, în general, la patrimoniul de care dispune poporul nostru. Dacă, pe de altă parte, unii zic că acesta nu este atât de important în comparație cu cultura altor popoare, cum ar fi cea a nemților chiar sau a francezilor, italienilor, austriecilor, eu cred totuși că un Nichita Stănescu nu ar fi avut cum să se nască în Germania: el s-a născut totuși în România.

Problema noastră, au constituit-o însă ultimii 100 de ani de captivitate într-un regim odios, socialist, sovietic, care a stopat orice posibilitate de promovare a poporului nostru. Dimpotrivă, noi am suportat, la propriu – am fost și deportați, la propriu – și ni s-a închis gura, la propriu – și am tăcut, chiar dacă cineva zicea că cel mai puternic strigăt, este tăcerea. Cred însă că în literatura universal, ne reprezintă cu brio, un Minulescu și de ce să nu începem de la marele Eminescu, cel care de asemenea, nu a fost promovat? Și undeva, chiar în mod intenționat, pe noi, ne-au pus la coada popoarelor care dau tonul.

„…Fără știre,/ A căzut un om,/ Un strain flămând/ Sub cerul înghețat și trist./ Împăcat cu legea morții,/ Pare adâncit în somn./ Frunzele îi cad/ Pe fața blândă de Christ/ Stai, nu ceda!/ Stai, nu ceda! Stai, nu pleca, nu ceda!/ Nu rata șansa ta!/ Unul el cunoaște poate/ Nedreptatea care l-a răpus./ Buzele-i șoptesc/ Silabe fără de sens, nooooon sens…” (Requiem – Gândul Mâței) 

Noi de fapt, avem originile cele mai vechi, fiind cei mai vechi din toată lumea. Originea lumii începe de aici, din Munții Carpați. Originea lumii începe aici, de la Dunăre – cel mai mare râu din Europa și al doilea din lume. Da, aici, era leagănul civilizației umane – în Carpați.

Noi am mai avut si avem o trăsătură apropo proastă, dar care totodată, ne-a păstrat în timp. Este vorba de folclorul nostru, cu un specific mai mioritic, la fel ca noi – mai lăsatori, mai resemnați, fără a ne revolta prea mult, deciși să acceptăm soarta, să acceptăm tot ceea ce ne este sortit într-un mod oarecare, de ce nu? – dovedind o împăcare cu circumstanțele dacă vreți, să ne mulțumim cu atât cât suntem noi. Şi noi ne-am asumat această smerenie, de aceea, multe pericole ne-au ocolit. Câte popoare migratoare, războinice, cotropitoare au trecut pe alături, noi totuși ne-am păstrat. Noi ne-am menținut, noi dăinuim.

Și venind din pelasgi, din daci, din toată această civilizație cu greutate, noi ne-am păstrat și suntem un popor care are o doină, nemaiîntâlnită la alții. Avem o ie, pe care nu o mai are nimeni, avem multe, multe altele – dansul călușarilor, înregistrat în calitate de patrimoniu al culturii mondiale, fapt care mă bucură mult. De aceea probabil că dacă am fi fost oarecum mai războinici, așa precum au fost poate că nemții sau francezii, am fi ajuns poate că mai pe culme, mai sclipitori aparent, dar și poate că am fi fost nimiciți sau asimilați în timp, de alte popoare, și poate că chiar am fi dispărut definitiv de pe harta lumii.

Ca suflu, ca spiritualitate, mă refer acum nu la spiritualitatea religioasă, ci la cea din   cultură, deoarece sunt absolut convins că noi avem ce spune, avem ce oferi. Gândirea noastră, chiar și cea redată în texte de literatură cultă, de ce nu, este una absolut incredibila și chiar am discutat cu ruși despre marele Nichita Stănescu. Lor nu le venea să creadă că atât de simplu, se poate vorbi despre dragoste, atât de simplu poate fi exprimată o stare atât de profundă. Chiar declamam cuiva la Moscova, din poezia stănesciană:  „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-as săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?”. Lor nu le venea să creadă că există o asemenea dimensiune de gândire într-o formă atât de simplă.

Sau precum zice Păunescu: „Virgula este un punct care plânge”. Simplu…un punct care plânge. Sunt aparent lucruri simple, dar nu e cazul să insistăm asupra poeziei. Sunt apropo un mare consumator de poezie română, o ador și chiar consider că, așa precum spunea Nichita Stănescu, poezia română nu este un fenomen, ci un imperiu. Țin mult la acest mare adevăr și dacă mulți ar înțelege aceasta, atunci lucrurile ar merge, cred, mult mai bine, în tot acest spațiu românesc și pretutindeni, unde locuiesc români.

„Cine ești?/ Hai, spune numele tău!/ Venit-ai aici, de unde?/ Și cărui, te-nchini, Dumnezeu?” (Requiem – Gândul Mâței)

Este bine să ne dăm o mai multă doză de încredere nouă ca popor și atunci  lucrurile se vor schimba, cred. Dar prea ne-am vândut noi, în ultimul timp și apropo, aflând din istorie, cum frecvent, se trădau reciproc, voievozii, când unul venea cu fratele, iar alții – cu turcii și tot așa. Acest viciu de a trăda, este oarecum specific poporului nostru, românilor – în general și probabil că aceasta ne-a și ținut într-o măsură oarecare, suspendați în timp, de marile civilizații. 

„Bezna ce ne-a împietrit,/ Oarbă, a răpit zarea albastră,/ Trece prin adânci strâmtori,/ Plină de erori, viața noastră…”  (Dragostea mea – Gandul Mâței) 

Și de ce nu în ultimul rând, ortodoxia ne-a ținut la marginea civilizației, pentru că – hai să recunoaștem – toate statele sau toate popoarele de religie catolică, sunt mult mai avansate din punct de vedere științific și de ce nu, al anumitelor realizări în literatură chiar, în știință și în multe altele. Totuși catolicismul findu-le o protecție poate că, din partea Papei de la Roma, presupun, aceste state au beneficiat de un sprijin, support, inclusiv financiar – nu știu, poate că greșesc, dar cel puțin, cercetările mele dintr-o parte, așa sunt. Să luăm cehii, polonezii, slovenii sau popoarele Țărilor Baltice – sunt mult mai departe decât noi, românii.

D. C. – Maestrul Nicolae Dabija a accentuat, în discursul rostit la unul dintre evenimentele Uniunii Scriitorilor de Limba Română, că biserica, credința ortodoxă, a fost piatra noastră de temelie, rezistența și cetatea noastră.

N. Ț. – În același timp, noi nu dispunem de acele locașuri impunătoare, mărețe, cum ar fi Catedrala „Notre Dame de Paris”. Această lipsă, se resimte dureros. Cele pe care le aveam, erau permanent devastate de hoardele tătare, iar bisericile dintre cele mai mari, nu au grandoarea scontată.

D. C. – Aș propune să abordăm altfel lucrurile: poate că nu ortodoxia ne-a ținut în impas, ci dimpotrivă, necunoașterea ortodoxiei, necunoașterea cuvântului Lui Dumnezeu? Credeți că basarabenii citesc, studiază într-atât, încât să se poată numi creștini adevărați?  S-au interpătruns ei într-atât, cu credința sau ei respectă unele ritualuri, unele practici și mai puțin conștientizează ei oare esența spuselor Lui Iisus?

N. Ț. – Exagerata noastră implicare în a înțelege ce înseamnă ortodoxia sau așa-zisa cumințenie, supușenie, sau religiozitatea excesivă, ortodoxia excesivă, cauzează oarecum, stagnarea societății noastre cred. Să recunoaștem că procentul credibilității bisericii ca instituție, în rândul populației R. Moldova, atinge cifra de 90 sau 80%. Din această cauză, multe lucruri nu se schimbă, căci noi așteptăm în continuare, minuni cum ar fi: să plouă – să nu plouă, să ningă – să nu ningă, fără a ne întreba ce am face noi, ca să schimbăm lucrurile? Am fi avansat în toate sferele dacă am fi scăpat de dominația din partea bisericii, devenind un stat laic la propriu, cu o religie ortodoxă preponderant simbolică, așa precum se întâmplă în condițiile monarhiei constituționale din Marea Britanie, unde Regina este mai mai curând un simbol decât un reprezentant al puterii în stat. Pledez pentru acordarea, bisericii, a unui statut mai mult simbolic, cu atât mai mult cu cât, îmi inspiră un respect și o încredere mai mare, acei preoți și călugări, pe care îi cunosc mergând la Putna, în Bucovina, în România, decât mulți preoți din R. Moldova.

D. C. –

„Iisus este calea, adevărul și viața”

vă place afirmația?

N. Ț. – Foarte frumos, dar de asemenea Iisus zicea: mai dați și voi din coate, mai dați și voi din mâini, mai luați fărașul, mătura și mai măturați, nu așteptați să vină cineva ca să vă facă ordine în casă. Subscriu firește, acestei idei, că lucrurile de fapt le poți face chiar tu. El a fost ultima minune, la propriu. Minunea fii tu, de azi înainte! Fii cel care ești, prin fapte, prin vorbe, prin atitudine – aceasta ar fi minunea, dacă tot așteptăm cu toții, minuni. Nu poți sta în pat, în casă, pe sobă și să aștepți minunea în curte, unde să vină cineva să-ți facă ordine. Nu există așa ceva. Cred că am reuși să facem foarte multe lucruri, dacă ne-am sufleca mânecile și am lua o lopată în mână sau o mătură. De fapt, dacă am comunica între noi, dacă am desfășura adunări, de ce nu, ca pe vremuri, în sate, când se întrunea toată lumea și discuta ce să facă, eu cred că lucrurile s-ar schimba.

Să înțelegem totuși că cei o sută de ani, pe care i-am parcurs sub regimul mega odios și mega, mega ostil nouă, bolșevismul, socialismul, comunismul, și-au lăsat amprenta prea adânc și e prea complicat să discutăm acum, lapidar, mentalitatea basarabenilor.

Acum, parcă am revenit la o religie, dar este falsă, să recunoaștem. Și toate bisericile apărute ca ciupercile după ploaie, și e prea puțină credință pe acest fundal. Eu nu cred că foarte multe lucruri s-ar fi schimbat. Și religia a devenit un business, eu nu înțeleg, cum să faci bani din așa-zisa credință?

D. C. – Cât privește preoții, să ținem cont de faptul că mergând la biserică, este bine să ne concentrăm asupra meseriei acestora, de tălmăcitori ai Cuvântului Lui Dumnezeu.

N. Ț. – Și nu tot timpul, ei înțeleg ceea ce tălmăcesc apropo…

D. C. – Or Nicu Țărnă, venind în scenă ca un mare artist, iluminator – aș spune, alături de fratele Mihai Țărnă, regizor-șef al Teatrului fără Nume, alături de părinții săi: Zinaida Țărnă, directoarea Centrului de Cultură și Artă „Ginta Latină” și Tudor Țărnă, Director general al teatrului fără Nume, ar fi cazul să ne intereseze ceea ce oferiți în scenă, în calitate de oameni de cultură și mai puțin – detaliile din culisele acestei familii… 

N. Ț. – Cu riscul de a părea impertinent, voi spune că un act scenic, uneori, este mult mai important decât un act bisericesc. Zic – uneori, deoarece acea curățare, curățenie, revelație, purificare în scenă e mult mai utilă și benefică, uneori, pentru spectator, decât efectul așa-numitei șederi la biserică. De fiecare data, când am mers la biserică, intonația preotului părea foarte ciudată și eu nu înțelegeam nimic, rămânând cu gândurile în altă parte, deoarece este foarte important să înțelegi ceea ce povestește el, ce pildă biblică explică sau cum tratează faptele frumoase sau dimpotrivă, pe cele urâte, ca să se facă o comparație înțelegându-se unde ar fi greșeala, unde ar fi adevărul, binele etc.

Îmi par anacronice, principiile funcționării bisericii ortodoxe, care necesită un update periodic, răspunzând frământărilor actuale ale oamenilor, spre a deveni mai comodă, mai accesibilă, mai atractivă, inclusiv pentru tineri, care au acum alte păreri despre originea unor lucruri, bunăoară cum apare un copac și alte întrebări, cu atât mai mult, cu cât, noi nu înțelegem până în prezent, care este originea vieții. Or, mulți au rămas să împărtășească ideile evoluționiste despre lume, concepție care constituie un eșec și un fals, și tot așa.

Și iată această feudală părere despre cuvântul lui Dumnezeu, doar cuvântul lui Dumnezeu ești tu și fapta ta zi de zi, nu neapărat trebuie să îl auzi la biserică. Nu vreau să creez impresia că aș merge împotriva unui sistem, dar consider inevitabilă, actualizarea bisericii ortodoxe, inclusiv a celei din Basarabia, pentru a fi în pas cu civilizația umană. Rog să fiu înțeles corect.

Foarte mulți artiști au fost, pe vremuri, pedepsiți de biserică din cauza că ei activau fără binecuvântarea Domnului sau din partea unui preot mediocru, episcop sau mai știu eu ce, care a spus: „Să vii la mine ca eu să te binecuvântez!”. Întrebarea ar fi fost: „Dar cine ești tu, cine a zis că tu ești arma sau lucrarea Lui Dumnezeu?”, dacă de fapt artistul este lucrarea Lui Dumnezeu – un Bach, un Mozzart, un Stradivari sau un Eminescu…

D. C. – Nu mă îndoiam de faptul că voi descoperi în personalitatea dvs, un spirit liber, dezinvolt și independent…

N. Ț.  –  Cea mai mare virtute a civilizației umane, este libertatea de a spune lucrurilor pe nume. Firește că respectându-se anumite limite. Dintre cele zece porunci scrise în Biblie, cred că „Să nu omori”, „Să nu furi”, sunt lucruri adevărate. În rest, eu cred că sunt interpretări și mulți le-au ajustat la interesele personale.  Nici până acum, nu am înțeles, de exemplu, ce e cu această idee de a nu preacurvi. Opinia mea e că singurul și cea mai importantă forță motorie a civilizației umane, este sexul, este ceea ce mișcă, este lucrul care dă șansa de a continua, și dacă este să stăm și să analizăm, este ceea ce ține lumea pe picioare. Doar oamenii îl au din plăcere, firește că și cu o doză de dragoste. Dar de ce să ne abținem de la acest proces, dacă probabil, este cel mai frumos lucru, care menține civilizația umană de pe toate continentele și mișcă lumea. Totul în lume, spunea și Zigmund Freud, totul se întâmplă din cauza sexului, totul.

D. C. – Altceva decât familia ca celulă de bază a societății, ce ați vedea?

N. Ț. – Eu nu văd familia ca pe o celulă la baza societății. Eu cred în spiritul liber al fiecărui individ, dacă el este foarte puternic. Familia, după mine, este o eroare. Nu neg existența familiilor reușite, dar consider că familia este o eroare. Totuși vreau să cred că Ea este o personalitate, El este o personalitate și nu familia, unul pe altul se întăresc. Cu toții suntem singuri, în esență. Fiecare moare singur și chiar dacă ești cu cineva, nu îi poți trăi gândurile, durerile, bucuriile. Poți să le împărtășești, poți să fii alături, dar niciodată nu niciodată vei muri cu persoana care a murit. Tu niciodată nu te vei bucura cu persoana, care, chiar dacă vrea să fie alături de tine.

E o iluzie, pe care tot noi ne-am creat-o, apropo, familia fiind un alt instrument de controlare a maselor. Dacă tot un copil apare în urma contactului dintre un bărbat și o femeie,  cineva și-a zis de ce să nu inventăm familia, ca să îi controlăm pe oameni. Deci este un control. Cred că oamenii oricum este bine să comunice. Nu sunt adeptul unui război între persoanele care au divorțat. Blamarea reciprocă, care mai are loc în cazul fostelor cupluri, îmi pare un lucru oribil. Oamenii nu sunt pregătiți pentru o altă etapă a vieții lor, deoarece apocalipsa, pe care toți o așteaptă, nu înseamnă șapte călăreți, care coboară din cer. Apocalipsa înseamnă revelație. Este o altă formă de gândire spirituală. Apocalipsa este o revelație manifestată printr-un nou mod de gândire, însemnând de fapt, libertatea de interacțiune dintre oameni, libertatea de gândire, de acțiune, fără a afecta libertatea sau a spațiul spiritual și de cuget al celuilalt.

Bunăoară, coexistența pe planetă, a șapte rase, s-a întrebat cineva de ce acestea sunt tocmai șapte? Or, dacă e să admitem teza că oamenii ar fi un rezultat al evoluției, rasa albă, adică noi, nu am fi ars la soare – e totuși o problemă cu soarele. Ne-am fi adaptat demult, la acest prieten al nostru, pentru a deveni un tot întreg. Și mă tot întreb de ce suntem șapte rase. Poate că logica acestei diversități constă în necesitatea unirii celor șapte rase, în una singură? Cei de culoare sunt mai puternici, mai viguroși, asiaticilor le sunt caracteristice, meditațiile, noi, europenii, suntem mai mult cu inițiativa, iar cei din America Latină au de asemenea, specificul lor. Poate că aceasta ar fi ideea? Nimeni nu s-a gândit de ce totuși există șapte rase, de ce nu ar fi una drept rezultat firesc al evoluției, dacă tot ar fi vorba despre un proces evolutiv. Există și foarte multe alte întrebări.

Cred și știu că creația este una iminentă, nici nu se putea altfel decât să fim creați și capabili să găsim în mod independent, adevărul, într-o bună zi, prin Iisus, care a fost un om concret. Din punct de vedere istoric, a fost o persoană anume. Numai că din păcate, biserica, birocrația, mediocrația au făcut din aceste mesaje ale Lui, lucruri mai puțin frumoase și lucruri care mai puțin atrag. Deci iarăși, clerul, structurile ierarhice, care controlează masele…

D. C. – Aș remarca faptul că la biserică, precum la teatru, mulți dintre noi, lăcrimăm involuntar în revelații, uneori plângând în hohote chiar.

N. Ț. – Eu nu accept fanatismul. Mai degrabă accept oamenii care râd la teatru decât râd la biserică, pentru că eu nu cred în sinceritate atunci când se plânge la biserică. Dacă spectatorul plânge la teatru – înseamnă că l-a atins atât de mult lucrarea sau proiectul, în asemenea sensibilizare cred.

Bine, să admitem autenticitatea lacrimilor de la biserică –  anumite  momente pe care tu ți le impui, tu ți le induci și nimic altceva. De fapt, trăiești acele momente, prin care tu alegi să treci. Tu îți creezi această stare de bucurie, tu îți creezi această stare de tristețe. Bineînțeles că nicidecum mediul înconjurător sau vreo altă persoană, nu îți pot determina stările, fie în bine, fie în rău. Tu ți le oferi și tu alegi cu cine să comunici, într-o măsură oarecare. Nu știu, dar eu nu cred în minunea bisericii de a schimba lucrurile, ci că biserica este totuși o afacere, care inclusiv în acest, mod, controlează vibrațiile.

D. C. – Le înalță, Maestre. Iisus Christos a ridicat vibrația planetei sau și dumneavoastră, actorii, faceți în scenă acest lucru…

N. Ț. – Stați puțin, aceasta s-a întâmplat acum 2000 de ani. Nimeni concret nu știe cum a fost, în afară de cei care erau atunci, da? Ulterior, lucrurile, de fapt, eu cred au fost distorsionate în timp, astfel încât, chiar și faptele lui Iisus au fost poate că redate în mod exagerat.

D. C. – A fost un iluminator în perfecțiunea care ne fascinează.

N. Ț. – El a fost un iluminator și a fost un om, ca tine, ca mine… Cu toții, suntem perfecți fiind o creație perfectă. Apropo, dacă aveți un medic cunoscut, un terapeut, un chirurg, întrebați-l : ,,Corpul uman este perfect? El va răspunde: „Perfect în tot”. Nu există lucruri inutile – absolut totul – unghiile, al 32-lea dinte, două nări, două rânduri de gene, două urechi – totul este perfect. Deci rămâne ca noi, fiecare dintre noi să încercăm să…

D. C. – … să Îl creăm pe Iisus în noi?

N. Ț. – Exact. Să-l găsim în noi. Și să facem lucrurile în jurul nostru să fie mai bune, dar nu să orbecăim după o idee, după o chestie de-un fanatism orb. Din păcate, religia musulmană arată la ce conduce fanatismul: explozii, violență și multe altele, ceea ce, după mine, este inadmisibil și inacceptabil. În niciun caz, sub nicio formă, nu ai dreptul să omori pe alții.

D. C. – Dumnezeu e iubire. Nu ai cum altfel…

N. Ț. – Categoric. Nu ai dreptul să omori pe alții.

D. C. – Cât timp liber ar avea, Nicu Țărnă pentru dialogul cu sine, cu Universul, cu timpul sau cu timpurile? Intervine și dacă da, când, nevoia de reinventare a vectorului de viață, și a răspunsurilor cotidiene?

N. Ț. – Bine, atunci când sunt în scenă, sigur că, la moment dat, apare necesitatea unui asemenea dialog interior… Dar eu… eu tot timpul sunt cu mine. Omul permanent este cu sine. Și e foarte frumos atunci când tu ești cu tine, singurătatea ta să poți să i-o dăruiești și altuia, ca el să prindă puțin și din singurătatea ta. Astfel, îți mai acoperi singurătatea cu cea a altuia, și tot așa. Deci, eu cred că, dacă persoană, care sigur că ești tu, toată viața, ești tu însuți. Învață să te iubești pe tine însuți, învață să fii împăcat cu tine însuți, învață să nu-ți fie trist cu tine însuți. Și atunci eu cred că nu-i va fi trist nici persoanei de alături. În rest, știi cum e: toți avem idei, viziuni… Firește că uneori nu știi în general cine ești, de ce exiști și tot așa. Aceleași întrebări, aceleași răspunsuri. Uneori nici nu îți dai răspunsuri, ci doar îți pui întrebări. Este valabil tuturor, cred.

D. C. – Cât e mult ați reușit să vă îndrăgostiți de persoana proprie, de viață, de Dumnezeu? Ce cântați de fapt atunci când exprimați sublimul în muzică sau în teatru?

N. Ț. – Este răspunsul de adineauri: este bine să înveți a fi împăcat cu tine însuți. Și când vorbim despre iubirea de sine, nu se are în vedere mândria sau trufia, sau orgoliul, chiar dacă uneori este și acesta, o calitate binevenită, când ai nevoia să îți aperi anumite poziții. Consider că într-o bună zi, vom depăși cu toții, aceste primitive etape de stări de ură, invidie, gelozie oarbă – este necesar să le depășim, ceea ce nu înseamnă să fii un tip plictisitor sau să nu mai poți aduce în artă, negrul și albul. Tu doar treci la o altă etapă. Și împreună cu spectatorul tău, vei atinge o alte dimensiuni de gândire spirituală, unde vei realiza alte adevăruri, pe care le vei propune spre delectarea  publicului, inclusiv prin muzică, joc actoricesc sau pictură, sau prin alte genuri de artă.

Cineva se întreba ,,Dacă nu va fi ură și dragoste – adică aceste antipoduri – ce va fi atunci? Nu va fi plictisitor?” Eu zic că va fi altceva. Plictisitor ești tu acum, pentru că tu ești un tip previzibil. Tu ești rău sau bun? Sunt calități inseparabile. Exact ca în curcubeu, uite câte culori sunt, câte forme! Nu știu, e un nivel superior de percepție, spre care înaintăm, și pe care îl vom atinge bună zi mai mulți și atunci vom încerca să îl facem accesibil tuturor. Deocamdată, cred că noi suntem încorsetați într-un banal standard „alb-negru”, unde totul este strict, tăiat ca din topor, fără cizelare, lustruire.

D. C. – Vă referiți la această categorisire în contextul încălcării armoniei cu toate elementele universului, prin etichetare, catalogare, judecativitate?

N. Ț. – Bineînțeles. Societatea noastră ne impune șabloane rigide, care constau în a atribui oricărui lucru, eticheta de „rău” sau „bine” sau se limitează la omor, moarte, naștere… Este bine să îi conferim o altă formă, existenței noastre, să o înnobilăm, deoarece aceste extreme sunt absolut clare și noi din păcate, chiar și în artă deseori, suntem constrânși a arăta în scenă,  moartea, ca să înțelegem cât e de importantă viața și viceversa. De ce nu am încerca să identificăm alte forme, care ne-ar face mândri de noi, de existența noastră, ne-ar înnobila existența? Sunt absolut convins că există alte stări ale omului, la care putem ajunge prin meditații, bănuiesc, prin comunicarea cu tine însuți și prin atingerea unei stări de pace interioară. Vom avansa la acele etape, în care nu vom mai avea nevoia să fim agresivi unii față de ceilalți. De ce nu, sunt absolut convins că într-o bună zi, ne va reuși până și comunicarea telepatică. Aceasta, ne-o demonstrează bluetooth-ul – un dispozitiv IT, prin care te conectezi pe o rază 50-60 de metri, bine, să admitem – până și o sută de metri, în care poți să comunici cu foarte multă lume. Și atunci noi în mod automat, vom elimina violența, violurile, asasinatul, corupția, pentru că atunci când oamenii vin la întâlnire, ei undeva, își intuiesc reciproc gândurile.

D. C. – Câmpurile energetice se citesc reciproc?

N. Ț. – Exact. Nu că n-ar fi atunci interesant. Eu cred că noi atunci am găsi alte forme, pentru a comunica și pentru a identifica interese comune, în altă formă, mult mai evoluată, profundă. Deci noi acum staționăm într-o fază mai primitivă, de percepție a lucrurilor. Omenirea, civilizația umană, căci nu ne limităm acum la cazul concret al Basarabiei, care face parte în mod firesc, din tot peisajul global, general, adică nu există o mare diferență. Bineînțeles că aici, se trăiește puțin mai prost decât toată lumea și posibil, chiar mult mai prost decât toată lumea, din toate punctele de vedere. Dacă noi am fi fost mai evoluați spiritual, nu am fi ajuns în halul în care suntem.

D. C. – Ce ne facem cu acest hău – gândirea retrogradă, mentalitatea comună a basarabenilor?

N. Ț. – Este o moștenire, din păcate, tristă a regimurilor sovietice și noi prea puțin am muncit spre a ne ilumina. Este necesar un duș rece, românesc, ca să schimbăm lucrurile. Noi am încercat, așa, încet-încet, să românizăm Basarabia. Nu se reușește. Avem nevoie de un duș rece, asemenea celui din perioada interbelică. Știi cum s-a întâmplat în 1918? Nu se schimba nimic când veneau la poștă – șefi, iar în servicii – funcționari publici: nimic nu se schimba. Și atunci, neamțul, regele fiind de origine germană, a zis: Facem permutările astea și din Timișoara, a adus la Bălți, șeful poștei. Pe cel de la Bălți, l-a dus la Timișoara. Cumetrismul era la el acasă, aici, înțelegi? Și din 22 până în 30, lucrurile s-au schimbat  – în 5-6 ani. În 6 ani, s-a schimbat absolut totul și din 30, până în 40, a fost o perioadă de înflorire majoră a Basarabiei și chiar azi, citeam: erau zboruri Chișinău-Londra, Chișinău-Paris, în acea perioadă, îți dai seama? Lumea zbura de aici, la Paris… Era frumos… Și au venit neprieteni ăștia ai noștri, care și-au adus aminte că noi am fost cândva, gubernia lor și ne-au luat și sigur că a fost urât că Regatul România a fost cam speriat, nu a întreprins nicio acțiune de păstrare a Basarabiei în componența sa, în trei zile, au capitulat, adică deja istoria, o știm noi. De ce și cum, noi nu vom ști niciodată. Că a renunțat la Basarabia, Antonescu, că Regele Mihai, asta nu mai contează. Dar au lovit în nou, greu, ne-au deportat, și cei care au rămas – bunicii noștri, erau mai tăcuți, nu ca niște vite sau niște oi, care nu au demnitate, au fost mai cuminți numai ca să supraviețuiască, numai ca să rămână în viață.

D. C. – Ar exista un panaceu la zbuciumul din Basarabia, bunăoară – teatrul, muzica sau ce anume, în opinia dvs?

N. Ț. – Nu știu care ar fi soluția… Cred că până la urmă, dușul românesc. Eu sunt absolut convins că nu doar teatrul și muzica, ci în general, arta, adică poezia, proza, muzica, teatrul. Și un duș rece, românesc, sănătos, neagresiv, dar undeva așa, rece, deoarece altfel, este imposibil.

D. C. – Oricum: „Nimic fără Dumnezeu”. Spiritualitatea românească este bazată pe multă credință. Așa precum ați spus: fețele bisericești de la La Putna vă inspiră mai mult respect și încredere…

N. Ț. – Sigur, dar fără fanatism, fără fanatism orb. Detest fanatismul orb.

D. C. – Conform poziției dvs – în libertatea totală a omului, de manifestare, de evoluție. Cum percepeți atmosfera creată de sintagma „Poezia Acasă” – titlul revistei noastre?

N. Ț. – … E surprinzătoare, îmi place denumirea „Poezia Acasă”. Îmi place foarte mult – poezia acasă…

D. C. – Vă mulțumim! Ni l-a oferit, Maestrul Iulian Filip, Membru de Onoare, Vicepreședinte-fondator al USLR, care editează o antologie cu același nume.

N. Ț. – Ei bine, spre rușinea mea, cunosc prea puțini poeți noi, moderni dintre cei autohtoni. Există proiectul „Poeți desculț”, de care mai știu, am mai citit câte ceva. Dar spre regret, deși nu știu de ce, prea puține lucruri cunosc. Promit că voi fi mai activ și mai atent la tot acest domeniu și mă voi abona la noua revistă, eu fiind un consumator, îndrăznesc a spune, bun, de poezie, mie-mi place să citesc poezie română în special. Erau vremuri când lecturam în exclusivitate, poezie. Aici, pe un raft din biroul meu, am o carte cu întreaga operă lirică a lui Nichita Stănescu, editată în anii ’80 și care nu a mai fot reeditată. Este un cadou prețios din partea unei persoane. Și alta, pe care nu o mai are nimeni altcineva din R. Moldova – „Fiziologia poeziei”, care conține integral, poezia lui Nichita Stănescu… Cred că este un poet național, nemaivorbind de Mihai Eminescu – pe care îl putem numi un Dumnezeu al poeziei. Nu îmi place cum, mai nou, unii întreabă de ce îl vedem pe Eminescu atât de mare, căci sunt alții… O fi, dar cel care i-a dat forma perfectă într-un anumit sens, limbii române, a fost el, care de fapt a învățat toată viața, în germană. Acesta e un lucru atât de ciudat… La Cernăuți, a învățat în germană, în Austria – în germană, prin urmare, e foarte ciudată istoria acestui scriitor…

Dar a gândit românește și a trăit românește… Noi până astăzi gândim și ne străduim să ne exprimăm în limba lui – el, el i-a dat forma limbii române într-o măsură oarecare. După el cu toții au început a scrie, este incredibil cum s-a întâmplat astfel… Apropo, de fiecare dată, când stau o săptămână sau 5-6 zile, la București, merg la Cimitirul Bellu, figura nouă, stau 5-10 minute, mai nou – a apărut mormântul poetului Adrian Păunescu. La acest cimitir, odihnesc mai multe personalități ale neamului, care au marcat clar, cultura românească. Este vorba și de actori, și de scriitorul, poetul George Țărnă, un unchi de-al meu.

D. C. – Pentru când să așteptăm, debutul cu vreo carte, cu rețeta succesului de la Nicu Țărnă sau poate cu o plachetă de versuri, un roman sau piese de teatru?

N. Ț. – Nu scriu. Eu sunt consumator și din păcate, puțin citesc în ultima vreme. Totuși cititul după mine, este un sport pentru creier. Și apropo, nu sunt de acord cu întrebarea inventată de genul: De ce animalele nu au citit? Până la urmă, toată formarea noastră culturală sau pot să spun așa, emoțională, e de parcă cineva ne ghidează, parcă cineva la un moment respectiv, ne-a arătat ce să facem. Iar după mine, Leonardo da Vinci a fost unul dintre cele mai grele personaje ale civilizației umane. El a inventat atâtea lucruri, de care, până astăzi, omenirea se folosește la greu, de acestea, și au apărut așa, nu știu cum, de nicăieri parcă…

D. C. – Har divin, aș adăuga… Referitor la răspunsuri, la lecturi, la informații captate din exterior, în ultimul timp că în inimă, în neantul, în universul tăcut din noi, ne găsim toate răspunsurile și ceea de ce avem nevoie, adică interiorizându-ne, stând în dialog cu sinele, găsim e toată bucuria, răspunsurile, informația, fericirea. Cunoașterea adevărată e prin iubire, de aici, porneam. E din inimă, prin inimă.

N. Ț. – Eu cred că oricând trebuie să fim împăcați. Nu cred că există oameni răi. Există oameni complexați, frustrați, există oameni care care doresc să se rupă, să nu fie ca ceilalți. Deci noi permanent, avem aceste tendințele din copilărie, când stau și se joacă

D. C. – Validarea omului în Basarabia este posibilă și vitală, reieșind din mentalitatea mediului?

N. Ț. – Da, dar întâi de toate, este necesară stabilirea apartenenței persoanei respective, unei culturi anume, spre a afla cine este el, care îi este obârșia și încotro se îndreaptă. Doar să nu ni se mai impună în zadar, această identitate, pe care se insistă deja timp de 30 de ani, identitatea Republicii Moldova și care este una inexplicabilă și categoric, artificială… Mă gândesc acum la acest citat de Nichita Stănescu: „Limba Română este Patria mea”, care la ultima ediție a Sărbătorii Naționale Limba Noastră cea Română, pe 31 august, undeva în Ialoveni, a fost schimonosită, scriindu-se: „Limba natală este Patria mea”. Inimaginabil – până în prezent, limba română este substituită prin sintagmele: „limba de stat”, „limba natală”…  Persistă deci teama de a-i fi recunoscută identitatea românească, căci în acest caz, noi dăm peste cap, toate pretinsele „valori” ale statului Republica Moldova. De aceea, este esențială conștientizarea identității naționale a intelectualului sau a omului de valoare din Republica Moldova, din Basarabia.

D. C. – Este un motiv de râs cu plâns stănescian, firește, iar dacă este să admitem un sinonim, uneori, putem zice „limba maternă”…

N. Ț. – Iată însă că unii ne-o impun, de aceea noi, trupa Teatrului fără Nume, am și ridiculizat calificativul „natală”, în noul nostru spectacol, „Furtuna”, punând în gura personajelor acest termen – „limba natală”. Suntem un popor rătăcit aici, în Basarabia și dacă nu ne-am atribui o identitate clară, românească, am dispărea!

D. C. – Și în ce măsură ne-ar ajuta nemții, prin declarațiile oficialilor lor precum că pe cele două maluri de Prut, noi suntem două popoare diferite: români și …moldoveni…?

N. Ț. – Nemții au fost totdeauna, împotriva reunirii noastre…

D. C. – … și ne „recomandă” să creăm un popor civic, statalist, moldovenesc, o societate, nu știu cum…

N. Ț. – O comunitate…  Am urmărit și am citit despre mai multe păreri, potrivit cărora, nemții au fost tot timpul, ostili ideii Reîntregirii României cu Basarabia. Pactul Molotov-Ribbentrop este dovada faptului că nemții au participat la dezbinarea, tăierea trupului României. Deci nu putem conta prea mult pe nemți. Observ că Germania ne este ostilă în istoria noastră, chiar dacă este un popor foarte puternic, disciplinat, cu niște indici culturali și economici aproape că de neatins, pentru multe popoare…

D. C. – Ce vă motivează și ce vă reface în vasta și suprasolicitantă, cred, activitate?

N. Ț. – Nu este chiar suprasolicitantă, căci pentru orice, putem găsi timp. Ce mă motivează? Faptul că sunt într-o competiție continuă cu mine însumi. Și dacă acum zece ani, eram unul, astăzi am devenit altul. Să ne amintim de acea frază superbă a actorului American Matthew McConaughey a spus-o, când a fost întrebat cine este idolul său: „Idolul meu, sunt eu peste zece ani” Și fiind întrebat peste zece ani, dacă ai ajuns la idolul tău, răspunzi: „Nu căci idolul meu, sunt tot eu, peste alți zece ani”. Și tot așa, omul se află într-o competiție continuă cu sine însuși. Și îmi place acest lucru, chiar dacă sigur, există oameni ce te-au marcat. Pe mine, m-a marcat frecvent, fratele meu (regizorul Mihai Țărnă, n.n.). Noi suntem într-un tandem artistic acum, de vreo zece ani și vreau să cred că ne reușesc multe lucruri interesante și care se datorează și faptului că el are experiența Parisului – unul dintre cele mai mari centre culturale și economice din lume. Or se știe că orașele mari creează oameni mari, iar orașele mici creează oameni mici. Poți să te naști oriunde vrei, dar pentru a te crea, ești obligat să alegi un loc mai special. De aceea, nici eu nu pot să stau permanent doar la Chișinău. Aici, risc să mă plafonez, să mă prăfuiesc, să încep a gândi retrograd, provincial, să încep a avea ifose și mă rog, aroganță provincială. Există în acest context, o afirmație de Cehov: „Nu e nimic mai urât decât vedeta provincială”. Este vorba de cel care stă și crede că a reușit foarte multe, când de fapt, nu a reușit nimic…

D. C. – Câtă autoironie… ca, de altfel, în însăși denumirea Formației „Gândul Mâței”…

N. Ț. – Ironia îi lipsește societății noastre. Dacă am avea-o… Ia priviți câte „vedete” avem noi: așa-zișii interpreți, care nu fac doi bani, pe când ifosele le sunt de milioane, de aceea e trist… Această situație mă duce cu gândul la afirmația: „Spuneți-mi cine sunt vedetele voastre și vă spun ce popor sunteți, care vă sunt valorile”. Este un adevăr simplu, la care am ajuns. Pe de altă parte, firește că avem și noi, valori incontestabile, bunăoară – în muzica populară, dar este prea puțin, fiind un domeniu închis, îngust. Ne aparține însă. Bine, pe dl Botgros poți să îl iei și să îl duci în Spania cu vioara, să-i oferi ceva, dar iarăși e un domeniu prea limitat – părerea mea subiectivă. Cât privește teatrul autohton, avem prea puține realizări. În arhitectură – efectiv deloc, prea puține realizări – în film, practic deloc și aici, prea puține realizări – în poezie, din păcate, practic deloc. Nu se cunoaște. Nu ne susținem, avem această indiferență, când nu ne mai preocupă cultura, ceea ce constituie grava noastră problemă din interior. Aici, nu se mai comunică, deoarece nici nu se dorește o comunicare, societatea fiind dispersată în patru sau în cinci segmente. O parte suntem pro România, alții sunt proruși, alții sunt stataliști, alții nu au vreo poziție și tot așa. Reiterez așadar că dușul rece, românesc ne va salva.

D. C. –  Revenind la eforturile de autodepășire pentru apropierea de acel idol – dvs, cel după 10 ani, în ce măsură va ajutat rolul lui Caliban din spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, montat de regizorul Mihai Țărnă? „Este unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii teatrale 2019-2020”, notează Larisa Ungureanu, critic teatral. Cât privește  splendidul joc actoricesc, ea afirmă: „Actorii, dar absolut toți actorii s-au încadrat în acest concept regizoral despre zbor și cădere, formând o echipă puternică și temerară”.

N. Ț. – Spectacolul „Furtuna” este bineînțeles, o realizare foarte frumoasă. Dar nu ți-o poți atribui personal, fiind o muncă de echipă, chiar și dacă ești o piesă indispensabilă într-un proiect atât de important. Este o activitate, în care înveți de la un partener, din toată această atmosferă, când, că niciodată, ai intrat într-un altfel de material, ai văzut altfel nu doar ceea ce ai citit prima dată, ca pe un material, ca pe o informație. Este recomandabil totuși ca piesele de teatru să fie percepute un pic diferit. Teatrul este un fenomen special, un soi de magie dacă vreți. De aceea, avem prea puțin teatru de calitate în Basarabia și prea puțini înțeleg ce înseamnă teatrul. Prea puțini înțeleg că teatrul de fapt nu este doar așa, un loc, unde ai venit, ai stat, te-ai distrat. Teatrul nu este o distracție. Acesta nu e un bordel sau nu știu ce (deși nici bordelul nu ar putea fi o distracție) sau circ, precum îl numesc unii. Nici această comparație nu îmi place. Unii zic: „M-am distrat” Ce înseamnă „Te-ai distrat?” Ești bolnav, ești handicapat și ai nevoie de …? Distrează-te singur acasă, așa precum îți place. Dar asta nu este o distracție. Acesta este un soi de comunicare, este o oază, unde ai venit să te găsești altfel, pe tine, într-o oglindă mai strâmbă sau poate mai neobișnuită… Acesta, cu siguranță este un loc, unde vii să te simți incomod, este un gen de purgatoriu, teatrul. Sau o rugăciune. Cu alte cuvinte, teatrul nu poate fi un loc, la care am venit, mi-am adus prietena și stăm cu un buchet de flori și tot așa, după care am mers să bem un pahar cu vin… Și ce frumos a fost – tipa aceea a avut o rochie superbă la spectacol. Și dacă spectatorii acordă atenția la vestimentația actorilor, efectul e nul. Acela nu mai e un spectacol, ci o prezentare de modă

D. C. –  Zâmbetul vă este arma sau modus vivendi?

N. Ț. – Nu știu, vreau să cred că da. Societății noastre, îi lipsește apropos, zâmbetul. Suntem așa, un fel de comunitate de oameni mai complexați. Când mergi în Europa, ești depistat de la o poștă, zicându-ți-se: „Voi nu zâmbiți, voi sunteți din Rusia sau din Uniunea Sovietică” Și tu întrebi „De ce?”. „Deoarece voi nu zâmbiți”. Și aceasta este o caracteristică rea, urâtă, a popoarelor ex-sovietice. Și noi rostim cuvintele apropo, cu gura semiînchisă. Chiar dacă vorbim românește, mulți cred că suntem ruși, deoarece avem o tonică auditivă similară. De aceea, mulți deși se declară români, ei de fapt utilizează un milion de cuvinte rusești și chiar gândesc rusește. Pe de o parte, s-au făcut niște metamorfoze ireversibile, din păcate, spre așa-zisa identitate nici prea românească, nici prea nu știu de care – un pic de identitate moldovenească. Totuși, i-a reușit cuiva să facă din noi, un fel de „homo moldavicus”, așa un fel de nici roman, nici rus…

D. C. – Subscriu, experimentul a reușit, pe carne vie, diabolic… Revenind la subiectul meseriilor, care dintre multe altele ar mai fi meritat concentrarea și efortul dvs. până la împlinire,  asemenea celor în care excelați: cea de muzician, actor, poate că regizor?

N. Ț. – Nu sunt regizor. Am studiile respective, însă nu am practicat regia și nu intenționez să o practic în curând. Aș putea însă să fiu producător într-un proiect, în care desigur, pot să ajut pe cineva, care ar reuși să facă față, prezentându-i publicului, ceva inedit, fascinant, surprinzător. Și cred că dacă anual sau de două ori pe an, realizezi în aceste segmente, să ai un proiect-două, deja este ultrasuficient, nefiind necesar să îți asumi și alte domenii. Care ar fi alte domenii? Arta? E pe aici. Dacă e să ne gândim la cele mai importante trei domenii ale vieții civilizației umane, pe care noi, din păcate, sunt călcate în picioare, în Republica Moldova, acestea sunt: știința, arta și sportul. Aceste trei domenii salvează și mântuiesc civilizația umană din toate timpurile, deoarece toate celelalte sfere – economia, politica, justiția etc. aduc doar regres civilizației umane.

D. C. – Și cât privește democrația, considerați că la fel, este o frână în dezvoltarea societății?

N. Ț. – Opinia mea este că da. Sunt sigur de faptul că ceea ce ne-ar salva, este geniocrația. Deci omul cel mai bun în medicină să preia conducerea domeniului medicinei, cel mai bun în altă sferă să preia șefia de asemenea acolo și tot așa. Geniocrația este acel principiu de bază, de care depinde șansa supraviețuirii noastre.

 

***

 

D. C. – Precum am anunțat din start, voi încerca să vă „descos” pe îndelete, pentru a scoate la suprafață, cât mai multe detalii, data fiind discreția dvs din interviurile pe care au reușit să le obțină un număr redus de instituții media, cât privește scandalul recent, provocat de decernarea titlului onorific de Artist al poporului, calificată de unii, drept favor din partea guvernării actuale, pentru evoluarea Trupei „Gândul Mâței” în timpul concertului sau al concertelor electorale, în susținerea candidatului Ion Ceban, actualmente – primar general al municipiului Chișinău.

N. Ț. – Întâi de toate, să ținem cont de faptul că unii reușesc să audă doar ceea ce doresc ei să audă. Se caută probabil, un vinovat pentru eșecul așa-zisei opoziții, care la începutul verii anului 2019, era într-o foarte buna amiciție politică și colaborare cu socialiștii și atunci era foarte bine, totul era foarte frumos, ca să scape de rău, Republica Moldova. Atunci, ei se aflau în relații foarte bune. Au creat și o alianță în Parlament, au semnat un acord, au început reforme… În scrutinul local, cele două părți s-au lansat în mod separat și se spune că se aștepta alegerea primarului general al capitalei, pentru a se stabili modul în care vor evolua relațiile dintre aceste trei partide sau două curente, sau în cadrul acestei alianțe temporare.

Noi, ca buni cetățeni și buni oameni atât ai R. Moldova, cât şi ai orașului Chișinău bineînțeles, aveam o naivitate frumoasă crezând că lucrurile pot fi schimbate în bine. În acest sens, eu nu fac diferența: orice primar – fie că este de stânga sau de centru, sau de dreapta – tot ceea ce contează, este să facă lucruri frumoase în primul rând, în municipiul Chișinău, deoarece mie îmi pasă, în calitate de locuitor nativ al acestui oraș.

Din păcate, liberalii, între ghilimele, au distrus acest oraș și acum, până la urmă, chiar nu mă mai interesează, ce forță politică vine la conducerea Chișinăului. Important este să vină un gospodar, precum zicem noi, adică un om căruia să îi pese de acest oraș, de aceea eu nu văd o problemă mare în faptul că a venit cineva de stânga sau de dreapta, sau cel putin în vara trecută, noi nu gândeam așa. În vara precedentă, nu deranja pe nimeni, acest aspect.

Și sincer, în ceea ce mă privește, ca om al planetei Pământ și al Republicii Moldova, consider că atunci când vom scăpa de aceste prejudecăți, legate de orientarea politică: de stânga, de dreapta, de centru, noi vom începe să trăim ca oamenii, vom începe să înțelegem că suntem o societate de oameni, întâi de toate, și nu de păreri sau viziuni politice, deoarece până la urmă, nimeni astăzi, niciun partid nu crede în doctrina sa sau cel puțin, nu cunoaște ce înseamnă o doctrină – de stânga sau de dreapta, sau de centru.

Există curente: pro vest şi pro est. Atât. Respectiv, după acest criteriu, ar fi cazul să se diferențieze toate partidele. Și deoarece există votanți de stânga și de dreapta, cum procedăm cu aceștia, chiar dacă ar fi să scăpăm de divizarea politicienilor în categoriile actuale? Cum rămâne cu votanții de stânga? Niciun curent politic, niciun partid politic concurent nu a lucrat cu aceștia, pentru a-i atrage de partea opusă, spre a le câștiga încrederea prin acțiuni concrete. Dimpotrivă, țin să remarc că toate acțiunile partidului liberal, pe parcursul celor zece ani de aflare la conducerea municipiului Chișinău, au determinat stânga să ia cu brio, fotoliul primarului general.

În plus, am o întrebare personală față de toți cei care sunt de dreapta şi mai mult decât de dreapta – unioniști: ,,Care a fost rostul luptei între cei zece candidați unioniști la recentele alegeri locale? Cu ce scop? De ce au concurat zece candidați unioniști sau care pretind că sunt unioniști?” Apar așadar multe semne de întrebare, de care ar fi corect să țină cont toți cetățenii R. Moldova, inclusiv locuitorii orașului Chișinău.

Revenind la atmosfera creării coaliției de guvernare provizorie, îmi amintesc cât de stresată era toată lumea, timp de o săptămână, începând din 7 iunie, pana pe 14 iunie. Eram cu toții, stresați, deoarece chiar aici, în preajma Centrului de Cultură și Artă ,,Ginta Latină”, unde sunt amplasate: Ministerul de Externe, Ministerul Justiției,  Parlamentul, Președinția, Guvernul, erau instalate corturi cu oameni care erau plătiți (bineînțeles că mai târziu s-a aflat despre acest lucru) de fosta guvernare, ca să stea, să saboteze, să boicoteze acțiunile noii puteri, care încerca împreună cu poporul să ajungă la alte dimensiuni și la alte idei. Iată însă că până la urmă, suntem astăzi, în alte realități, am revenit poate că, așa precum se spune – la 360 de grade, deși deseori se întâmplă astfel…

Dacă e să răspund la întrebarea despre participarea trupei „Gândul Mâței”, ideea este că pe 14 octombrie 2019, eu doar am cântat, fără să fiu implicat într-o campanie amplă. A fost un concert organizat de candidatul Ion Ceban, care a zis că lui pasă de acest oraș. ,,Ție îți pasă?”, m-a întrebat si am răspuns că da, mie îmi pasă de acest oraș. La acel concert, nu doar eu am evoluat, ci și  Valentin Uzun, și Sun Stroke Project, nu mai țin minte exact: Dianna Rotaru, pare-mi-se, nu știu exact. Au fost foarte mulți oameni, care, în scuarul Teatrului Național de Operă şi Balet, au cântat despre acest oraș.

D. C.  – Și cât privește sigla socialiștilor, sigur, aceasta lipsea?

N. Ţ. – Categoric. Întâi de toate, m-a convins și m-a atras anume faptul că în scrutin, candidatul Ion Ceban a renunțat la sigla de partid şi a zis: ,,Eu cred că dacă voi câștiga alegerile pentru funcția de primar general al municipiului Chișinău, voi părăsi partidul, deoarece astfel va fi corect. Și iată că el a renunțat la partid, în mod oficial, a renunțat la calitatea de membru de partid, el chiar a doua-a treia zi, două ce i-a fost validat mandatul, de Curtea Constituțională, a părăsit partidul, declarând că în perioada mandatului, el nu va face parte din acest partid. Chiar dacă s-a lansat în politică, în cadrul Partidului Socialiștilor, eu consider gestul lui unul politic corect, ceea ce nu a făcut fostul primar, Dorin Chirtoacă, care a fost membru de partid pe toată perioada mandatului şi aceasta este o gravă problemă. Deci reiese că dacă ești de dreapta, se permite, iar dacă este de stânga, nu. De ce să facem diferența, polarizând societatea noastră? Or, credeți-mă, oportunitatea și oportunismul din mentalitatea de aici, nu l-a anulat nimeni. La noi, oportunismul e în capul mesei, haideți să recunoaștem acest lucru! La un moment dat, toată lumea de aici, atunci când simte, hai să spunem așa: unele avantaje sociale sau unele favoruri, beneficii, uită și de principii și de ideologie. Eu niciodată nu am uitat cine sunt și încotro merg. Dimpotrivă, candidatul care m-a invitat, cunoaște foarte bine faptul că am viziuni de dreapta și că sunt unionist. Probabil că ei acum, se pliază pe această formă, ei încearcă să se facă prieteni cu noi, decât noi de fapt să ne împrietenim cu unii candidați sau cu unele curente, sau partide politice. Lumea evoluează şi aceasta este foarte bine. Căci dacă într-o bună zi, Partidul Socialiștilor va fi unionist, va fi în regulă? De ce nu? Haideți să ajungem şi la aceasta!

Consider că atât timp, cât vom fi răi și ne vom diviza, nu vom avea nimic, nimic. Eu sunt un locuitor al orașului, un cetățean al R. Moldova, căruia îmi pasă, dorind ca lucrurile să meargă altfel, să meargă bine. Mă bucurase enorm, faptul că la un moment dat, la un pericol – stânga, dreapta, centrul, nu contează, se pot uni. Exact ca în junglă, când animalele nu se atacă, ci se ajută – tigrii sau leii pot să se ajute reciproc, cu căprioarele, ca să evadeze din zonele de pericol. Același lucru, l-am constatat în politica autohtonă, vara precedentă și numai, cum au ajuns în zone de confort, la un moment dat, și-au arătat colții, sau unii, sau alții. Sincer, acest lucru mă deranjează. Eu merg spre un globalism, de ce nu, al societății noastre. A fi globalist înseamnă a fi tolerant în raport cu absolut orice. Ne stagnează mediocritatea – categoria persoanelor cu interese politice. Aveți interese politice și curente politice – deja sunteți mediocri.

Dacă cineva se întreabă dacă mi s-au oferit bani pentru cântare, declar că la concertul din 14 octombrie, trecut, ni s-a plătit exact atât, pentru cântare, cât ni s-ar fi plătit din partea oricărei alte entități: fie că e Primăria sau Guvernul, sau o companie privată, sau altceva, deoarece eu am 7 colegi de echipă, care este firesc să fie plătiți pentru a-și asigura traiul propriu și al familiilor lor.  Pentru faptul că eu l-am susținut în campania electorală, pe Ion Ceban, eu nu am luat niciun ban. Nu există nicio dovadă și nu am luat absolut nimic. În această campanie, din câte am înțeles, a fost și Daniela Burlaca, regizoarea Teatrului „Geneza Art” și căreia, din câte știu, nu i-ă sărit în cap nimeni, pentru faptul că a fost şi ea, pe nişte panouri. Eu am susținut în primul rând, omul. Nu am susținut partidul – vreau să fie clar, deoarece îl cunosc pe Ion Ceban, încă înainte să intre în politică, în general, încă din anii ’90, din perioadă în care mă aflam la Facultate. El este născut în anul ’80, eu sunt din ’77 și ne cunoaștem din găștile de tineri din orașul Chișinău, care se cam știau.

Țin acum, să mă adresez cu un mesaj, opoziției: „Voi meritați această atitudine, deoarece dacă ați fi fost o opoziție serioasă, lucrurile ar fi fost mult mai dure, cel puțin din partea voastră. Voi nu ați avut inteligența de a acționa, deoarece nu aveți pregătirea, cunoștințele necesare. V-ați văzut ajunși la putere, 5 luni și ați servit vin spumant, toate 5 luni, decât să porniți cu adevărat, diverse reforme”.

***     

…Desertul de final  

„Pe inimă, pun mâna/ Fugind de alți …experți (…)/ „N-are valoare,/Berea și floarea/Adusă-n dar de un flăcău,/Când doar o noapte,/E tot ce-așteaptă/ Să îi cedeze, sufletul tău…/Are valoare,/Chiar dacă doare,/ Să rupi un colt din inima ta/ Și să i-o dărui/ Celui ce-o viață/ Zâmbetul tău,/Îl va aștepta…” (Cântec de dragoste – Gândul Mâței)

      D. C. – Și ultima, cred că cea mai picantă posibilă întrebare, cum să nu v-o adresăm? În viziunea dvs., există un ideal al frumuseții femeii sau un ideal de simțire în relația cu ea?

N. Ț. – Un ideal al frumuseții? Consider că însăși existența femeii, deja înseamnă foarte mult. Să enumăr anumiți parametri exteriori, cum ar fi, bunăoară, ochii albaștri sau părul blond? Nu cred că aceștia ar fi atât de importanți. De asemenea, nu agreez ideea celor două jumătăți. Nu există jumătăți. Noi de fapt îi căutăm toată viața, pe cei în care ne regăsim într-o anumită măsură și noi facem alegerea doar pe ceea în ce ne regăsim. Noi încercăm să fim alături de acele persoane, care doresc să fie cu noi, într-o măsură oarecare. E prea complicat. Eu aș spune altfel: mie îmi plac toate femeile. Toate femeile sunt frumoase. Bine, admitem că unele femei sunt mai puțin atrăgătoare decât altele, și eu cred că e problema fiecăreia în parte, așa precum e problema fiecărui bărbat, căci nu toți bărbații sunt atractivi sau mai știu eu cum. Consider că aspectul sexual este unul absolut important pentru sănătatea unui dialog între El și Ea, deoarece bărbatul și femeia nu se pot limita doar la un anumit mod comunicare, fără a evolua în relații intime. Altfel, nici că se poate.

Sigur că există relații strict profesionale, când oamenii interacționează pe linie de serviciu, discută, eu însă cred în relațiile de durată, bazate inclusiv pe dragostea erotică. Este viziunea mea. Precum afirmam anterior, aceasta este de fapt virtutea, acesta este punctul culminant, care domină și de fapt, asigură continuitatea civilizației umane. Dacă e să facem o analiză a istoriei, constatăm că datorită dragostei, a și fost cucerită America sau a avut loc războiul Troian (din cauza Elenei). 

„Poseidon, din urgii, reîntoarce-mi draga,/ Supus ți-oi fi, viața-ntreagă” ! („Poseidon” – Gândul Mâței) 

Totul se rotește în jurul acestui subiect. Și există un aspect de subconștient:  chiar dacă un bărbat este prea bătrân și deja nu mai are nicio posibilitate să cucerească o fată tânără, el oricum are tendința de a-și etala masculinitatea, un proces subconștient, care mișcă lumea. Este de dorit să găsim varianta de mijloc, fără războaie, fără omoruri. Cred că este normal ca bărbații să trăiască cu femeile. Putem discuta acest subiect, la nesfârșit și nu vom găsi răspunsul care ar fi femeia perfectă.

Îmi plac toate femeile, dacă e să revin la răspunsul meu. Am văzut chiar azi, mai multe femei atât de frumoase și mă gândeam ce oraș frumos avem noi, din acest punct de vedere! Era o tipă extraordinară – una blondă, atât de frumoasă și m-am reținut puțin pentru a o privi. Iar ea parcă își făcea griji observând că mă uit la ea prea mult. Îmi place, iată, să privesc o persoană, ceea ce nu înseamnă că aș fi obraznic. Îmi place să privesc lumea, să privesc și un bărbat frumos, nu neapărat pentru că aș avea vreun interes sexual față de acesta. Nu. Privesc savurând frumusețea umană – pe cea fizică, exterioară. Persoana arată bine, care e problema?

D. C. – Poate că blonda nu își făcea griji, ci era un pic înfloritoare în cazul în care savura atenția dvs?.

N. Ț. – Nu cred că ea a înțeles, poate că a înțeles că o priveam…

D. C. – Și dumneavoastră fiind vedetă, v-a recunoscut…

N. Ț. – Nu cred că m-a recunoscut, deoarece nu acesta era sensul. Sensul era că am văzut o femeie frumoasă și mi-a plăcut. De fiecare dată, când văd o femeie frumoasă, pentru mine este reușită, acea zi.

D. C. – Vă mulțumesc pentru …spectaculoasa comunicare, care mă mobilizează în munca asupra noii reviste! La cât mai multe întruniri ale Clubului „Poduri de Dor”!

 

                                Poduri                              cu

                        de                                 Diana

             Dor                            Ciugureanu  

2 thoughts on “Nicu ȚĂRNĂ: DUȘUL RECE, ROMÂNESC NE VA SALVA”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *