La Stejăreni, se păstra o tradiție, potrivit căreia, fiecare gospodină urma să aibă în casă oale de lut. Unele aveau mai puține, altele – mai multe, dar nu întâlneai gospodărie fără oale din lut. Iar dacă cineva avea un eveniment și nu îi ajungeau oale, le lua cu împrmut, căci de!, era până la urmă și un motiv de refugiu de la atâtea griji cotidiene pentru a-și mai vizita vecinii. Și pe bună dreptate, cum ai reuși să te descurci fără oale, dacă la mai toate evenimentele din viață, ai datoria de a le pune oamenilor ceva pe masă? Nu mai conta: de era nuntă sau clacă, de era hram în sat sau vreo înmormântare, fără oale de lut, nu se trecea niciun eveniment de acest gen.
Între timp însă, oamenii se mai modernizaseră și unele gospodine începuseră să treacă la oale metalice, dar numai pentru a găti în sânul familiei, căci la o trebuință mai mare, rămâneau „la putere” oalele de lut.
Când se luau de vorbă despre gustul mâncării, mai toate gospodinele erau de aceeași părere – orice bucate gătite în oale de lut, sunt incomparabil mai bune decât cele preparate în oalele de fier. Oalele de lut, spuneau ele, permit păstrarea tuturor substanțelor nutritive, mâncarea capătând un gust aparte și o aromă mai bogată. Și orice ai găti în ele, fie sarmale, fie plachie sau cartofi cu carne, toate sunt deosebit de bune. Până și bucatele de post, gătite cu ulei, sunt mai gustoase din oalele de lut, considerau gospodinele, și sunt savurate cu atâta poftă, încât par a fi cu carne. Pentru a le prelungi „viața”, unii gospodari îmbrăcau oalele cu o împletitură din sârmă subțire ca să nu crape. Devin mai trainice fiind împletite pe dinafară, explicau aceștia, grija e mare mai ales atunci când le dai sau le scoți din cuptor.
* * *
Mătușa Mărioara avea și ea, cinci oale vechi, împletite cu sârmă, două dintre acestea erau cu crăpături. Se cuvenea să le arunce de mult pe cele crăpate, dar nu se încumeta și le întrebuința măcar la păstrarea fasolei. Le procurase acum vreo zece ani, încă pe când îi era viu soțul, în acele timpuri, în care olarii mai colindau satele cu vândutul oalelor. El le și împletiseră cu sârmă pe dinafară… Parcă ar fi știut, sărmanul, că vor veni alte vremuri, când nu va mai avea de unde să procure oale. De atâta amar de vreme, nu mai vizitează olarii, Stejărenii și nu mai aduce nimeni oale încoace. S-au stins în noianul de ani, acele strigăte de pe drumurile satului: „Hai la oale și ulcele, gavanoase, burluiele!”. Cum să poți trăi așa, cum să mai dormi nopțile la gândul că îți lipsesc două oale de lut? Nepoții au crescut, se pot căsători mâine-poimâine și cum să îi pui la cale fără oale? Nici ea nu e veșnică, uite – vecina Anica, e mai tânără și s-a trecut din viață… De aceea, ar fi bine să se grăbească.
* * *
– Ștefan, i se adresă mătușa Mărioara într-o dimineață feciorului mai mic, tu lucrezi la miliție, cutreieri raionul în lung și în lat căutându-i pe cei răi, poate că întâlnești tu pe undeva, olari ca să îmi cumperi două oale. La noi, la Stejăreni, de vreo zece ani, nici urmă de ei. Am două oale crăpate și tare aș mai vrea altele în loc.
– Bine, mamă, răspunse Ștefan, mă voi strădui, dar știi, nici eu nu am mai întâlnit pe cineva, care să vândă oale din lut. Eram încă școlar, când văzusem ultima dată, olarul cu căruța. Dar o să am grijă.
* * *
Conducând de atâția ani, Biroul judiciar al Secției Raionale de Miliție Stejăreni, Ștefan cunoștea bine locurile și nu auzise vreodată să se fi ocupat cineva de olărit în regiune. Întrebă de colegii în etate, care l-au luminat că olarii vin de prin codrii Călărașilor sau mai bine zis de pe Valea Maicii, unde se află mai multe sate răzeșești, în care oamenii mai păstraseră acest meștelug. Codrii Călărașilor sunt însă departe de Stejăreni și se încumeta Ștefan să își lase așa, pur și simplu, serviciul pentru a merge în căutarea olarilor.
* * *
Într-o zi de iulie, pe la ora 11.00, când se anunța o arșiță cumplită, Ștefan se afla într-o deplasare de serviciu cu un automobil al organelor de miliție. Tocmai lăsă în urmă cotitura dinspre satul Chișcăreni pentru a intra în Flămânzeni și când colo – o căruță mergea în aceeași direcție, spre Flămânzeni. „Olarul!”, strigă Ștefan și îi ordonă șoferului:
– Mișa, întrece-l și oprește în fața lui!
Zis și făcut – vehiculul miliției a depășit căruța și s-a oprit în fața acesteia.
Ștefan coborî din mașină, întoarse capul și se opri.
Olarul, un bărbat de vârstă medie, cu mustață, bronzat la față, în cămașă de in, albă și cu o pălărie din paie pe cap, ținea de căpăstru o vacă înhămată la o căruță cu oiște. Văzând automobilul de miliție oprit în fața lui și pe ofițerul pășind spre el, olarul opri căruța și așa cum ținea cu mâna dreaptă, căpăstrul vacii, încremeni pe loc.
Era o scenă de nedescris, venită parcă din adâncul unui veac îndepărtat.
În drum, stătea o căruță cu loitrele, mai bine zis – cu coșul înalt, făcut din vergi de lemn vertical, ca să fie pe semne mai ușor. Coșul căruței era plin cu diverse vase din lut: oale, ulcioare, ulcele, gavanoase despărțite unul de altul cu fân, ca să nu se stice. Carul era tras de o vacă de culoare roșie cu pete albe, liniștită și blândă, iar ugerul și mameloanele proaspăt spălate vorbeau despre faptul că a fost mulsă în acea dimineață. La căpăstru, în dreapta și în stânga, îi jucau la urechi, doi „clopoței”, care nu erau altceva decât două canafuri confecționate din fir de lână vopsită în roșu. Așa precum se obișnuiește pe la noi: ca să o păzească de deochi.
* * *
– Bună ziua!, îl salută Ștefan.
– Bună ziua, tovarășe maior, răspunse timid, olarul.
– Aș vrea să cumpăr de la dumneavoastră două oale, dacă se poate, continuă Ștefan.
– Cu părere de rău, tovarășe maior, eu nu vând oalele pe bani: le schimb pe cereale sau pe ceea ce mai au oamenii. Puteți să vă uitați, am în căruță, și grâu, și porumb, și floarea-soarelui…
– Cum așa, să nu vindeți oalele pe bani?, deveni curios Ștefan.
– E interzis să le vând pe bani și nu vreau să am probleme cu statul, explică olarul și lăsând privirea în jos a prelungit, dar dacă dumneavoastră vreți două oale, pot să vi le dăruiesc.
– Nu, așa – nici vorbă!, devenise categoric Ștefan, eu nu pot accepta cadouri!
Ștefan se apropie încet de căruță savurând cu nesaț minunăția de oale, care se intrezăreau în fân. Era pentru prima dată, când vedea sau mai bine zis, când se afla atât de aproape de un car plin cu oale.
Olarul văzându-l pe ofițer lângă căruță, lăsă mâna de pe căpăstru și se apropie de el, scoase o oală din fân și bătând cu dosul degetelor în aceasta, îi spuse:
– Auziți? – sună ca un clopoțel, ceea ce înseamnă că e bine arsă. Eu ard oalele mele la o temperatură de o mie de grade. Iar lutul din care fac oalele, e curățat de gunoaie, fiindcă orice părticică străină, la o mie de grade, arde și oala ar putea în acel loc să crape ori ar putea să se facă o gaură.
– Și dacă oală nu este bine arsă, atunci cam cum ar putea să sune?, se interesă Ștefan.
– Oalele care nu sunt îndeajuns luate de foc, sună așa – și olarul lovi cu dosul degetelor, în coșul de lemn al căruței – parca ai bate în lemn.
Puse oala scoasă jos, mai scoase una din fân, pe care la fel, o puse jos, se uită lung la Ștefan și îi zise:
– Oalele mele nu au nimic neobișnuit. Ele sunt făcute doar din lut, apă și foc. Sunt lucruri care au fost, sunt și vor fi. Și dacă vreți să știți, în ele se păstrează veșnicia. Meșteșugul l-am apucat încă de la părinții și buneii mei, care tot olari erau… – după care a continuat – poftim, oalele dumneavoastră.
– Nu, nu, repetă Ștefan, eu nu pot lua oalele fără ca să le plătesc. Dacă nu le plătesc, atunci nici mâncarea din ele nu va fi gustoasă, după care scoase 20 de ruble din portmoneu și i le întinse olarului. Olarul îl privi lung pe Ștefan, făcu o pauză de parcă nu știa ce să facă, luă fără grabă banii, după care spuse:
– D’apoi 20 de ruble pe două oale, e prea mult, dați să vă mai dau una! Și se repezi să scoată încă o oală din căruță.
– Nu, nu, îl oprise Ștefan, două sunt de ajuns.
– Dar copii aveți?, o întoarse olarul.
– Da, am trei băieți, nu pricepu Ștefan întrebarea.
– Foarte bine, atunci dați să vă dau trei fluierașe din lut și nu mă refuzați, știu bine că copiii se vor bucura mult, numai să turnați în ele un pic de apă. Au sunet de pasăre, accentuă meșteșugarul și îi întinse lui Ștefan trei fluierașe. Ștefan luă oalele și fluierașele, îi mulțumi olarului și când mai-mai să pornească, deodată își aminti ceva:
– Nu mi-ați putea spune de ce atât de rar veniți în ultimii ani prin sate cu vândutul oalelor? Multă lume vă tot așteaptă.
– Știu, i-a răspuns meseriașul, dar, noi olarii, nu putem face nimic: așa sunt timpurile și așa sunt legile. Ele ne interzic ocuparea cu meșteșugăritul. Eu am familie și trebuie s-o întrețin. Mă ocup de olărit după lucru, ard așa, câte două cuptoare de oale pe vară. Și cai ne-au interzis să ținem. Dar eu ies din situație, înham vaca la căruță. Să țin vacă la casă, nu-mi poate interzice nimeni. Dar cu vaca înhămată, departe nu te duci…, și adăugă, poate să vă dau oleacă de fân, să puneți în el oalele ca să nu se strice?
– Mulțumesc, îl opri Ștefan, am o pătură veche în automobil și le voi înfășura în ea.
* * *
Urcat în automobil, milițianul nu-și putea reveni: „De ce, de ce un om care aduce atâta bucurie oamenilor, un om care este așteptat mai de fiecare gospodină de la țară, nu are dreptul să se ocupe de meseria transmisă de părinți și bunei? De ce un asemenea meșter ar fi constrâns să caute „lacunele” din legile sovietice pentru a-și putea vinde marfa confecționată de el însuși? De ce?.. Între timp, automobilul săltă brusc din cauza unor gropi mai adânci și Ștefan își mai reveni.
– Hei, Mișa, își îndemnă el șoferul, fii mai atent – putem strica oalele, și se adânci iar în gândurile sale. „De ce?..”
Hamburg, 28 Februarie 2021
