Motto: “Nicio mamă nu poate şti viaţa cui leagănă:
a unui viitor rege sau a unui viitor criminal.”
Grigore Vieru
Anica era fiica mai mare a lui Gheorghe și a Vioricăi Mardari din satul Mirceni.
Cu timpul, în familia lor, din doi, în doi ani, se mai născuseră doi băieți, dar pentru Viorica, Anica era singura speranță și mângâiere.
Nu era vorba că și-ar fi iubit mai mult fiica decât feciorii.
Nu, nu, nici gând de așa ceva.
Își iubea toți copiii la fel de mult, dar când se uita la Anica, parcă se vedea pe sine însăși.
Spera să-i dea pentru viață tot ceea ce nu primise ea de la părinții ei.
Voia să-i facă viața mai ușoară și să o vadă fericită.
În tihnă, își făcea planuri pe viitor și visa să o vadă măritată alături de ea, ca un sprijin la bătrânețe. Știa, ea, că oricât de bune ar fi nurorile, totuna, cum îți mângâie fiica, sufletul, nu ți-l mângâie nimeni.
Odată, o visase chiar îmbrăcată în rochie de mireasă și se bucurase foarte mult, dar despre visul ei, nu povesti nimănui. Îl lăsase ca pe o taină, pe care o păstra în suflet pentru sine.
Și cu cât creștea Anica mai mare și se făcea tot mai frumoasă, cu atât mai mult, îi creștea și inima Vioricăi.
În clasa a patra, pentru sărbătoarea de Anul Nou în școală, la propunerea învățătoarei, îi confecționase costumul de „Albă-ca-Zăpada”.
„Îi va sta bine, ea este bălaie, are părul creț, de culoare blondă, ochii albaștri și în rochiță alba, va fi că un fulguleț de zăpadă”, recomandă învățătoarea.
Așa a și fost – de Anul Nou, când îmbrăcase costumul, Anica părea a fi cea mai frumoasă elevă din clasă, de parcă ar fi fost o prințesă.
Atunci, Vioricăi parcă îi sări inima din loc și imediat, își aminti de visul ei. Se pare că s-a împlinit, gândi ea, nu înzadar am visat-o în rochie de mireasă.
* * *
Dar timpul trecea și lucrurile începeau să prindă o altă culoare.
Când Anica era în clasa a șaptea, diriginta de clasă o întâlni pe Viorica la magazinul din sat și i se plânse pe Anica, spunând că vine nepregătită la școală, că nu e atentă la ore și că le insultă pe colege, dar la observațiile din partea învățătorilor, ea reacționează emotiv și brutal.
Noutatea fu pentru Viorica, atât de neașteptată, încât i se făcu rău la auzul acesteia. Diriginta, văzând că Viorica se schimbase la față, începu să o liniștească.
– Tu vorbește cu ea, Viorica, o sfătui ea, lămurește-i lucrurile și ajut-o, dar nu lua asta așa de aproape de suflet. La vârsta pubertății, copiii se mai schimbă nițel, și asta-i normal, fiindcă fiecare om își are caracterul său.
Zis și făcut: vorbi cu Anica și ea, și Gheorghe, și lucrurile parcă se îmbunătățiseră, dar nu pe mult timp.
După o lună, Viorica fu invitată la școală, unde i se spuse că, din cauza că Anica nu atinge nivelul minim de rezultate la învățătură, ea poate rămânea clasa.
Acum, discuțiile cu Anica nu mai duceau la nimic bun. Ea asculta în liniște ceea ce i se vorbea, dar până la urmă, oricum, o făcea pe a ei.
* * *
Într-o dimineață de martie, când Viorica venise la fântână după apa, se apropie de ea, o vecină, care i se plânse că noaptea trecută, cineva furase de pe frânghia de rufe din gospodărie, blugii și puloverul fiicei sale. Această noutate îi fusese spusă pe un asemenea ton, încât Viorica avu impresia că ea ar fi fost vinovată de acel furt.
Nu reuși, Viorica, să între în casă cu căldările cu apă de la fântână, că, pe poartă, intră un milițian împreună cu Anica.
– Iertare pentru deranj, o opri milițianul, am venit să iau lucrurile furate de Anica de la vecini, și adresându-i-se Anicăi, îi ceru să îi spună și mamei sale despre cele întâmplate.
Anica stătea cu capul plecat fără să spună vreun cuvânt.
Văzând că Anica tace, milițianul continuă:
– Bine, atunci pleacă și adă lucrurile furate.
Anica intră în șopronul unde se păstrau lemnele pentru foc și ieși de acolo, cu o pereche de blugi și cu un pulover.
Viorica înlemni. I se făcu un ghem în gât, care o sufoca și nu îi permitea să scoată o vorbă.
După ce întocmi procesul verbal pe marginea cazului, milițianul îi explică Vioricăi:
– Are noroc că e minoră, în caz contrar, ar fi trebuit să steie la pușcărie. De data asta, a scăpat, o vom lua doar la evidență, la miliție. Dar matale și soțul, o sa trebuiască să fiți cu ochii în patru la ea, dar luați seama, nu o bateți.
După acest caz, Anica nu mai merse la școală. Îi era rușine să dea ochii cu colegii, precum și cu învățătorii.
Dar nici Viorica cu Gheorghe nu au forțat-o să meargă la școală, ce folos de școală, dacă anul școlar era deja pe sfârșite și ea, oricum, rămânea clasa.
* * *
La vreo lună de la cazul cu furtul, Anica ieși, într-o seară, din casă și nu mai reveni.
O căutase întreaga familie peste tot, dar nu reuși să o găsească.
Apăru acasă după trei zile, sara, când înnoptase de-a binelea – pe semne, cu scopul de a nu da ochii cu nimeni. Când intră în casă, arăta a fi obosită și aducea de la ea, a fum de țigară.
Viorica cu Gheorghe se zbătuseră mult timp, să afle de la ea, unde fusese în acele trei zile, dar așa și nu au reușit să scoată din Anica, vreun cuvânt. Nu strgaseră la ea – în sufletul lor, ambii erau acum, bucuroși că și-au văzut copilul viu și nevătămat acasă, căci, de, spuneau ei, s-ar fi putut întâmpla și mai rău, și-ar mai fi putut pune capăt zilelor.
Toată vara, Anica stătuse acasă ajutându-și, cu chiu, cu vai, părinții la munca din gospodărie, dar când veni toamna, ea refuză din nou, să plece la școală, unde să repete clasa a șaptea.
Cei de la școală o sfătuiseră pe Viorica să o dea la școala serală, unde ar putea absolvi opt clase. Căci dacă ai atestat de opt clase, spuneau ei, poți învăța la oraș, o profesie.
Viorica așa și făcu. Stătu de vorbă cu Anica și îi explică că fără atestat de opt clase, nu o va primi nicio școală pentru a învăța o meserie. De aceea, până la urmă, Anica acceptă să frecventeze școala serală.
* * *
După doi ani, cu mare chin, Anica absolvi școala serală și își ridică atestatul de opt clase. La scurt timp după aceea, le spuse părinților că pleacă la Chișinău să învețe de cusătoreasă. Viorica și Gheorghe chiar se bucurară când auziră vestea. Îi dădură 50 de ruble de cheltuială, îi umplură geanta cu cele necesare și o trimiseră cu speranța că poate greutățile vieții o vor pune pe calea cea dreaptă.
Dar așteptările lor nu se adeveriseră.
La doar două luni, Anica se întoarse acasă. Era îmbrăcată în alte haine decât cele cu care plecase, avea pantofi noi și purta pe umăr, o poșetă de damă, de culoare roșie.
Părinților, le răspunse că la școala unde voia ea să intre, concursul fusese prea mare și ea nu îl susținuse, dar o altă școală, așa și nu găsise.
Stătu apoi, acasă, o săptămână, după care, îi înștiință pe părinți că merge la Bălți, poate că acolo își va găsi o școală, unde să învețe o meserie.
Reveni și de la Bălți, după două săptămâni, le spuse părinților că nu reușise să găsească vreo școala. Părinții aveau suspiciuni cât privește spusele ei, dar nu o puteau deconspira, deoarece la orice întrebare, Anica avea deja pregătite, mai multe răspunsuri.
Dar minciuna, odată și odată, iese la iveală. Oamenii din sat începeau a vorbi că o văzuseră pe Anica urcând în camioane mari. Se vede că le ține de urât șoferilor de rute lungi, presupuneau ei.
Când auzi una ca aceasta, Viorica nu mai putea ieși din casă de rușine. O întrebă pe loc, pe Anica dacă e adevărat ceea ce vorbește satul.
Da, răspunse Anica, dar m-am urcat într-un camion de ocazie ca să mă ducă la Bălți. Cu ce am putut să mă duc la Bălți, dacă nu avem autobuz din sat? Auzindu-i răspunsul, Viorica nu mai avu întrebări.
* * *
Peste câteva luni, Anica îi anunță pe părinți că pleacă la Stejăreni pentru a-și căuta un loc de muncă. Cineva îi spusese că policlinica raională are nevoie de dereticătoare.
La policlinică, responsabila de la secția de cadre îi confirmă faptul că instituția are nevoie de personal, care să facă ordine în birourile medicilor. Dar după ce îi examină pașaportul (buletinul de identitate – în regimul sovietic – n.a.), o întrebă:
– Dar locuință în Stejăreni, ai? Unde vei locui, doar nu cred că vei veni în toată ziua de la Mirceni, la Stejăreni, la lucru.
– Nu, nu am, răspunse Anica, dar îmi voi căuta o gazdă aici, pe loc.
Specialista de la cadre o privi îndelung pe Anica, făcu o pauză, după care, îi zise:
– Dacă încă n-ai, eu pot să te ajut. Chiar peste drum de policlinică, locuiește moș Ion. El e singur și mai are o camera liberă, pe care ar putea să ți-o închirieze, fiindcă, până săptămâna trecută, acolo a locuit, o soră medicală de la noi, care s-a măritat și s-a mutat cu traiul la bărbat.
– Mulțumesc, se bucură Anica, numaidecât, mă voi duce să văd la el, de gazdă.
După perfectarea actelor de angajare la serviciu, intră în birou, intendentul instituției, care îi arătă Anicăi, încăperile în care avea de făcut curat. Îi înmână apoi, patru chei de la birourile medicilor, precum și pe cea de la debaraua în care urma să își păstreze ea, inventarul de muncă.
* * *
Anica găsi repede, casa lui moș Ion, chiar fără să mai întrebe de cineva, deoarece alte case, în afară de cea a lui moș Ion, nu mai erau în fața clădirii policlinicii raionale.
Când se apropie de poartă, îl zări pe moș Ion trebăluind ceva prin curte.
– Bună ziua, moș Ion, îi strigă, de la poartă, Anica, se poate la matale?
– Da, da, intră, o îndemnă moș Ion.
Aflând că se angajase să muncească la policlinică și că își caută un loc de trai, moș Ion parcă se înveseli, căută apoi, îndelung, la Anica și îi zise:
– Știi, fetele care trăiesc la mine, au mare noroc. Numai ce, am măritat o fată de la voi, de la policlinică. A plecat de la mine, săptămâna trecută, la bărbat, și camera unde a locuit ea, e liberă. În ea este tot necesarul pentru trai: pat, albituri, masă, veselă, și altele.
– Și cât trebuie să plătesc pentru gazdă?, se interesă Anica, după ce văzuse odaia.
– Douăsprezece ruble pe lună, răspunse moș Ion, așa cum a plătit, cealaltă fată.
– Bun, atunci, ne-am înțeles, răspunse Anica, rămân să trăiesc la matale.
* * *
La început, lucrul de la policlinică mergea strună. Chiar se îndrăgostise de această muncă a ei și i se părea că nu există lucru mai bun ca al ei. Purtând permanent, capot alb și aflându-se numai printre medici și infirmiere, lăsa impresia că era și ea, un lucrător medical.
Chiar și sătenii, care o întâlneau în holurile policlinicii, rămâneau uimiți văzând-o în capot alb.
În curând, noutatea că Anica lucrează la policlinica raională, umplu Mircenii. Majoritatea oamenilor din sat îi luau apărarea, spunând că, dacă ar fi fost ea atât de rea, nu ar mai fi primit-o nimeni să lucreze în birourile medicilor. Dar ce a fost în tinerețe, aceea a fost, căci cine nu greșește când e tânăr? Alții, iată, au absolvit școala cu note bune și foarte bune, și nu-și pot găsi locul în viață.
Și Viorica cu Gheorghe se mai liniștiseră. De ce ar mai trebui răscolit trecutul neplăcut, ziceau ei, dacă acum, totul merge minunat…
* * *
Era o zi de luni, pe la opt dimineața, când medicii se întruniseră în ședința operativă săptămânală. Între timp, Anica rămase să facă ordine în biroul medicului pediatru. În încăpere, nu era nimeni în afară de ea.
Făcând curat, observă o geantă de damă, atârnată de speteaza unui scaun. Pe loc, parcă se trezi ceva în ea, ceva ce o atrăgea ca un magnet, să vadă ce se află în interiorul poșetei. Fără să stea mult pe gânduri, deschise repede, geanta și, găsind în ea, un portmoneu, îl luă și îl ascunse în buzunarul interior al rochiei. Ieși apoi, ca din pușcă, din birou și ascunse portmoneul în sertarul mesei din debaraua ei de serviciu. Reveni apoi și continuă să facă ordine, de parcă nu se întâmplase nimic.
După ce termină munca din biroul pediatrului, încuie încăperea și trecu să facă ordine la cel al medicului terapeut.
* * *
Pe la ora zece, când se pregătea să plece acasă, Anica fu chemată la biroul șefei policlinicii, prin intermediul paznicului policlinicii. Pe loc, înțelese despre ce era vorba. Ar trebui urgent, să arunce portmoneul undeva, într-un coș cu gunoi, gândi Anica. Dar cum să o facă, dacă paznicul o aștepta să se îmbrace?
– Puteți pleca, că eu amuș, vin singurică, îi zise, Anica, paznicului.
– Nu, nu, protestă paznicul, șefa policlinicii a spus că trebuie să venim împreună!
* * *
Când Anica intră în biroul șefei policlinicii, acolo o așteptau și toți medicii în biroul cărora, făcea, ea, curat.
– Așază-te Anica, îi zise șefa policlinicii și continuă: știi, astăzi, în timp ce noi cu toții eram la ședință, din geanta Margaretei Petrovna din cabinet, i s-a furat portmoneul, în care se aflau documentele personale și banii. Cabinetu era încuiat, dar cheie de la el, ai doar tu. Nu ne-ai putea spune ce s-a întâmplat?
Anica stătea și nu știa ce să răspundă. Să spună că nu văzuse nimic, nu putea, fiindcă se temea să nu i se verifice debaraua de serviciu, unde să găsească portmoneul în sertar. Tocmai acum, înțelese că făcuse o prostie, o prostie, care ar putea avea urmări grave, dacă află miliția, pentru că undeva, la miliție, mai este și dosarul despre furtul de la Mirceni.
„Numai nu miliția!”, gândi ea.
Dar șefa parcă îi citea gândurile.
– Dacă nouă, nu vrei să ne povestești, o avertiză aceasta, atunci va trebui să chemăm miliția și îi vei povesti miliției.
Asta era culmea.
Nu, nu, numai nu miliția, eu întorc singură portmoneul, sări ca arsă, Anica.
* * *
După ce predase, benevol, portmoneul furat, șefa policlinicii o invită pe Anica din nou, la ea și îi ordonă:
– Pune cheile de la cabinete pe masă și, de astăzi, ești eliberată din lucru. Și spune „mulțumesc” că nu am chemat miliția.
Fără a rosti vreun cuvânt, Anica puse cheile pe masă și ieși din birou.
* * *
Ulterior, hoinări toată ziua prin oraș neștiind e să facă în continuare. Îi treceau o mulțime de gânduri prin minte. Dar din toate ideile, care ce îi veneau, nu i se părea potrivită, niciuna.
Principalul e să plec undeva, dar numai să nu mă întorc în sat, gândi ea într-un final. Dar unde să plec?
Muncise aproape o lună de zile la policlinică, dar degeaba, leafa așa și nu o va mai primi. Dar banii pe gazdă, lui moș Ion, ar trebui să îi achite.
* * *
Seara, obosită și flămândă, reveni acasă. Fie ce o fi, se consolă, ea, poate, moș Ion nu mă mai alungă…
Intră în casă și numai cum își lăsă geanta pe scaun, se auzi, brusc, glasul lui moș Ion.
– Anica, eu am, azi, o sărbătoare. Am prăjit pește și am făcut mămăliguța, poate să-ți aduc ceva și ție ori vii aici să mănânci cu mine?
„Minunat, gândi Anica, de ce să nu mă duc dacă mă cheamă?”. După care, strigă:
– Bun, moș Ion, îndată, vin!
* * *
Când intră la moș Ion în cameră, pe Anica, o aștepta o masă boierească.
Pe lângă o farfurie cu pește proaspăt prăjit și o mămăliguță, din care, încă, ieșeau aburii, mai era pe masă, și o farfurie cu brânză, alta – cu castraveți murați, precum și un burluiaș cu vin.
– Șezi, nu te rușina, o îndemnă moș Ion.
– Dar de ce să mă rușinez, chiar îmi este a mânca – de dimineață, nu am pus nimic în gură, se justifică Anica.
De la bun început, numai cum mâncaseră puțin, moș Ion luă burluieșul cu vin de pe masă și îi propuse:
– Eu am să-mi torn un păhărel de vin, poate să-ți torn și ție?
– Da, toarnă, răspunse Anica.
Au luat câte un păhărel cu vin, au mai servit din bucate, au mai vorbit, după care, moș Ion o mai îndemnă:
Eu îmi mai torn un păhărel de vin, poate vrei și tu?
– Da, da, poți să-mi torni, nu se ceru convinsă, Anica.
Când luară păhărelele în mână, Anica parcă își aminti ceva.
– Stai, stai, moș Ion, d’apoi n-ai spus matale cu ce ocazie închinăm, ce sărbătorim?
– E ziua mea de naștere, răspunse moș Ion dând privirea în jos, de parcă se rușinase că va fi întrebat de vârstă.
– Hai, nu mai spune, se arătă surprinsă, Anica. Și câți ani împlinești?
– 65, răspunse moș Ion.
– 65…!?, se miră Anica, nu cred, eu nu ți-aș fi dat atâta niciodată, arăți tânăr, parcă ai avea vreo 40 de ani. Poate ar trebui să îți cauți o nevastă și încă una tânără…
Moș Ion zâmbi, o privi îndelung pe Anica și deodată, simți că cuvintele Anicai parcă începură să-i dea puteri, să-l întinerească, să-l readucă la timpurile pe când era flăcău și se întâlnea la nunți, la hramuri, cu fetele din sat.
– He-he-he…, draga mea, răspunse moș Ion, poate că ar trebui să-mi caut o nevastă. Dar știi, Anicuțo, lumea asta-i mare, dar să-ți găsești o nevastă pe plac, e greu. Și, după o mică pauză, prelungi, hai să mai închinăm și acest păhărel!
După al doilea păhărel, Anica se înveseli. Vinul îi dezlegase nu numai limba și gândurile, dar și comportamentul. Acum, moș Ion deveni pentru ea, un flăcău de seama ei, cu care se putea discuta orice.
– Moș Ion, dar de ce să-ți cauți, măta, nevastă prin lume, dacă nevasta ți-a venit singură în casa matale?, îl provocă, mai în glumă, mai în serios, după o habă de vreme, Anica.
– Da, gândit în sinea sa, moș Ion, chiar nici n-am visat la una ca asta…
– Dacă spui tu, fie și-așa, Anicuțo, se uni, moș Ion.
În acea noapte, Anica rămase să doarmă în pat la moș Ion…
* * *
A doua zi, imediat cum se trezi, Anica îl rugă pe moș Ion.
– Știi, moș Ion, eu nu am bani, de unde să îți plătesc pentru gazdă: am fost eliberată din lucru. Poate mă mai lași să stau la mata până îmi găsesc un alt lucru – nu am la cine să mă duc.
Acum, moș Ion chiar nu mai știa ce ar fi trebuit să răspundă.
Și ce ar fi trebuit el, la urma urmei să-i spună? Și cum ar trebui, el, acum, să procedeze, când Cel-de-Sus îi adusese pe neașteptate, în casă, o asemenea bucurie, de la care se simțea în al nouălea cer, de fericire? Poate că trebuia să o întrebe din ce cauză a fost eliberată din lucru? Să-i ceară bani pe gazdă sau, poate că să o gonească? Nu, nu, el, așa ceva, nu era în stare să facă în niciun caz. Oare cine ar putea să-și ruineze propria fericire?
– Anicuțo, își reveni, după puțin timp, moș Ion, poți să rămâi mai departe la mine, totuna eu trăiesc singur, cred că ne vom înțelege.
Auzind „verdictul”, Anica se bucură nespus: tocmai la un astfel de răspuns, se aștepta, și ea.
* * *
Astfel, rămăsese, Anica, să locuiască în continuare, în casa lui moș Ion.
Pentru lumea din jur, Anica era o simplă fată, aflată la gazdă și căreia, nimeni nu îi acorda atenție. În schimb pentru moș Ion, Anica era o comoară căzută din cer, la anii de bătrânețe.
Dar de ce să dea cineva atenție, oare puține fete vin de prin sate, în centrul raional, la muncă și stau la gazdă în case la bătrâni?
De plată, nu a mai fost vorba între ei vreodată. Totul era clar din prima seară. Și cum putea moș Ion, să mai ceară bani pe gazdă de la o asemenea frumusețe de fată?
Se înțelegeau bine între ei, dar fiecare făcea ceea ce considera de cuviință. Moș Ion era mai toată ziua, pe lângă casă, iar Anica, așa, mai mult pe drumuri. Și pe unde umbla ea, nu mai știa nimeni.
* * *
La Stejăreni, era un început de septembrie.
Un început de septembrie cu dimineți răcoroase, cu păianjeni plutind prin aer și cu zile uscate, și pline de soare.
Era atât de liniște și cerul – atât de senin, încât părea că nu mai există deja, în această lume, vânt, care ar putea aduce măcar vreun nouraș, care să acopere pe vreo clipă, soarele.
Văzduhul era plin de miros de struguri și mere coapte.
Viespile flămânde și lacome mișunau peste tot, pe unde erau struguri și fructe ademenitoare.
Oameni, aproape că nu se vedeau pe străzi. Se crea impresia că toată lumea ar fi plecat din oraș sau s-ar fi ascuns undeva la ordinul cuiva.
În realitate însă, majoritatea oamenilor erau pe câmpuri la colectat recolta, întrucât, se știe, zilele frumoase pe timp de toamnă, sunt numărate.
Într-o asemenea zi de septembrie, pe la amiază, Anica intră într-o ospătărie(cantină – n. a.) din orașul Stejăreni.
Era flămândă și voia să își cumpere măcar o farfurie de borș(ciorbă – n. a.), căci pentru altceva, nu-i ajungeau bani.
După ce luă farfuria cu borș, căută în părți, la mesele din sală, vreun loc liber, să se așeze.
Aproape că toate mesele erau ocupate, doar la una, era un singur bărbat.
Anica se apropie și îl întrebă:
– Sunt libere, locurile, pot să stau?
– Da, da, puteți să vă așezați, răspunse bărbatul ridicând capul.
Anica îl cercetă cu privirea.
Era un bărbat tânăr, de vreo 28 de ani, înalt, cu o constituție atletică, cu părul ondulat, de culoare blondă și cu ochii albaștri.
Pe speteaza scaunului, pe care era așezat tânărul, era agățată o scurtă de piele, de culoare neagră, iar la picioarele lui, pe podea, se afla o cască de motociclist.
Cât se poate de clar că era un motociclist, care venise la ospătărie să ia masa.
Frumos bărbat, gândi Anica, se pare că e străin și, poate, nici nu-i însurat. Nu trebuie să pierd așa o șansă.
Anica își luă inima în dinți și îl întrebă:
– Sînteți oaspete pe la noi, în Stejăreni?
– Da, confirmă bărbatul, sunt din Grigoreni, dar în Stejăreni, sînt în treacăt.
– Din Grigoreni?, sări Anica, acolo unde este Fabrica de Zahăr?
– Da, bărbatul, eu chiar lucrez la această fabrică, ca maistru electromecanic, dar acum vin de la Chișinău, unde învăț prin corespondență(fără frecvență – n.a.), la Institutul Politehnic.
– Vai, ce întâlnire, se bucură Anica, eu chiar vroiam să mă duc la Fabrica de Zahăr din Grigoreni. Nu știți, sînt, la fabrică, locuri de lucru libere?
– Da, sînt – acum, la fabrică s-a început sezonul de lucru și fabrica caută încă, lucrători. Te poți adresa la secția de cadre a fabricii. Știu precis că o să te primească la lucru. În caz că vii la fabrică, eu te pot ajuta, răspunse tânărul și se ridică să plece.
– Dar cum îți spune și cum aș putea să te găsesc dacă vin la fabrică?, insistă Anica.
– Îmi spune Valentin Pascaru și în caz că vii la fabrică, adresează-te la persoana de serviciu de la punctul de trecere pe teritoriul fabricii – ei mă cunosc toți și mă vor chema.
– Mulțumesc, pe mine mă cheamă Anica și voi veni numaidecât, exclamă ea, veselă.
* * *
Era într-o zi de joi, pe la sfârșit de septembrie, în jurul orei 15:00, când persoana de serviciu, de la punctul de acces pe teritoriul Fabricii de Zahăr din Grigoreni, se apropie de Valentin Pascaru și îl informă că la intrare, îl așteaptă o fată.
Fără să bănuiască ceva, Valentin veni într-acolo și, cum numai deschise ușa să iasă afară, înlemni pe loc.
În fața lui, stătea Anica.
Purta o bluză de culoare albă și blugi mulați pe corp, decolorati, care îi accentuau perfect, silueta superbă.
Părul ei blond, de culoarea grâului copt, ondulat în bucle mici, abia îi atingea umerii.
Cu ochii albaștri, mari, cu privirea-i senină și inocentă, amintea de prințesele din povești.
Era atât de frumoasă, încât Valentin se pierdu cu firea pentru câteva clipe.
Salut, Valentin, îi strigă radioasă, Anica, iaca am venit, cum ne-am înțăles.
Valentin se uită la Anica și simțea cum un val de căldură îi umple corpul din cap până în picioare.
„Vai, cum de n-am observat, eu, încă la prima întâlnire, o așa frumusețe?”, cugetă în sine, Valentin.
– Buna, Anișoara, își reveni Valentin, după câteva clipe, cred că ai vrut să îți arăt unde-i Secția de Cadre.
– Da, te-aș ruga să mă ajuți: știi, sînt aici, în Grigoreni, prima dată și nu știu pe nimeni, se justifică Anica.
– Dacă-i așa, așteaptă puțin, amuș îmi cer voie de la Nicolai Ivanovici, șeful meu, și îndată, mă întorc, răspunse Valentin.
* * *
Nicolai Ivanovici Guțu era, de fapt, inginerul-șef al Fabricii de Zahăr. Era un bărbat ajuns aproape de vârsta de pensionare și care toată viața sa, muncise aici. Era respectat de întreg colectivul, de la conducerea întreprinderii, la cel mai nou angajat. Cunoștea la perfecție toate mecanismele și procesele de producere, ale fabricii și se părea că fără el, fără cunoștințele și îndrumarea din partea lui, nu s-ar fi mișcat aici, niciun mecanism.
El îl angajase la serviciu, pe Valentin Pascaru atunci când acesta venise în calitate de tânăr specialist, de pe băncile școlii.
Îl luă pentru că trebuia să îl ia, pentru că era dator să îl ajute, pentru că promisese că îi va fi ca un tată.
Când erau tineri, Nicolai Ivanovici și Victor, tatăl lui Valentin, erau prieteni de nedespărțit, își împărtășeau reciproc totul: și binele, dar și răul.
Atunci cănd tatăl lui Valentin căzuse în acel teribil accident rutier, Valentin avea doar trei anișori.
Aflând de tragedie, Nicolai Ivanovici lăsă totul baltă și porni în fuga mare, să-l viziteze.
Când ajunse la spital, Victor zăcea fără cunoștință. Medicii afirmau că nu are cum scăpa.
Nicolai Ivanovici îl stătuse toată noaptea lângă patul lui, în speranța că bunul său prieten își va reveni.
Spre dimineață, Victor deschise ochii.
Văzând una ca aceasta, Nicolai Ivanovici începu să plângă de bucurie. Printre lacrimi, el încercă să își încurajeze prietenul să se țină, să fie tare, asigurându-l că totul va fi bine.
– Nu, răspunse cu greu, Victor, eu știu că voi muri, dar te rog, promite-mi că vei avea grijă pe viitor de Valentin.
– Bun, a răspuns Nicolai Ivanovici, eu îți promit că îi voi fi lui Valentin, ca un tata, dar tu ține-te, fii tare, tu vei trăi, tu…
– Nu-u-u…, îl întrerupse Victor și închise ochii.
Nicolai Ivanovici își onorase promisiunea. De cum îl luase pe Valentin la întreprindere, îl învățase de toate, așa, ca pe un fiu al său, unde mai pui că el nu avea copii. În doar trei ani, Valentin devenise unul dintre cei mai buni specialiști, fiind avansat în funcția de maistru electromecanic al întregii fabrici. Ulterior, Nicolai Ivanovici îl sfătuise pe Valentin să își continue studiile la secția fără frecvență, la Institutul Politehnic din Chișinău.
Și Valentin îi urmă sfatul. Îl ascultă așa precum un fiu își ascultă tatăl.
Valentin avea deja un stagiu de activitate de vreo șapte ani, când fusese construită o casă de locuit pentru angajații fabricii. Ținând cont de valoarea contribuției profesionale a lui Valentin, Comitetul Sindical îi repartizase și lui, un apartament cu două odăi. „Are de-acum, anii, degrabă se va căsători”, spuneau ei.
* * *
În curând, Valentin reveni și o conduse pe Anica la Secția de Cadre.
Pot să te felicit, Valentin, ori nu?, se arătă curioasă, responsabila pentru resurse umane.
– Nu, nu, se emoționă Valentin, Anișoara e-o cunoscută de-a mea și vrea să între la lucru, la noi, la fabrică.
– Dacă e-o cunoscută de-a ta, atunci facem, se potoli șefa secției, avem loc liber la skladul(depozitul – n. a.) de materiale. Dar pentru că Anișoara e cunoscuta ta, eu i-aș propune locul de zambuhalter(contabil-șef adjunct – n. a.). Numai că pentru asta, ar trebui să aibă la ea, măcar atestatul de opt clase.
– Of, interveni atunci, Anica, eu nu am atestatul acum la mine, se poate ca eu să-l aduc data viitoare când vin?
– Nu-i nimic, ai putea să-l aduci și data viitoare când vii, fiindcă azi, totuna, nu dovedim să facem documentele, o liniști responsabila.
„Minunat, gândi Valentin, se poate de spus că deamu-i primită la lucru. Amu, când Anișoara o să lucreze tot la fabrică, eu o să pot mai des s-o văd și să vorbesc cu ea…”.
* * *
Când ieșit de la Secția de Cadre, Valentin simți, brusc, că începu să îl cuprindă un sentiment de teamă. Avea frica că Anișoara pleacă acum și cine știe dacă se va mai întoarce?
– Și… ce facem mai departe?, întrebă, într-un târziu, Valentin.
– Nu știu, șovăi Anica, trebuie să mă duc acasă, să-mi aduc atestatul, da‘ nu știu cu ce să mă duc, că aftobuze, azi, din Grigoreni, mai mult, nu mai sînt –
următorul aftobuz o să fie numai mâne-dimineață. Ar fi bine dacă aș găsi, aici, un hotel, unde să înnoptez, dar mâne, să mă duc acasă.
Dar de unde să fie un hotel într-un sat atât de mic ca Grigoreni?
Valentin făcu o pauză, apoi, se încumetă:
– Poate dormi în apartamentul meu. Eu am primit de la fabrică, cu trei luni în urmă, un apartament cu două camere. Cu părere de rău, încă nu am dovedit să-l înzestrez cu toată mobila, dar se poate de locuit în el. Ai putea dormi într-o cameră, eu voi dormi în alta.
Anica îl privi îndelung pe Valentin, după care, se hotărî:
– Bine, merg la tine.
Dar cum să reziste doi tineri, la o asemenea vârstă, să doarmă în odăi și paturi diferite, în același apartament?
* * *
A doua zi, când se treziră, Anica spuse că deja nu mai face să se grăbească să plece acasă după atestat, fiindcă totuna sâmbătă și duminică, secția de cadre e închisă, dar până luni, mai sunt încă două zile.
Se bucură și Valentin: „Lasă că mai avem timp, o zi ori două nu vor mai schimba nimic, principalul că Anișoara rămâne la mine. Chiar și alimente are îndeajuns in holodilnik(frigider – n.a.).
Dar Valentin trebuia să plece la serviciu – era perioada sezonieră și activitatea Fabricii de Zahăr era în toi.
Când reveni seara, Valentin o găsi pe Anica privind televizorul. Își găti singur, ochiuri prăjite și un ceai, mâncă și se înțelese cu fata că a doua zi, aceasta va trebui să meargă după atestat.
A doua zi, când se treziră, Anica îi spuse că se simte rău și că nu poate pleca, de aceea, rămase din nou la el.
Când Valentin se întoarse seara, de la muncă, o găsi pe Anica dormind. Pe masă, era o sticlă cu vin, golită pe jumătate și un pahar.
Cele văzute, nu-i plăcură lui Valentin.
Acum, el realiză că fu prins într-o cursă.
Nu voia să facă gălăgie și să o scoată afară forțat pe Anica, îi era rușine, de aceea, îi ceru Anicăi să plece a doua zi.
Dar nici a doua zi, Anica nu dori să se urnească.
– Te-ai folosit, doar, de mine, voi rămâne aici și nu voi pleca nicăieri, poate sunt gravidă, strigă ea.
– Valentin tăcu și merse la serviciu, neștiind cum să procedeze în continuare. Seara, intrând în casă, după ziua de lucru, o găsi beată pe Anica la masa de la bucătărie. Pe masă, stătea deschisă, următoarea sticlă de vin din frigider.
Văzând una ca aceasta, Valentin se hotărî:
– Nu mă interesează nimic, azi, tu pleci.
Strânse apoi, de prin casă, toate lucrurile Anicăi, i le puse pe un scaun alături de ea și îi zise:
– Îmbracă-te și pleacă.
– Nu, nu voi pleca nicăieri, ripostă, Anica.
Dacă tot refuza să plece, Valentin încercă să o scoată cu forța, afară, din apartament, dar nici acest lucru nu îi reuși, deoarece Anica opunea rezistență.
Văzând că nici de voie, nici de nevoie, nu se dă dusă, Valentin o atenționă:
– Nu vrei să pleci cu binele, atunci mă duc să chem miliția! și se întoase spre ieșirea din bucătărie.
La auzul cuvântului „miliția”, Anica tresări.
Nu se așteptase la o asemenea turnură.
Sări ca din pușcă, de pe scaun, înhăță un cuțit de pe masa de bucătărie și se repezi la el.
Valentin, parcă simțind primejdia, se înturnă brusc, dar era prea târziu – Anica îl lovise cu toată puterea, cu cuțitul în umărul stâng, alături de piept.
Sângele porni a curge din rană, șuvoi.
Văzând că este rănit, Valentin o apucă instinctiv, pe Anica, de gât, cu ambele mâini și începu să o stranguleze din toate puterile.
Având mâinile libere, Anica îl mai lovi o dată, pe Valentin, cu cuțitul în regiunea șoldului stâng, dar Valentin nu mai simțea deja, durerea.
La un moment dat, Valentin, observând că fata cade de pe picioare, încercă să o țină, dar simți că și pe el, îl lăsau puterile. Se străduia din răsputeri să se țină pe picioare, dar nu reușea. Avea amețeli puternice și aproape că nu vedea nimic in jurul său.
O lăsă repede, pe Anica, la podea, după care, văzând ca prin ceață, ușa de la intrare, se apropie, cu greu, de aceasta, o deschise și strigă la vecinii de alături, să îi sară în ajutor.
La strigătele lui Valentin, săriseră mai mulți vecini. Ei găsiră urgent, un garou medical, îi legară rana pentru a-i opri scurgerea de sânge și chemară ambulanța, și miliția.
Pentru Anica, orice ajutor era prea târziu. Ea zăcea fără suflare pe podeaua din bucătărie.
* * *
Șeful Miliției Judiciare, Ștefan Cibotaru, tocmai se afla la biroul milițianului de sector de la Grigoreni, atunci când fu remis comunicatul despre tragedie.
A ținut-o numai într-o fugă, împreună cu sectoristul, la apartamentul lui Valentin.
Când ajunseră în apartament, Valentin ședea culcat la podea, în coridor și respira anevoie. În jurul lui, totul era pin de sânge.
Încredințându-se că fusese anunțată salvarea, Ștefan se apropie de Valentin, îi verifică rana și, văzând că sângele e oprit, se apropie de fata care zăcea la podea având încă, cuțitul în mână, o privi atent și o recunoscu pe Anica.
Repede, îi verifică pulsul și, aflând că e moartă, se apropie din nou, de Valentin.
– De unde, s-a luat, Anica la tine, în apartament?, îl întrebă Ștefan.
– O știți, tovarășe maior?, îl întrebă, cu greu, Valentin. Nu știam cine este și i-am dat drumul cu vreo patru zile în urmă, în apartament, dar, pe urmă, ea nu vroia să plece. Când am venit azi, de la lucru, am găsit-o bată, dar când i-am spus că chem miliția, ea m-a lovit pe neașteptate, cu cuțitul. Încă bine că m-am întors și nu m-a nimerit în spate. Sînt vinovat, eu am omorât-o, tovarășe maior, eu am omorât un om…
Între timp, în apartament, intrară, lucrătorii medicali împreună cu Nicolai Ivanovici Guțu.
Echipa de salvare verificară grabnic, starea lui Valentin și a Anicăi, după care, unul dintre medici se apropie de Ștefan și îi zise:
– Fata e moartă, nu o putem ajuta cu nimic, dar pe bărbat, îl luăm, trebuie să ne grăbim – pulsul e slab. Dacă doriți să-l păziți, atunci trebuie să meargă cineva din miliție cu noi.
Auzind acestea, sectoristul se oferi să se deplaseze la spital pentru vreo trei ore, ca să îl îsoțească până la instituirea pazei permanente.
– Nu, nu, îl opri Ștefan, nu vom pune nicio pază. Cazul este încă neclar, trebuiesc de făcut cercetările. Voi luați-l și plecați, se adresă, Ștefan, medicilor, principalul, acum, e viața și sănătatea lui. Noi îl vom găsi dacă ne va trebui.
După ce Valentin fu luat cu ambulanța, Nicolai Ivanovici se apropie de Ștefan pentru a-l întreba:
– Tovarășe maior, îmi spune Nicolai Ivanovici Guțu, sînt inginerul-șef al Fabricii de Zahăr și Valentin mi-i ca un fiu, fiindcă a crescut fără tată. Știți, e un băiat deștept și specialist bun, spuneți-mi ce a fost aici? Aș vrea să știu cum a apărut această tănără la el în apartanent, cine e ea și poartă Valentin vina în moartea ei? Eu nu cred că Valentin ar putea face una ca asta…
Ștefan îl privi lung pe Nicolai Ivanovici și îi spuse:
– Nicolai Ivanovici, acum e greu de spus ce s-a întâmplat aici, fiindcă eu singur încă, nu cunosc. Cazul trebuie la început, cercetat, trebuiesc făcute expertizele necesare. Una pot să spun, fiți siguri: cazul va fi cercetat munițios și corect. Și nu vă faceți griji, principalul e ca Valentin să se însănătoșească. Dar cum Valentin se va însănătoși, telefonați-mi și veniți cu el, la mine. Nu uitați, susțineți-l în acest timp, acum el are nevoie de susținere.
* * *
După opt luni de zile, la Judecătoria de la Stejăreni, avu loc ședința de judecată pe cazul omorului Anicăi Mardari.
La ședință, din Mirceni, veniseră și Viorica cu Gheorghe.
În final, judecătorul anunță sentința: „Pascaru Valentin este recunoscut nevinovat, fiindcă a acționat în limitele de legitimă apărare”.
După ședință, Viorica și Gheorghe se apropiară de Valentin și Viorica, cu lacrimi în ochi, îl liniști:
– Valentin, noi nu vom ataca sentința, cu toate că rana din piept, ne arde și se pare că nu se va mai vindeca niciodată. Dar stii, noi nu avem nicio dorință de răzbunare. Cunoaștem de acum, tot ce s-a întămplat, ne-am mai interesat și despre tine, fiindcă avem cunoscuți în Grigoreni, de aceea, vrem să-ți spunem: tu ai fi putut fi un ginere minunat pentru noi, dar se vede că soarta ne-a fost alta. Scuză de toate ce s-au întâmplat.
În timpul în care, Viorica i se adresa lui Valentin plângând, Gheorghe tăcea și se uita intr-o parte, străduindu-se să își ascundă lacrimile de Valentin.
* * *
Dar chiar și după asemenea tragedii, viața nu se oprește pe loc – ea continuă.
Se mai scurse o jumătate de an, când, într-o dimineață, la biroul lui Ștefan Ciubotaru, intrară Nicolai Ivanovici cu Valentin.
După ce se salutară și făcură un scurt schimb de replici, Nicolai Ivanovici îi spuse:
– Tovarășe Cibotaru, noi am venit la dumnevoastre să vă mulțumim pentru toate ce ați făcut pentru Valentin. Știți, eu am ieșit, cu o lună în urmă, la pensie, dar Valentin a fost numit în funcția de inginer-șef în locul meu. Fără dumneavoastre, asta nu s-ar fi întâmplat și soarta lui Valentin, acum, ar fi fost cu totul alta.
Ștefan îi privi cu mirare și îndelung, pe ambii, după care răspunse;
– Felicitările mele, Valentin! Dar cât ține de ajutor, eu nu am făcut nimic deosebit pentru Valentin în acest caz – eu mi-am îndeplinit, pur și simplu, obligațiunile mele de serviciu.
– Așa-i, insistă Nicolai Ivanovici, noi am și venit să vă spunem „mulțumim” pentru că dumneavoastră v-ați îndeplinit obligațiunile de serviciu, profesional, corect și cu cinste.
După ce plecaseră Nicolai Ivanovici cu Valentin, Ștefan, rămânând singur, se adânci în gânduri.
„Da, medita el, ce timpuri au mai venit… Cât de puțin îi trebuie, acum, unui om, de la un milițian, ca să se simtă Om. Îi este deajuns doar ca milițianul să-și îndeplinească obligațiunile de serviciu profesionist, corect și cu cinste. O nimica toată. Dar aș fi putut, eu, oare, proceda …altfel?”.
Hamburg, 5 decembrie 2023
