Polițistul nostru avea în jur de patruzeci de ani și activa la Serviciul de patrulare al Direcției de Poliție a municipiului Chișinău. Rămăsese la muncă în oraș încă de când se eliberase din armată.
Și pentru că locuia în suburbia Chișinăului, la părinți, el făcea naveta zilnic. Odată însurat, și-a permis împreună cu soția, să se stabilească la Chișinău cu traiul luând un apartament în chirie, așa precum făcea majoritatea colegilor. De ani buni, conducerea poliției îi tot promitea să îi asigure o locuință de serviciu, realitatea însă era de departe alta. După douăzeci de ani munciți în poliție, el și familia sa continuau să locuiască în chirie. Din modestul său salariu, dacă nu chiar simbolic, de simplu angajat bugetar, procurarea unui apartament sau a unei case la sol, ținea de domeniul fantasticului. Chiar dacă lucra și soția, ei abia de legau tei de curmei. Mulți colegi se concediau de la serviciu din această cauză, dar el nu se grăbea să îi urmeze, tot luându-se cu gândul că iată-iată în curând, i se va oferi apartamentul promis sau poate că leafa i se va majora ca să-și poată cumpăra o locuință. Dar minunea așa și se lăsa așteptată. Minuni se mai întâmplau, ce-i drept, dar nu și în cazul lui.
Mai toți șefii lui locuiau în case proprii și conduceau automobile de lux, dar despre aceasta nu se se vorbea decât în șoaptă. El însă se limita la a supraviețui împreună cu familia sa, constrânsă să sacrifice pentru chirie cea mai mare parte a cheltuielilor și să se deplaseze cu transportul public sau cu cel de ocazie, la serviciu și acasă. O ducea greu, dar cinstit și în toți acești ani, el nu a avut probleme la serviciu.
Era ascultător de fire, își îndeplinea cinstit sarcinile venite din partea șefilor și cu colegii se împăca de minune.
* * *
Problemele au apărut acum câțiva ani, odată cu protestele din Chișinău. Dar de fapt cea mai mare bătaie de cap a polițistului nu erau protestele, ci oamenii veniți la proteste. Nu știu cum se făcea, dar până atunci, el găsea limbaj comun cu oamenii din stradă, își zâmbeau reciproc, glumeau. În acești ani însă, de când au loc atâtea proteste, parcă s-ar fi întâmplat ceva cu acești oameni – ei nu mai ascultă de cuvintele lui ca altă dată, nu-i mai zâmbesc și nu mai glumesc cu el. La toate vorbele spuse de el, îl privesc cu ură și neîncredere, îi răspund brutal, îl evită.
Cea mai mare problemă va fi, probabil pe 27 august, atunci când se planifică cel mai mare protest din țară. Când se gândea la acea zi de puternic protest, pe polițistul nostru îl treceau fiorii. Nu, nu de frică; văzuse el deja multe în viața lui. Erau altfel de fiori, un altfel de simț, era o altă senzație, indescriptibilă.
* * *
La ultima ședință operativă cu toate subdiviziunile polițienești, șeful lor le-a comunicat că la protestul din 27 august, se așteaptă și participarea celor din diaspora, rețelele de socializare fiind pline de asemena anunțuri. Auzind despre aceasta, chiar în acea seară, polițistul a început să caute pe rețelele de socializare ce vorbește lumea despre respectivul protest. Din postările publicate, a înțeles că în Chișinău se pregătește un protest deosebit, o „revoltă de nesupunere”, o „lovitură de stat”. Dar cel mai mult l-a îngrijorat postarea unui tânăr, care-i îndemna pe toți cei care vor veni în piață să protesteze, să se „înarmeze” cu un fluier, prezentând chiar și o fotografie cum ar fi arătat acel fluier.
Bineînțeles că știa el, polițistul, ce înseamnă să ai un fluier. El însuși avea unul dintre cele polițienești, pe care la timpul și locul potrivit, nu-l puteai înlocui nici cu bastonul de cauciuc și nici măcar cu arma de foc. La un sunet dintr-un asemenea fluier, toți cei care te înconjurau, încremeneau pe loc, iar cel ce încălcase legea, era silit să se corecteze. Fluierul era pentru el, o a doua armă și totodată – de bună seamă – un bun „coleg” de serviciu. Acum, i se părea lui, acest „coleg” de serviciu, această armă fermecătoare, a trecut de partea „inamicului”.
* * *
Precum vă spusei, polițistul era de baștină din suburbia Chișinăului și acolo, la țară, îi rămăsese mama. Tatăl îi decedase de mulți ani. Poate că ar rămas el să locuiască împreună cu mamă-sa, dar mai era mezina, Maria, care, măritându-se, locuia cu familia sa în casa părintească. Și acum, totul se distruse în republică, sora Maria cu cumnatul Gheorghe, ca mulți alții, rămaseră fără lucru. Și ca să poată exista cât de cât, ei l-au lăsat pe feciorașul Victoraș, cu vârsta de opt ani, în grija bunicii, și-au făcut pașapoarte românești și au plecat peste hotare pentru a face un ban. Maria muncea în Italia îngrijind de o bătrânică, dar cumnatul Gheorghe ajunse în Germania la construcții.
* * *
Polițistul nostru ținea foarte mult la familia sa, își iubea nespus mama, sora, cumnatul și nepoțelul. Mai ales acum, când sora și cumnatul se aflau peste hotare, nu trecea o săptămână fără să meargă la țară pentru ă-și vedea mama și nepotul, cărora și să le și aducă câte ceva. Iar cum venea vacanța, îl lua pe Victoraș să trăiască la el, în familia sa, la Chișinău, să se joace cu fiul său, cu care era cam de aceeași vârstă.
* * *
Adineaori, îi telefonase Maria din Italia și îi spuse că va veni acasă la sfârșitul lui august, pentru două săptămâni. Vine să-l pregătească pe Victoraș pentru școală. Ar fi bine să vină și cumnatul din Germania, se gândea polițistul, dar Maria îi spusese că deocamdată nu se știe dacă Gheorghe va veni, fiindcă șeful încă nu-i acceptase cererea pentru concediu.
* * *
În ziua de 27 august, începând cu ora șase dimineața, polițistul aștepta complet echipat, împreună cu alți colegi de-ai săi, în Piața Marii Adunări Naționale. Stătea ca pe ace.
Avea el o presimțire, dar nici el nu-și dădea seama ce ar fi putut să se întâmple. Cu cât se adunau mai mulți oameni în piață, cu atât mai multă gălăgie se făcea în jur. La un moment dat, mulțimea a început să fluiere și să scandeze „Jos – corupția!”, „Vrem o țară liberă!”. Aceste strigăte și fluierături erau atât de puternice, încât nu se mai auzea nimic altceva în jur. Și dacă el reușea cât de cât să reziste strigătelor și să se mai și împace cu ele, păi fluieratul îl enerva, îl scotea din sărite, îl înnebunea definitiv.
Se străduia să identifice măcar pe cineva care fluieră, ca să-i facă observație, dar nu vedea pe nimeni fluierând. Piața răsuna de fluierăturile mulțimii, dar el nu observa nici urmă de fluier la protestatari. La un moment dat, cineva fluierase în spatele lui, atât de puternic, încât a început să-i zâzâie în urechi. Polițistul s-a întors brusc, cu scopul de a-l prinde pe „infractor” în flagrant delict, dar a dat cu ochii peste trei tineri, care discutau ceva între ei și râdeau.
– Tu, – zise polițistul, adresându-se tânărului din centru, de ce fluieri, unde ți-e fluierul?.
– Eu n-am fluierat și n-am niciun fluier, uitați-vă, îi răspunse tânărul, arătându-i palmele.
– L-ai ascuns în buzunare, îi reproșă atunci polițistul.
– Nu, n-am niciun fluier, uitați-vă, îi răspunse tânărul întorcând pe dos buzunarele de la pantaloni.
– Nu vă legați degeaba de băiat, el nu e vinovat cu nimic, au început să strige protestatarii care-i înconjurau.
„Da, de data asta m-au dus de nas, dar nu-i nimic, totuna îl prind, mult nu-i va mai merge așa, am și eu demnitate”, își zise polițistul. Între timp, cineva din spate fluieră din nou și atât de puternic, de parcă îl lovise cineva cu palma peste urechi.
– De această dată, chiar îl prind pe nemernic, nu-mi mai scapă, gândi polițistul și se întoarse brusc.
Dar cum s-a întors, așa a și înlemnit ca o statuie, fără a mai reuși să scoată vreo vorbă. Înaintea lui, stătea sora Maria, cumnatul Gheorghe și nepoțelul Victoraș, care avea atârnat la gât o mamă de fluier, de care doar în Italia sau în Germania, l-ai fi putut procura.
Văzându-și unchiul, Victoraș s-a repezit bucuros spre el să-l îmbrățișeze. Pe Victoraș, nu-l speria nici uniforma de polițist, nici bastonul de cauciuc, nici tuburile cu gaze lacrimogene, prinse la cureaua unchiului și nici aspectul lui sobru.
– Nanu’, nanu’, a venit mama cu tata acasă!, a strigat copilul îmbrățișându-și unchiul. Polițistul nostru însă continua să stea încremenit neștiind cum să reacționeze. Da, acum el a înțeles, a înțeles totul. El se afla la o răscruce importantă din viața lui, o răscruce pe care trebuia să o treacă. Și trebuia să o treacă acum, neîntârziat, să o treacă în fața mulțimii și în fața colegilor. La scurt timp, polițistul își reveni. Instinctiv, fără să gândească, și-a ridicat nepoțelul în brațe, l-a sărutat, a dat mâna cu sora și cu cumnatul, și din acest moment, a simțit că parcă s-a liniștit, a devenit un alt om, a devenit așa precum era sora sa Maria, așa precum era cumnatul Gheorghe. A devenit la fel ca toți cei din mulțimea care-l înconjura. După aceasta, a simțit deodată că toți cei din jur, care-l înconjurau, au început și ei să se uite cu alți ochi la el, au început să-i zâmbească și să-l privească cu încredere. Nu mai întâlnise de mult, asemenea priviri asupra lui. Cu asemenea priviri, îl petreceau oamenii în 1992, la Războiul de pe Nistru, când împreună cu alți polițiști, pornea la linia frontului, la acele lupte necruțătoare.
* * *
După câteva clipe, s-a înțeles cu sora și cumnatul că azi după serviciu, va veni la ei, la țară. Restul timpului, până la sfârșitul serviciului, a fost pentru el o veșnicie. Nu, conflicte cu protestatari n-au mai avut loc, dar se pare că deja camarazii îl priveau (nu știu cum) cu curiozitate, cu invidie. Când mitingul s-a terminat și mulțimea s-a împrăștiat, polițistul a înțeles că tot ceea a fost până acum, îi este străin, ceva străin, ce nu-i mai aparținea.
* * *
După serviciu, și-a luat în grabă soția și fiul pentru a pleca la țară. Acolo, când s-au așezat cu toții la masă, așteptând momentul în care să se facă liniște, pentru a atrage atenția tuturor, a spus:
– Știți, eu plec din poliție, mă eliberez, îmi e îndeajuns.
Aceste cuvinte spuse pe neașteptate, au fost rostite cu atâta fermitate și hotărâre, încât niciunul din cei care-l înconjurau, nu a mai putut găsi argumente, fie și dintre cele mai slabe, ca să îl contrazică sau măcar să îi pună vreo întrebare. După câteva clipe de tăcere, cumnatul Gheorghe îl încurajă:
– Demult trebuia să o faci, cumnate, uite, băiatul ți-e mare, dar voi – tot cu chiria și chiria. Chiar am vrut să-ți spun că nouă, în brigada noastră din Germania, ne trebuie un șofer, iar tu conduci de minune.
– Bine, șofer – mai calea-valea, dar eu nu cunosc germana, îi replică polițistul.
– Nu-ți face griji, zise Gheorghe, brigadierul nostru e un german din România, cu care ne înțelegem de minune.
– Ei, așa mai merge, încuviință polițistul.
* * *
…Au stat mult, mult de vorbă. În acea seară, nu a mai avut nimeni somn, nici vârstnicii și nici copiii. Erau încă împreună, dar gândurile fiecăruia dintre ei călătoreau undeva departe în singurătate. Și fiecare în tihnă, își crea individual planurile de viitor. Mâine, urma o nouă zi, una care să aducă pentru fiecare dintre ei, un nou viitor și noi provocări. Un viitor, care la prima vedere părea a fi mai luminos. Să fi fost aceasta o iluzie sau poate că era anume un pas corect…
Hamburg, 20 iulie 2018
