Vasile Militaru (n. 19 septembrie 1885, Dobreni, județul Ilfov – d. 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet și scriitor român patriot, fost deținut politic sub regimul comunist din România. A a publicat și sub pseudonimul Radu Barda.
Poetul-martir a devenit Membru de Onoare post-mortem, al Uniunii Scriitorilor de Limba Română, în vara anului 2019, la solicitarea din partea dnei Maria Șalaru, Președinta Societății Culturale „Vasile Militaru” din mun. Chișinău.
ISPITA DE PE CARANTANIA
Și-n pustiu purtându-L Duhul, după cum Scriptura spune,
Stat-a patruzeci de zile să postească-n rugăciune;
Și fiind flămând acolo, urmărit de cel viclean, (Ez. 8:3)
Înzadar să-L ispitească de trei ori, a vrut Satan.
Biruința ce-a avut-o cu Adam și Eva-n Rai,
Fostul șarpe n-o mai are cu Iisus prin al său grai…
El uita că dacă omul i-a căzut în laț nu greu,
Cel ce chip de om luase, era însuși Dumnezeu
Și capcana-n van întinde astfel diavolescul gând,
Strecurând viclean îndemnul când Iisus era flămând:
„Dacă tu ești precum zis-ai, Fiul Celui Preaînalt, iacă,
Zi acestor pietre albe, toate-n pâini să se prefacă!” (Mat. 4:3)
Dar Iisus răspuns-a-ndată: „Scris e-n Legea Mea Cerească –
Nu numai cu pâine-n lume poate omul să trăiască,
Ci de-asemenea el poate mai din plin, cu tot Cuvântul (Mat.4:3; Deut. 8:3)
Ce cu gura Lui i-L spune Tatăl-Dumnezeu Preasfântul!”
Ci Satan, ispită nouă lui Iisus aduce-n pripă,
Când îi zice așezându-L sus pe-a Templului aripă:
„Dacă Dumnezeu Ți-e Tatăl, iar Tu Fiul, zici că-I ești,
Scris e ca să te susțină mâini și aripi Îngerești;
Deci, sari jos de pe-nălţimea Templului luându-Ţi zborul,
Fiind sigur că de piatră nu Ţi s-o izbi piciorul!” (Mat. 4:5–6; Isa. 43:2)
Dar Iisus îi dă răspunsul: „Scris e ţie, cuget rău, (Ps. 90:11–12)
Să nu ispiteşti pe însuşi Domnul Dumnezeul tău!” (Mat. 4:7)
Diavolul atunci Îl duse pe-un pisc nalt de munte sur, (Deut. 6:16)
Arătând Lui ale lumii toate-împărăţii din jur:
„Peste toate-acestea, iată, pot stăpân să te fac azi,
De-mi aduci închinăciune şi-naintea mea de cazi”. (Mat. 4:8–9)
„Piei din faţa Mea, Satano, că scris este-n Legi Cereşti:
Doar Lui Dumnezeu te-nchină şi Lui singur să-I slujeşti!” (Mat. 4:10)
A răspuns Iisus şi-ndată cel viclean, învins, s-a dus (Deut. 6:13,10,20)
Şi venit-a roi de Îngeri să slujească Lui Iisus…
Deci, Satan Îl îmbiase cu ispite trei, şi-anume:
Ca flămând, cu pâine caldă; fala şi comori din lume.
Dar Iisus, prin ce răspunde celui rău la toate-aceste –
Îi arată că El, Fiul, rob acestora nu este!…
De trei ori deci, răspunzându-i lui Satan, ca Om mereu
Biruitu-l-a pe diavol, nu ca însuşi Dumnezeu,
Biruinţă ce, desigur, celui rău, în acest fel,
Durnnezeul-Om o smulge pentru noi, nu pentru El!
Dac-ar fi făcut pe placul celui cu viclean cuvânt,
El, vicleanul de pe munte, cu spre Cer mai mult avânt,
Ar fi năzuit ca firul Domnului să fie rupt,
Spre-a sui mâhnire-n Ceruri biruind el dedesubt! (II Sam. 7:12–14)
Dar Satan din a lui luptă cu Iisus rămâne-nfrântul (Ps. 2:1–2)
Şi biruitor se-nalţă cu puterea Sa, Cuvântul!
PAŞI ÎN ŢARINĂ
El ştia că însuşi Tatăl L-a trimis şi drept aceea, (In. 12:49)
După postul din pustie, umblă-n toată Galileea, (Isa. 61:1)
Propovăduind la oameni pân-atunci ca nimeni altul,
El vesteşte-Împărăţia Tatălui Ceresc Preaînaltul.
Numele Lui zboară-n lume; gură de la gură-L spune, (Mat. 4:24)
Că nu-i ceas în care Dânsul să nu facă vreo minune. (Mar. 1:28)
Prin puterea mâinii Sale, prin tăria sfântă-a vorbei,
Capătă-şi auzul surzii, îşi primesc vederea orbii.
De bolnavi atins, pe uliţi, înăuntrul Sinagogii, (Luc. 6:19)
Se tămăduiesc leproşii, cărjele-şi azvârl ologii.
Încep muţii să vorbească, cei smintiţi îşi intră-n minţi (Mar. 1:34; 3:10; Isa. 42:7,16)
Şi curg ploaie pretutindeni lacrimile lor fierbinţii.
Împrejuru-I, tot mai multă creşte gloata, creşte hora,
Şi-a Lui mâini de crin întruna stau pe fruntea tuturora, (Luc. 4;40; 5:12–13)
Mâini cum nimenea pe lume n-a avut şi nu mai are,
Mâini făcute să se-nalţe doar spre Binecuvântare,
Doar spre-a coborî prin ele Milostenie din Cer
Peste cei ce-n suferinţă Mila Lui mereu o cer.
Mâini a căror mângâioase degete El să le poarte
Peste ochii-nchişi ai celor care-i învia din moarte.
Mâini cu care, spre umilinţă, pildă-n veacuri grăitoare,
Să se plece-ntre Apostoli ca să-i spele pe picioare. (In. 13:4–16)
Sfinte mâini ce-nfrigurate pururea să se-mpreune
În singurătatea-adâncă spre aprinsă rugăciune;
Să-ntărească adevărul că-i va dăinui Cuvântul
Dincolo de cât vor trece Cerurile şi pământul; (Mt. 24:35)
Sau spre-a-nvedera acelor care-L vor sluji mereu,
Sfintele porunci din Ceruri, date lor de Dumnezeu.
Ochii Lui cei blânzi, asemeni, sunt adâncuri de genună,
Ce de dincolo de lume au mereu ceva să spună.
Ochii Lui – când răii-n propta-I orice-ar zice, orice-ar face –
Un Altar sunt totdeauna de neclătinată pace!
Sunt albaştri-n adâncime, cum e un adânc de mare,
Şi din ei, în toată clipa, parcă soarele răsare!
Pururea Izvor de raze, trişti sunt ochii lui Iisus,
Ca luceferii de seară dup-al soarelui apus;
Mângâioşi prin bunătatea ce răsfrâng din ei mereu;
Plini de-o milă ce nu-ncape decât numa-n Dumnezeu,
Ochi ce-nvăluiesc fierbinte, cât îi sunt pe lume anii,
Cu iubire fără margini şi prieteni, şi duşmanii,
Ochi Dumnezeieşti, ce tainic, prin adânca Lui iubire,
Pot să vindece bolnavii doar c-o singură privire,
Şi, de asemeni, să-mpietrească pân-şi fiarele-n pustie,
Dac-ar fi să-I iasă-n cale şi-ar sta gata să-L sfâşie!
Dar întreaga Lui făptură, nemaidată omenirii,
Are haruri ce-L arată mai presus de legea firii,
Căci deasupra tuturora El se-nalţă la tot pasul
Şi ca nimenea pe lume are părul, ochii, glasul…
Mă-nfior în clipa asta, când vorbesc de glasul Lui,
Şi, ca vierme, despre glasu-I lumii ce-aş putea să spui?
Orişice cuvânt aş spune, cât de mult din toate-ales,
Ce puţin mi-ar fi cuvântul, ce sărac în înţeles!
Dac-aş scrie-n orice limbă, mi-ar fi scrisul fără har,
Ca şi când aş vrea cuprinde soarele-ntr-un degetar.
Poate-n limbă îngerească vreun poet cu har, de sus,
Ar fi-n stare să vorbească despre glasul lui Iisus…
O, dar glasu-I sfânt şi dulce, picurat din sfânta-I gură,
În auzul meu îl toarnă paginile din Scriptură;
Ori de câte ori aş soarbe vorbele ce spus-a Dânsul,
Glasu-I sfânt răsună-n mine şi pe loc mă-neacă plânsul;
Înapoi peste milenii sufletu-mi atunci s-avântă,
Să se-mbete şi mai tare de grăirea Lui Preasfântă!…
Intru-n gloatele robite de cuvintele Lui toate (Mat. 9:35–37; 19:2)
Şi, ţinându-mă de urma-I, glasu-I sorb cu-acele gloate…
Glasul Domnului e cântec, vrajă plină de mister,
Simfonie care-nalţă tot pământul pân-la Cer,
Şi ascultându-I-L cu sete simt că-ntunecata-mi tină,
În lumină prefăcută, intră-n marea Lui Lumină…
Dar, când astfel Îi e glasul ce L-a-nveşnicit Cuvântul,
Trupul Lui e stâlp de raze legând Cerul cu pământul!…
Păru-I parcă din aramă şi-ar fi tors a lui fuioare,
Revărsându-se pe umeri în inele lucitoare,
Iar când merge-ntre Apostoli, o plutire-I pare mersul
Şi pe-nalta, alba-I frunte parcă stă tot Universul!…
Nu L-a fost văzând că râde nimeni între muritori, (In. 11:35, 38)
Dar plângând cei Lui aproape l-au văzut de-atâtea ori. (Luc. 19:41)
Astfel Îi văd eu Icoana, după El călcând nisipul,
Şi-n asemeni strălucire din Scripturi îi aflu Chipul…
Iată-L deci în Sinagogă cum începe-Şi Preoţia,
Deschizând Scriptura veche şi citind din Isaia:
„Duhul Domnului asupra-Mi a venit să stea din Cer
Şi prin miru-I însuşi Tatăl M-a sfinţit fără să cer… (Evr. 5:5, 6)
El trimisu-M-a să predic celor ce de azi pe mâine
N-au pe masa lor săracă trebuita vieţii pâine;
Să mângâi pe cei ce-n lume au pe inimă zdrobirea,
Robilor să dau de veste că le vine dezrobirea;
Orbilor să dau vedere; pretutindeni să desfac
Lanţurile celor care stau în temniţe şi zac,
Să vestesc la oameni anul preamilostivirii Sfinte, (Isa. 61:1–3; 42:1; 45:5)
Cum şi ziua judecăţi Milostivului Părinte!…”
Şl-nchizând apoi Scriptura Cel cu ochi ca-ai nimănui,
Zis-a celor ce-aveau ochii aţintiţi asupra Lui:
„Toate cele ce-auzit-aţi, de Profet grăite-n viaţă,
Împlinite sunt acuma în Fiinţa Mea de faţă!” (Luc. 4:20, 21)
Şi-auzind ei toate cele lor citite din Scriptură,
Mulţi se minunau de harul ce curge din a Lui gură,
Aducându-I mărturie fiecare-n al său fel:
Unii stând să se-ndoiască, alţii stând să creadă-n El.
Dar El le-a grăit în urmă: „Adevăr vouă vă spui,
Că niciun profet nu este primit bine-n ţara lui…” (Mar. 6, 4)
Şi cum bine nu-L primise nici pe Dânsul Nazaretul,
A plecat în altă parte cu tot harul Său Profetul…
Poposind în Capemaum, fruntea Lui e Auroră,
Care-atrage gloată multă împrejur să facă horă.
Vin bolnavi de pretutindeni şi crezând ei în Hristos, (Mat. 4:24; 18:16-17; 9:35, 14:14, 35-36; 15:30-31)
Fiecare ins se-ntoarnă ca nicicând mai sănătos.
Mulţi sunt stăpâniţi de demoni, dar Iisus cătând spre-acei
Şi-nălţând spre Ceruri glasul, scoate demonii din ei!
Iar aceştia, văzându-L cu pe frunte nimb mereu,
Îi strigau, recunoscându-L: „Tu eşti Fiu Lui Dumnezeu!…”
Dar Iisus, mustrând pe demoni că-i spuneau acestea-n faţă,
Îi făcea să amuţească şi să piară ca o ceaţă! (Mar. 1:23–24)
Astfel faima Lui se-ntinde… Se-mbulzesc spre El iudeii,
El cutreierând de-a valma tot cuprinsul Galileii…
Propovăduind întruna, nu o data, El a zis: (In. 5:36; 6:38; 8:12)
„Dumnezeu din Cer mi-e Tatăl şi de Dânsul sunt trimis; (II Cor. 4:6)
Ci Eu sunt Lumina Lumii… Cine vine după Mine (II Pet. 1:19)
Nu umbla-va-n întuneric, ci-n lumina Vieţii vine!… (Ps. 118:105; Apoc. 2:38; Isa. 49:6)
ALEGEREA CELOR DOISPREZECE
Şi, fiind pe-un ţărm de mare argintată-n apa ei,
A văzut Iisus pe fraţii Simon-Petru şi Andrei,
Suflete neprihănite amândoi având şi cari
Aruncau în mare mreaja, pentru că erau pescari.
Şi le-a zis Iisus cuvinte cum nu-s alte să le-asemeni:
„Amin zic, veniţi cu Mine şi veţi fi pescari de oameni!”… (Mar. 1:17)
Iar ei auzind că Domnul le grăieşte-n acest fel,
Au lăsat ale lor mreje şi plecat-au după El.
De-acolo nu prea departe ţinând ţărmu-n sus mereu,
Fu văzuţi Ioan şi Iacob, dragi vlăstari lui Zevedeu.
Şi chemându-i tot asemeni după Sine-n sârg Iisus,
Ei, lăsând a lor unelte şi pe tatăl lor, s-au dus. (Mar. 1:19)
Şi venind în Capernaum, început-au din Scriptură
Să primească – luminată – de la El, învăţătură.
Iar a Lui învăţătură îi strălumina mereu,
Că nu le-o dădea un dascăl, ci le-o da lor Dumnezeu. (Mar. 1:21, 22)
Nu târziu, suit în munte, Şi-a ales Mântuitorul
Câţi mai trebuiau la număr Ucenici, spre-a-I fi soborul:
Pe Levi al lui Alfeu, pe Tadeu şi pe Matei,
Toma, Simon Canoneul, Filip şi Vartolomei, (Mar. 2:14)
Şi pe Iuda, o neghină întru grâul celor Sfinţi,
Care L-a vândut pe Domnul pentru treizeci de arginţi! (Mar. 3:17–19)
Cu cei doisprezece-alături, dar nu şi cu cel din urmă,
Zguduit-a lumea Fiul – un Păstor voind şi-o turmă. (I Pet. 5:2)
Cu aceştia purces-a El să-mprăştie Cuvântul (In. 10:14–16)
Care-avea să lumineze lumea de pe tot pământul,
Deşi El avea să moară, bob de grâu în sânul humii,
Ca-nviind, în veci să fie săţioasă Pâinea lumii! (In. 6:48,50,51)
CUVÂNTAREA DE PE MUNTE
Ci-ntr-o zi fiind pe-un munte cu popor mult după El,
S-a oprit Învăţătorul şi-a grăit în acest fel: (Isa. 57:15; 66:2)
„Fericiţi cei ce cu duhul sunt smeriţi şi cred fierbinte (Prov. 16:19)
Că a lor e-Împărăţia Cerurilor Mele Sfinte! (Is. 61:2–3)
Fericiţi acei ce-n lume plâng pe multele-i poteci, (Apoc. 21:4)
Că aceştia, prin Mine, mângâia-se-vor în veci!
Fericiţi cei blânzi la suflet, cu pe buze blând cuvântul,
Că aceştia, la urmă, moşteni-vor tot pământul! (Ps. 36:11)
Fericiţi cei ce-nsetează, flămânzind după dreptate,
Că sătui din plin aceia fi-vor în eternitate! (Isa. 55:1; 65:13,14)
Fericiţi cei plini de milă, că prin milă ei nu pier,
Ci la mila lor, cu milă milui-se-vor de Cer. (Ps. 40:1)
Cei cu inima curată fericiţi vor fi mereu,
Că aceştia, în Ceruri, vor vedea pe Dumnezeu! (Ps. 14:1-2; 23:3–4)
Fericiţi cei ce fac pace, că acelora – la vreme,
Fiii Domnului – în lume ca şi-n Cer – au să se cheme! (I Pet. 3:14)
Fericiţi toţi prigoniţii pentru că dreptate vor,
Căci Împărăţia Sfântă pururea va fi a lor!
Fericiţi, voi, căror alţii vă vor face grea ocară
Şi, minţind, au să vă pună tot cuvântul rău povară,
Prigonindu-vă cu ură, sub osânde să vă ţină,
Să vă facă viaţa-amară, numai din a mea pricină! (I Pet. 4:14)
Bucuraţi-vă cu toții şi săltaţi de bucurie,
Că răsplata voastră-n Ceruri multă foarte o să fie,
Fiindcă tot aşa prigoană şi ocară-n tari cuvinte (Mat. 5:12)
Au avut şi Proorocii care fost-au mai-nainte” (II Cron. 36:16,17)
Şi grăind aşa mulţimii, Cel ce Legea n-o s-o strice,
Întorcându-se cu faţa către ucenici, le zice:
„Voi sunteţi lumina lumii, dar lumina cu-al ei foc
Nu s-aprinde ca să fie tăinuită sub obroc,
Ci se pune sus în sfeşnic – sfeşnicul stând sus pe masă,
Ca lumină să primească toţi acei ce sunt în casă…
Astfel dar să lumineze şi lumina voastră toată,
Aşezând-o voi deasupra în a oamenilor gloată, (Mat. 5:14–16)
Toţi să vadă ale voastre fapte bune, să tresalte , (Prov. 4:18)
Preamărind pe Tatăl vostru Cel din Cerurile Nalte. (Filip. 2:15)
Să nu socotească vreunul, după cele câte zic,
Că venit-am să stric Legea sau Proorocii vreau să stric,
Ci ca să-mplinesc acestea, adevăr fiind Cuvântul,
Că atât cât va sta Cerul şi sub el va sta pământul,
Nicio iotă ca să treacă, nicio cirtă nu se poate
Pân-ce spusele-Mi cuvinte n-au să se-mplinească toate! (Mat. 5:17,18)
Dacă deci dreptatea voastră nu se va găsi mai bună
Decât cea pe care-n lume fariseii ştiu s-o pună,
Adevăr spun tuturora, fiecare ca să ştie,
Că nu veţi intra niciunul în Eterna Împărăţie! (Mat. 5:20)
Auzit-aţi zisa veche, zisă celor dinainte,
Că „ochi pentru ochi” cerut-au, cum şi „dinte pentru dinte”,
Iar Eu viu şi vă zic vouă: nu sta-n propta celui rău,
Ca să nu se-ncarce astfel de păcat sufletul tău;
Iar obrazul drept lovindu-ţi, spre-a-i grăi c-ai suflet nalt,
Tu întoarce-i cu blândeţe şi obrazul celălalt! (Plân. Ier. 3:30)
Celui ce-a pornit cu tine judecata lui vrăjmaşă (Mat. 5:38,41)
Pentru ca să-ţi ia vestmântul, lasă-i lui şi-a ta cămaşă! (Prov. 20:22; 24:29)
Paşi o mie să mergi zilnic cerând unul din vrăjmaşi,
Tu cu el te-arată darnic şi mergi două mii de paşi! (Mat. 5:41)
Zis-au cei mai dinainte cu nechibzuită gură:
Pe aproapele iubeşte-l, la vrăjmaş să câţi cu ură.
Ci Eu zic: Iubiţi pe-acela ce stă ură să vă poarte; (Deut. 23:6)
Binecuvântaţi pe-aceia ce vă blestemă de moarte.
Ajutaţi-vă vrăjmaşii şi rugaţi-vă fierbinte
Pentru cei ce cu prigoană vă ies pururi înainte,
Ca să fiţi voi totdeauna mai presus de cei ce pier,
Fiii Tatălui cel Veşnic ce sălăşluieşte-n Cer,
Că El face să răsară soarele din norii Săi,
Cu-a lui raze mângâioase peste buni şi peste răi, (Mat 5:44–45; Iov. 25:3)
Şi trimite ploi la vreme, plin de milă-n veci Preasfântul,
Peste drepţii şi nedrepţii care umplu tot pământul,
Căci iubind numai pe cei ce vă iubesc, au ce răsplată
Se cuvine să dea vouă Milostivul lumii Tată?
Dacă numai fraţii voştri vă sunt dragi, au ce prisos
E-n iubirea-vă de oameni spre-a fi vouă de folos?
Tatălui ducând acestea, ce veţi cere de la El?
Au, păgânii-n a lor viaţă nu se poartă tot la fel? (Mat. 5:46–48)
Fiţi desăvârşiţi, deci, şi voi, cu iubire Eu vă cer! (Lev. 11:44)
Cum desăvârşit S-arată Tatăl vostru Cel din Cer!” (Gen. 17:1)
Ce lumini de gând pământul mai înalţă-atât de sus
Cât se-nalţă aici Cuvântul grăit astfel de Iisus?
Care pisc de munte oare e pe biata noastră tină
Mai strălucitor ca piscul vorbelor cu-a Lui lumină?
Ce adânc de-nţelepciune pe pământ mai e-n măsură
Să se-alăture cu-adâncul Mesianic din Scriptură?…
Sunt cuvinte-a căror taină îţi aduce-n gene plânsul
Şi te zguduie adâncul celor ce grăit-a Dânsul!
„Milostenie când faceţi, în ascuns vă fie fapta: (Mat. 6:1–4)
Să nu ştie niciodată stânga ta ce face dreapta! (Rom. 12:8)
Iar când vă rugaţi, nu spuneţi ca păgânii vorbe multe,
Crezând ei că numai astfel vor sta Zeii să-i asculte… (I Reg. 18:26,29)
Tatălui când faceţi ruga, voi nu fiţi cu ei la fel,
Că El ştie mai-nainte ce veţi cere de la El.
Ci-n cămara voastră, tainic, voi rugaţi-vă fierbinte, (II Reg. 4:33)
Tatălui din Cer-nălţându-I următoarele cuvinte:
„Tatăl nostru care-n Ceruri eşti,
Sfinţească-se numele Tău Sfânt,
Vie-Împărăţia Ta din slăvi cereşti,
Fie voia Ta ş-al Tău cuvânt,
Precum în Cer, aşa şi pe pământ!
Pâinea noastră cea spre viaţă data,
Dă-ne-o nouă astăzi, dar Ceresc,
Şi greşelile, Tu iartă-ni-le, Tată,
Precum iertăm şi noi în viaţa toată
Acelor care nouă ne greşesc!
Şi-n ispită, Doamne, nu ne duce,
Cât purtăm a vieţii noastre Cruce, (Mat. 6:5–13)
Ci stând nouă mila Ta liman, (Luc. 11:2)
Isbăveşte-ne de cel viclean!” (Ps. 108:21)
Iată astfel rugăciunea largă, fără de măsură,
Care, pân-a-spus-o Fiul, n-a mai spus-o nicio gură,
Dar pe care după Dânsul o vor spune-aşa precum e,
Până-n toată veşnicia toate gurile din lume,
Pentru că, aşa cum zis-a Cel mai Mare Grăitor,
Pân-la urmă ne vom face toţi „o turmă şi-un Păstor”. (In. 10:16)
„Cereţi de la Tatăl vostru, zis-a El cu ochii-n rouă,
Şi-atunci câte Lui veţi cere, toate vi se vor da vouă.”
Căci vă-ntreb: care-ar fi omul dintre voi cu prunci la vatră
Căruia, cerându-i pâine fiul său, el i-ar da piatră?
Sau acela cărui fiul, ce pe tatăl său iubeşte,
Peşte tatălui cerându-i, i-ar da şarpe-n loc de peşte?
Dacă deci voi, răi ca oameni, ştiţi să faceţi daruri bune
Fiului ce vă iubeşte şi-n sârg vouă se supune,
Cu atât mai multă milă Tatăl vostru cel din Cer
Va da numai cele bune celor care I le cer…
Aşadar, voi de la oameni câte vreţi spre ajutor,
Cate cereţi să vă facă, faceţi-le şi voi lor,
C-adevăr zic: strâmtă-i poarta şi e-ngustă calea-n faţă
Şi puţini sunt cei ce-o află ca să meargă către Viaţă;
Dar e larg deschisă poarta şi e lată calea foarte (Mat 7:7,9–14)
Care duce la pierzare, şi pe ea merg mulţi la moarte! (Lev. 19:18)
Fugiţi pururi de profeţii mincinoşi ce vin la voi,
Lupi hrăpăreţi, dar întruna îmbrăcaţi în blăni de oi;
Pe cei răi ca să-i cunoaşteţi după fapte, vă voi spune:
Nu-i pom bun cu poame rele, nici pom rău cu roade bune;
Că din mărăcini – de-a lungul trecătoarei sale vieţi –
Nimeni nu culege struguri, nici smochine din scaieţi….
Drept aceea, după roade nu veţi fi-nşelaţi deloc: (Mat. 7:15–19)
Orice pom cu roade rele e tăiat şi pus pe foc! (Deut. 13:3, 4; Ier. 11:19)
Nu oricine care zice: „Doamne, Doamne” – doar cuvinte,
Va intra-n Împărăţia Cerurilor Mele Sfinte,
Ci acel care va face voia Tatălui din Cer
Şi-mplini-va totdeauna toate cele câte-i cer… (Mat. 7:21)
Cine dar stă să-mplinească Legea sfântă şi adâncă
Seamănă cu cel ce-nalţă casa lui pe tare stâncă:
Vine ploaia, vine valul, vine văntu-n ea să bată,
Însă casa nu i-o surpă, că-i pe stăncă-ntemeiată! (Mat. 7:24, 25)
Cel ce Legea Mea din Ceruri s-o-mplinească nu e chip,
E nerodul care casa şi-o clădeşte pe nisip:
Bate vântul, bate valul – şi palatul sau bordeiul
I se năruie-ntr-o clipă, că nisip i-a fost temeiul! …” (Mat. 7:26, 27)
(Deci, precum plinit-ai Legea: rău – ai rău; bine – ai bine,
Nu de casă fiind vorba, ci de sufletul din tine!)
Şi Iisus sfârşind Cuvântu-I cu adâncă-nvăţătură,
Cum nu mai grăise-n veacuri pân-la Dânsul nicio gură,
Sta mulţimea-nmărmurită sus pe muntele silhui,
Parcă-n funie de aur atârnând de gura Lui…
Peste gloata ce sta mută pe-acel vârf măreţ de munte
Aur mult turna apusul, înfruntat de-o-naltă frunte,
Şi doi sori stau faţă-n faţă; unul mic, iar altul Mare,
Fiindcă unul stă s-apună, pe când Celălalt răsare!
