Era un început de septembrie a anului 1988, când în satul Plopi, fusese prădat singurul magazin.
Aici, localnicii puteau procura de toate: de la produse alimentare, la cele de uz casnic.
Magazinul se afla într-o casă veche, amplasată în centrul satului, alături de școală, la drumul principal.
Se vorbea că această casă ar fi apărținut cândva, unui om înstărit din sat, care în vara anului 1949, a fost deportat de sovietici, în Siberia, iar casa acestuia – naționalizată.
Casa nu avea un gard, de aceea, terenul din jurul magazinului le servea elevilor drept loc de joacă sau sătenilor, drept loc de întâlnire, atunci când aceștia ieșeau în centru.
***
Șeful Miliției Judiciare, Ștefan Cibotaru, ajunse la magazin pe la ora 8:00.
Acolo, îl așteptau deja, vânzătoarea Valentina și paznicul, moș Pentelei Scurtu.
La întrebarea lui Ștefan „Ce s-a întâmplat?”, moș Pentelei, căzîndu-i privirea în pământ, ca un școlar vinovat, povesti că noaptea trecută, fusese furat magazinul.
– Dar cum s-a întâmplat asta, moș Pentelei? – îl întrebă Ștefan. Ați văzut, poate, ceva?
– Nu, tovarășe maior, răspunse paznicul, nu am văzut nimic, fiindcă, pe la orele 12:00 de noapte, m-am dus acasă să mănânc, dar când m-am întors, pe la orele 3.00, am găsit belciugul de la ușa din spate – scos și ușa – întredeschisă. Sînt vinovat, chiar că nu am cuvinte.
Ștefan se apropie încet de ușa din spate, privi îndelung la belciugul scos, ridică de jos, de lângă ușă, o vargă de fier, apoi reveni.
Chiar de la intrare, observă pe podea, alături de tejghea, o movilă de zahăr.
Valentina, întrebă Ștefan, ce-i cu zahărul acesta, cine l-a vărsat pe podea?
Valentina se apropie, privi speriată la movila cu zahăr de pe podea și zise:
– Am avut, alături de tejghea, un sac cu zahăr, dar acum, nu-l văd – pe semne, l-au vărsat, hoții, jos. Și aruncându-și privirea la vitrină, continuă:
– Doamne, d’apui de la vitrină, e aproape tot furat. Lipsesc sticlele de rachiu, coniac, țigările, conservele, bomboanele.
– Clar, gândi Ștefan, hoțul a venit nepregatit, fără sac, la furat. Se vede că intenția de a fura din magazin i-a venit spontan, pe neașteptate. De aceea, a vărsat zahărul jos și a luat sacul. Înseamnă că hoțul e din apropiere.
***
Când Ștefan tocmai perfecta formalitățile pe cazul furtului, deodată, brusc, se auziseră strigăte afară. Erau voci de femei, ce semănau mai mult a țipa amenințător. Ulterior, aceste strigăte amestecate cu țipete se transformaseră în zgomote, care semnalau faptul că afară, avea loc o învălmășeală sau o încăierare.
– Valentina, se agită Ștefan, ia vezi ce-i cu gălăgia asta afară?
Vânzătoarea ieși repede, afară, dar reveni în scurt timp, cu zâmbet pe față, liniștindu-l:
– Nu-i nimic strașnic, tovarășe Cibotaru, iar, s-au întâlnit vecinele Zina și Nina.
– N-am înțeles, a răspuns mirat, Ștefan, ce fel de întâlnire cu strigăte și țipete?
– Ehei, continuă să îl potolească, Valentina, avem noi, aici, în sat, două vecine, parcă-ar fi stelele satului. Ambele locuiesc peste drum de magazin, gard în gard una de alta. Când se văd, parcă s-ar întâlni „scânteia” cu „benzina”, se sfădesc permanent.
– Dar ce nu le-ajunge?, se arătă curios, Ștefan.
– Ce nu le-ajunge, nu știu, a răspuns Valentina, dar în sat, merge vorba că s-au început a sfădi încă de când erau fete mari, se zice că totul s-a început de la un flăcău, dar flăcăul a luat și s-a însurat cu o altă fată, din satul vecin. Ele însă prelungesc să se sfădească între ele până acum.
Numai cum Valentina încheie povestirea, la școală, se auzi sunetul la școală.
În câteva clipe, strigătele și țipetele vecinelor se contopiră cu zgomotul vesel al elevilor ieșiți la pauză. Acum, nu mai înțelegeai ce se petrece afară. Hohotele de ras ale copiilor se scufundau în gâlceava și amenințările Zinei și Ninei, fără a înțelege care dintre acestea, prevalau.
În curând, sună iar la școală, apoi, răsunară cuvinte rostite cu o voce bărbătească, după care, se lăsă o liniște suspectă.
La scurt timp, intrară în magazin, directorul școlii, Gheorghe Petrovici, însoțit de două învățătoare.
– Domnule maior, îl abordă acesta, scuzați de deranj, am putea să ne adresăm cu o plângere?
– Da, îi răspunse Ștefan, ce s-a întâmplat?
– Vedeți, prelungi directorul, avem aici, peste drum de școală, două vecine, care de mai mult timp, permanent, când se întâlnesc, se sfădesc între ele numindu-se cu diferite cuvinte de batjocoră, aruncă cu pietre una în alta, fără pic de rușine, chiar în fața școlarilor, așa cum s-a întâmplat chiar acum.
În numele școlii, tovarășe maior, vă rugăm să luați măsurile cuvenite față de ele. Ne-am saturat sa vedem atâta bătaie de joc. Doar răspundem de educarea viitoarei generații.
– Bun, a spus Ștefan, vom lua numaidecât, măsuri.
– Cam nu-mi vine a crede, tovarășe Cibotaru, să le puteți opri sfada asta a lor – sări Valentina, după ce plecase directorul școlii și cele două învățătoare – prea înrăite sunt ele una față de alta și prea învechită și delăsată, este istoria acestor vecine.
– Cum așa, chiar să nu le găsesc eu ac de cojoc?, insistă Ștefan.
– Înțelegeți tovarășe Cibotaru, continuă să explice Valentina, aceste femei nu se văd în ochi una pe alta timp de vreo 20 de ani, de fapt, de când eu m-am măritat aici. În acest timp, la noi în sat, au lucrat și s-au schimbat vreo șase inspectori de sector, și toți s-au ocupat de conflictul celor două vecine, dar niciunul dintre ei nu a putut să le împace ori cel puțin să le facă să se oprească din sfădit. Au fost preîntâmpinate și amendate pe rând, când una, când alta, de toți inspectorii de sector, dar după cum vedeți, ele se dușmănesc până în ziua de azi. Chiar nu știu ce ar trebui să se întâmple, ca să dispară dușmănia dintre ele.
Da…, „au fost preîntâmpinate și amendate pe rând, când una, când alta”, repetă pentru sine, Ștefan, de ce „pe rând”, când ambele sunt egal de vinovate, poate, chiar aici, e și ascunsă toată problema?
***
Timpul era aproape de amiază, când Ștefan își încheiase munca de la magazin și le invită pe Zina și Nina, la o convorbire într-un birou chiar în școala de alături, dar fără vreun rezultat, ambele fiind prea agresive, prea violente reciproc.
Realizând imposibilitatea investigării pe loc, a cazului, Ștefan le aduse la Secția Raională de Miliție, unde îi ordonă ofițerului de gardă să le închidă în una și aceeași celulă și să contacteze judecătorul responsabil pentru a le acționa în instanța de judecată.
Zis și făcut.
Ofițerul de gardă invită urgent o femeie, care le percheziționă și, ignorând plânsetele și bocetele acestora, le închise pe ambele într-o celulă, urmând întocmai, ordinul lui Ștefan.
Chiar și acolo, cele două vecine, cu lacrimi în ochi, se puseră iar pe ceartă, învinuindu-se reciproc pentru halul în care ajunseseră ele.
Dar miliția nu prea credea lacrimilor.
Auzind gâlceava din celulă, ofițerul de gardă deschise ușa celulei și le avertiză că dacă va mai auzi gălăgie, atunci va fi obligat să le mai întocmească separat, câte un proces verbal, pentru care, cu siguranță că vor încasa câte 15 zile de arest. Astfel, ele riscă să spele, în următoarele zile, coridoarele miliției.
Acum, nu le mai auzea nimeni glasul.
Tiptil, fără să scoată vreun cuvânt, Zina se așeză pe banca de scândură, întărită în podeaua de beton a celulei și începu să își depene în liniște, gândurile.
Mai trecu puțin timp și Nina, potolită și ea, se așeză în liniște, alături de Zina și încet-încet, femeile începură a dialoga calm.
***
Era ora 18:00, când ofițerul de gardă îl sună pe Ștefan la birou și îl înștiință despre faptul că judecătorul este ocupat.
– Înseamnă că cele două reținute vor dormi noaptea asta, la miliție și le veți duce mâine dimineața la judecată, ordonă Ștefan.
– Tovarășe maior, interveni după o pauză, ofițerul de gardă, ambele s-au liniștit, și vă roagă, cu lacrimi în ochi, să stați, personal, cu ele, de vorbă.
– Bun, încuviință Ștefan, atunci, escortați-le la mine, în birou.
***
De această dată, Zina și Nina arătau cu totul altfel. Ambele se liniștiseră și comportamentul lor era lipsit de orice semn de ostilitate sau agresivitate.
– Dați-ne voie să plecăm acasă, tovarășe miliționer, ne-am împăcat deja și nu ne vom mai certa niciodată, îl implorau femeile aproape că într-un glas.
– Spuneți că nu vă veți mai certa pe viitor?, preciză Ștefan.
– Da, da, nu ne vom certa cât vom trăi, îl asigură Nina.
Și deodată, ambele căzură în plâns.
Era un plâns liniștit, un plâns, pe care îl întâlnești mai mult la copiii prinși cu o năzbâtie la fața locului. Era un plâns, ce exprima asumarea culpabilității, era un plâns, de căire, care, parcă, ar fi sugerat: „Da, suntem vinovate, nu ne-am gândit la ceea ce vom ajunge și regretăm, acum, cele întâmplate. Gata, de data asta, am înțeles, numai dați-ne voie să plecăm acasă!“.
Văzându-le plângând, lui Ștefan, parcă i se înmuiase sufletul. Nu prea vedea el chiar atât de des, femei plângând. „Poate că inspectorii de sector, care s-au ocupat de ele, mai înainte, nu s-au adâncit, nu au cercetat amănunțit, cazurile acestor vecine și de aceea, nu le-au putut opri la timp, poate că le mai dau o șansă, gândi el”.
– Bun, vă cred, se lăsă convins, Ștefan, dar dacă mă dezamăgiți și mă veti da și pe mine, de rușine, ca pe inspectorii de sector, care vă crezuseră, atunci ce facem?
– Nu, nu, asta nu se va întâmpla, nu se va mai întâmpla niciodată, au răspuns femeile concomitent.
– Bun, atunci, sunteți libere, declară Ștefan.
Când cele două femei deschiseră ușa și porniră să plece, una dintre ele, parcă amintindu-și ceva, se opri și îi strigă celeilalte:
– Zina, așteaptă-mă în coridor, eu am o vorbă cu tovarășul miliționer. după care, trase ușa după sine și zise:
– Tovarășe miliționer, văd că ești un om bun la suflet, de aceea, aș vrea și eu să te ajut pe matale, cu ce pot.
– Ce aveți în vedere?, deveni interesat, Ștefan.
– Știți, continuă Nina, eu trăiesc peste drum de magazinul care s-a furat noaptea trecută. Și noaptea trecută, pe la orele unu, a lătrat câinele nostru și bărbatul meu a ieșit afară. Când a intrat înapoi, el mi-a spus că a văzut cum, din dosul magazinului, a ieșit Anton Ciuntu cu un sac plin în spate și a pornit pe drum la el acasă.
– Sunteți sigură că soțul dumneavoastră l-a văzut pe Anton Ciuntu?, insistă Ștefan.
– Da, sunt sigură, răspunse Nina, fiindcă la stâlpul de lângă școală, arde lumina. Și încă una, vă rog, nu-l chemați pe bărbat la miliție, chiar că nu aș vrea ca el să știe că eu v-am spus despre asta, cu atât mai mult, că el nu va mai putea adăuga nimic mai mult la ceea ce v-am spus eu.
– Mulțumesc, Nina, mulțumesc frumos, încheie Ștefan.
***
Anton Ciuntu era un bărbat de vreo 40 de ani, care locuia singur, într-o casă de la marginea satului aproape de doi ani. Soția sa, împreună cu cei doi copii ai lor, îl părăsise și plecase la părinții ei, într-un sat din alt raion.
Rămânând singur, Anton se aliniase „adepților lui Bahus”, nu muncea nicăieri și rar, când ieșea prin sat.
***
A doua zi, când se luminase de zi, Ștefan era deja la casa lui Anton Ciuntu.
Inițial, bătut încetișor la ușă, dar fără rezultat. Văzând că nu răspunde nimeni, mai bătu o dată, dar, iarăși, înzadar.
Ștefan întredeschise ușa și deodată, auzi un sforăit puternic în casă. Anton Ciuntu dormea dus într-un somn adânc.
Ștefan intră încet, în odaie și încremeni: Ciuntu dormea îmbrăcat în pat și horăia dus in lumea lui. Pe masă, avea o sticlă cu cogniac și alta – cu rachiu, ambele fiind pline pe jumătate. Alături, era un păhar și trei cutii de conserve deschise. Singura farfurie de pe masă era plină cu chiștoace de țigări.
Un colț de cameră se transformaseră într-un loc de gunoi. Acolo, stăteau claie peste grămadă, sticle deșarte, de cogniac și rachiu, cutii de conserve, pachete de țigări toate – deșarte și alte deșeuri.
În cellat colț al camerei, se afla un sac pentru zahăr, cu marginile de sus, încleiate și plin cu sticle de rachiu, coniac, pachete de țigări, diferite conserve și bomboane.
În casă, era o murdărie de nedescris și un miros insuportabil. Era cert că Anton Ciuntu dormea beat.
Ștefan se apropie de el și îl strigă să se scoale, dar Ciuntu nu reacționa.
Atunci, Ștefan îl apucă de cămașă și începu să îl zgâlțâie.
Ciuntu deschise ochii, rămase nemișcat câteva clipe, neînțelegând, parcă, ce se petrece, după care, ridică capul, se holbă la Ștefan și înmărmuri.
– Ce sa întâmplat tovarășe Ciuntu?, începu Ștefan.
Ciuntu își reveni în câteva clipe, sări din pat, plecase capul și spuse:
– Am făcut o prostie, tovarășe maior, treceam noaptea beat pe lângă magazin și am vrut să aprind o țigară la paznicul magazinului, dar moș Pentelei, ca înadins, nu era pe loc. Atunci, eu, cu o vargă de fier, am scos belciugul de la ușa din dos a magazinului și …am făcut treaba. După, o pauză, continuă: Acum ce să fac, tovarășe maior?
– La început, îmi dai pașaportul, după asta, iei sacul cel din colț, de la perete și plecăm împreună, la magazin, clarifică Ștefan.
– Bun, se responsabiliză Ciuntu și porni în grabă, să își caute pașaportul prin sertarele dulapului.
***
Între timp, moș Pentelei Scurtu le povestea oamenilor din sat, cum că la două zile, după ce se furase magazinul, fiind la serviciu, el văzuse cum vecinele Zina cu Nina reveniseră acasă, de undeva, împreună. Când ajunseseră lângă magazin, se așezaseră pe scaunul de lângă școală și stătuseră așa, acolo, împreună, vreo două ore discutând liniștite. Plecaseră acasă doar când se întunecaseră de-a binelea.
***
După aceea, nu le-a mai auzit nimeni să se certe. Multora din sat, chiar nu le venea să creadă spuselor lui moș Pentelei, presupunând că el le confundase cu alte femei.
Dar o asemenea noutate nu putea fi ascunsă.
Ulterior, unii spuneau, prin sat, că Zina și Nina fuseseră amendate cu o suma mare de bani, de aceea s-au liniștit, s-au împăcat.
Alții spuneau că cele două vecine au fost arestate la miliție, de aceea se și liniștiseră.
„Cum, arestate?, o întorceau ceilalți, doar au fost permanent acasă”.
Așa sau altfel, dar atunci când vreun sătean, din cei mai iscoditori, o întrebau pe Zina sau pe Nina cum de s-au împăcat, ambele răspundeau cam la fel, de parcă s-ar fi înțeles între ele: „Dar de ce să ne dușmănim între noi? Doar sîntem vecine, iar vecinii trebuie sa se împace între ei”.
Hamburg, 08.02.2022
