Se scurgea anul 1990.
Începea o perioadă de radicale transformări.
Imperiul sovietic se ruina încetul cu încetul.
De la o zi la alta, se simțea cum R.S.S. Moldovenească se desprinde de „fratele mai mare” și înaintează într-o lume nouă, necunoscută încă.
Republica era cuprinsă, pe de o parte, de un avânt patriotic și pe de altă parte, de o anarhie, care se părea că își pune amprenta peste tot ce exista în acest stat.
Cu toate că legile sovietice mai existau, această mică independentă față de Moscova și situația economică nou-creată îi lipseau pe oameni de frica de lege.
Rubla sovietică se devalorizase într-atât, încât nu acoperea mai nimic, de acea, oamenii care munceau în colhozuri, sovhozuri, fabrici sau întreprinderi, erau constrânși să își ridice salariile doar sub formă de cereale, conserve, haine, încălțăminte și altele.
Luau tot ceea ce li se acorda în loc de bani, fără să se mai împotrivească, deoarece nimeni nu știa ce va mai aduce și ziua de mâine.
La rândul lor, gospodăriile colective încetaseră să-și mai vândă contra bani, produsele agricole și operau cu așa-numita metodă de „barter” schimbând, să zicem, mere pe motorina sau vaci din grajduri – pe anvelope pentru roți de tractoare.
Toată lumea evita să păstreze în casă acele ruble, care se devalorizau nu în fiecare lună, ci de la o zi, la alta.
Cei care aveau posibilitatea, procurau orice marfă găsită la întâmplare, pe rafturile și așa pustii ale magazinelor: role întregi de stofe, căldări, topoare, covoare etc.
Și mai fericiți, se considerau cei care reușeau să schimbe rublele pe valută străină. Dar din aceștia, erau puțini de tot.
Încetul cu încetul, la început – pe ascuns, oamenii au renunțat la a-și mai vinde pe bani sovietici, casele sau automobilele. Tot ceea ce era mai de preț, a început să fie vândut doar pe dolari SUA. Dolarul american era valuta forte, care asigura securitatea, liniștea sufletească și încrederea în ziua de mâine.
Timp de numai câteva zile, oamenii puteau deveni atât săraci, cât și bogați.
Populația nu mai era apărată material, ca altă dată, de stat, ci lăsată în voia soartei, de una singură, cu dificultățile apărute.
De acea, acum, fiecare persoană făcea ceea ce considera ea de cuviință, ce gândea ea că e corect, străduindu-se ca ea și familia sa să nu moară de foame și de frig.
* * *
Între timp, apăruseră numeroși șmecheri, care căutau să se înavuțească pe seama celorlalți, bunăoară, pe seama unora care își vindeau produsele, care își deschiseseră o afacere sau să-i jupoaie de bani pe cei care prestau anumite servicii și se eschivau de la achitarea impozitelor la stat.
Criminalitatea se dublase.
Dacă prin anul 1988, în întregul raionul Stejăreni, se comiteau circa 80-90 de crime anual, acum, numărul acestora se apropia de 200. În schimb, numărul polițiștilor, care răspundeau pentru descoperirea și anchetarea acestor crime, era același.
Apăruseră și așa-numiții „hoți în lege”, care împânzeau cu oamenii lor, toată republica.
Respectivele structuri criminale aveau o ierarhie bine determinată, cu centrul în orașul Chișinău.
Se vorbea că în vârful piramidei, se aflau „hoții în lege”, porecliți „Micu”, “Zelionîi” și alții, care ar fi fost încoronați de criminalii din Moscova.
Oamenii care se ocupau de diverse îndeletniciri, erau presați pe ascuns, de interpușii din teritoriu, ai „hoților în lege”, să le plătească bir pentru „acoperiș”.
Și oamenii achitau aceste taxe ilicite.
Majoritatea le plăteau în taină, fără a mai declara organelor de drept, simțindu-se vinovați de neachitarea impozitelor sau de desfășurarea neautorizată a activității economice.
* * *
Era într-o dimineață de prin mijlocul lunii martie, când, în biroul lui Ștefan Cibotaru, șeful Miliției Judiciare a Secției de Miliție a raionului Stejăreni, intră un director de sovhoz din regiune.
Tot exteriorul lui arăta că avea pe suflet, o povară grea.
Așezându-se, directorul îi comunică lui Ștefan cum, cu câteva zile în urmă, găsise în cutia poștală o scrisoare, prin care gruparea criminală „Micu” îi cerea să achite cinci mii de dolari, pe care să le lase în ziua curentă, la orele 18:00, la indicatorul denumirii localității de la intrarea în satul unde locuia.
În cazul neîndeplinirii acestor cerințe, directorul de sovhoz era amenințat cu faptul că va avea de suferit întreaga lui familie.
Ștefan luă scrisoarea, studie atent textul și observă că autorul se străduiseră să-și ascundă caracteristicile identificatoare ale scrisului.
În acel scurt mesaj, cuvintele erau scrise când cu litere de mână, când de tipar.
Scrisul era aplecat când spre stânga, când spre dreapta.
Era un lucru așteptat din partea unui infractor, firește că nimeni nu dorea benevol, să fie identificat și tras la răspundere.
Până la orele 18:00, rămăsese puțin timp, de aceea, Ștefan îi propuse directorului de sovhoz să se prezinte la orele 16:00, lângă Sovietul Sătesc din localitatea învecinată cu satul unde locuia, pentru a-i înmâna cutia cu „dolari”, pe care, el, la rândul său, să o lase la locul indicat de șantajist.
În final, Ștefan îi recomandă directorului să își aducă o persoană apropiată, de încredere, care să îi fie alături pe întreg parcursul operațiunii, în calitate de martor al celor întâmplate.
Auzind acestea, directorul răspunse că va fi însoțit de adjunctul său, Gheorghe Munteanu, în care avea deplină încredere.
* * *
După plecarea directorului, Ștefan dispuse crearea unei echipe de zece milițieni, care trebuiau să participe la această operațiune, unde incluse și chinologul cu câinele detector.
În final, pregăti, împreună cu inspectorul criminalist, o cutie specială, în care puse cinci pachete cu dolari falși unind capacul acesteia cu un cartuș pirotehnic, încărcat cu o substanță chimică, numită rodamină.
Misterul acestei cutii consta în aceea, că, la ridicarea capacului pentru a-i vedea conținutul, cartușul cu rodamină urma să explodeze împroșcând, astfel, fața și mâinile infractorului, cu rodamină.
Nimerind pe piele, acesta o colorează în roșu-aprins, pigmentul fiind persistent și dificil de înlăturat.
Astfel, infractorul urma să fie repede identificat.
* * *
După dotarea întregului grup de reținere, cu arme ușoare, muniții, aparate de comunicare și lanterne, acesta s-a deplasat cu două automobile civile, la locul desfășurării operațiunii.
La ora 16:00, directorul de sovhoz îl aștepta deja pe Ștefan lângă primăria din satul vecin al satului unde locuia.
Acesta era însoțit de adjunctul său, pe nume Gheorghe Munteanu – un bărbat cu vârsta de până la 40 de ani, energic și devotat directorului, gata să-i servească atât timp, cât va fi nevoie.
Ștefan îi transmise directorului, cutia cu bani falși și îl rugă să o pună jos la ora 18:00, la locul prestabilit.
* * *
Ștefan cunoștea bine geografia acestei localități. El știa că drumul unde era instalat indicatorul denumirii satului, nu trecea prin sat, ci la vre-o sută de metri de-a lungul acelei localități.
Cealaltă parte a drumului era în acel timp, inundată după topirea zăpezii.
De acea, Ștefan considerase de cuviință să dispună repartizarea milițienilor la reținere, în grupuri mici, de-a lungul satului, în scopul prevenirii evadării din sat, a infractorului, acolo unde ar fi fost ușor să i se piardă urma, dar să-l înconjoare și să-l blocheze din partea cealaltă a drumului, unde terenul era acoperit cu apă. Blocat de milițieni în direcția acestui lac de ape, spunea Stefan, șantajistul va fi mai ușor de reținut.
* * *
Către ora 17.30, toate grupurile erau deja dislocate de-a lungul satului, în drept cu indicatorul denumirii localității.
Ștefan, împreună cu chinologul și cu alți doi milițieni, erau ascunși după arbuști de măcieș, la o distanță de circa 70 de metri de la indicatorul în cauză.
Restul grupelor erau ascunse în dreapta și în stânga acestuia.
* * *
Exact la ora 18.00, la indicator, directorul opri automobilul, lăsă cutia cu dolari falși și își continuă drumul spre sat.
Situația deveni tensionată.
Se întunecase de-a binelea.
Ulterior, trecură două automobile pe drum, dar niciunul dintre acestea nu se opri la indicator.
După încă cinci minute, au trecut pe drumul spre sat, două persoane, dar, iarăși, nu au dat atenție la indicator.
După vreo 30 de minute, din sat, ieși o persoană, care porni încet, pe drum în direcția indicatorului.
După mersu-I lent, cu opriri scurte și priviri în părți, se părea că această persoană ar fi putut fi infractorul așteptat.
Ștefan le transmise de urgență, tuturor gupelor, prin intermediul aparatului de comunicare, ca persoana respectivă să fie luată și ținută permanent în vizor.
Ajungând la indicator, necunoscutul se oprit și privi în jurul său.
Acum, Ștefan era aproape sigur de faptul că acesta era infractorul așteptat, dar pentru a da ordinul de reținere, mai trebuia ca acesta să ia în mâini, cutia cu bani falși.
La un moment dat, necunoscutul se apropie de indicator se aplecă.
Ștefan, văzând acestea, anunță urgent, grupurile să fie gata de începerea operațiunii.
În pofida întunericului de afară, Ștefan reușea să deslușescă fără mari dificultăți, aproape toate mișcările necunoscutului.
La puțin timp, după ce necunoscutul luase cutia cu bani falși în mâini, se auzi o pocnitură abia deslușită.
Era clar că necunoscutul deschise cutia și, drept efect, explodase cartușul pirotehnic cu radomină.
Atunci, Ștefan se ridică și lansă o rachetă de iluminare în direcția drumului strigând: „Stai, miliția!”.
Această împușcătură era un semnal de începere a operațiunii de reținere a necunoscutului.
De la iluminare, se lumină atât de puternic, în jur, de parcă era ziua în amiaza mare.
Chinologul cu câinele și cei doi polițiști de alături de Ștefan, se repeziră direct la necunoscut, spre a-l reține.
Restul echipei operative începu să-l înconjoare pe necunoscut formând un cerc din ce în ce mai mic pe partea cealaltă a drumului, plină cu apă.
Necunoscutul căută cu ochii în jurul său și, văzând că este încercuit, parcă încremenise neștiind în care direcție să o ia la sănătoasa.
Dar revenindu-și după câteva clipe, încercă să scape alergând prin lacul de apă.
Grupul de reținere cu cainele îl ajunse repede din urmă și îl reținu.
* * *
Când milițienii aduseseră necunoscutul reținut la drum și Ștefan îl lumină cu lanterna, observă că acesta era un tânăr de vreo 15 ani.
Juniorul avea mâinile și fața împroșcate cu rodamină, iar cutia cu bani falși o mai ținea în mână.
La întrebarea lui Ștefan cum îi zice, reținutul i-a răspuns că e Ion Munteanu.
Apoi, întreaga echipă operativă, împreună cu reținutul, s-a deplasat pe jos, la Sovietul Sătesc din localitate.
* * *
La Sovetul Sătesc, grupul de milițieni fu întâmpinat de președintele acestuia.
Văzându-i uzi, murdari și împreună cu câinele detector, gazda i-a privit mirat, dar după ce îl observă pe reținut, exclamă:
Ce-i, Ionele, ce sa întâmplat?”
Ion tăcea punând capul în jos.
Președintele Sovietului Sătesc îl mai privi o dată, cu mirare, pe toți, dar văzând că nimeni nu-i răspunde, se grăbi să le deschidă ușa biroului său, unde intrară cu toții.
Ajunși în birou, președintele Sovetului Sătesc se apropie de Ștefan și îi spuse în șoaptă:
Știi, flăcăuanul ista, pe care l-ați reținut, e feciorul mai mare al locțiitorului directorului de sovhoz, Gheorghe Munteanu.
Ștefan rămase frapat de spusele președintelui Sovietului Sătesc, dar se reținu, doar se afla la serviciu și trebuia să își facă munca până la capăt.
Peste câteva minute, apărură în birou, directorul de sovhoz cu Gheorghe Munteanu.
Ambii, chiar de la intrare, dând cu ochii de reținut, încremeniră nefiind în stare nici să se apropie și nici să scoată vreun cuvânt.
Acum, tatăl își privea fiul, care stătea speriat, ud leoarcă, împroșcat cu rodamină pe față și pe mâini și încă ținând în mână, cutia cu bani falși.
Nu mai trebuia vreo o explicație.
Era clar ce ar fi putut gândi acum, acest părinte, care numai acum câteva minute, aștepta să vadă prins, un adevărat criminal, dar acum, intrat în birou, în locul acestuia, își vedea reținut, propriul fiu.
* * *
Ținând cont de vârstă bănuitului, Ștefan hotărî să-l interogheze chiar în fața țatălui acestuia.
– Ionele, cine a scris scrisoarea cu care este șantajat tovarășul director?”, îl întrebă cu voce scăzută, Ștefan arătându-i scrisoarea primită de director.
– Eu, răspunse Ion.
– Dar foaia, de unde ai luat-o?
– Din caietul de matematică, am rupt-o.
– Bun, bun, nu se lăsa Ștefan – dar ce, te cunoști cu hoțul în lege, „Micu” și a cui e idea de a-l șantaja pe tovarășul director?.
Nu, eu nu-l cunosc pe hoțul în lege, „Micu”. Despre el, mi-au povestit verișorul Nicolai Petcu și Vasile Gârbu, care sunt studenți în orașul Chișinău și cu care m-am întâlnit în timpul Crăciunului, la clubul din sat, dar ideea de a-l șantaja pe tovarășul director, îmi aparține pe deplin mie și a fost o prostie, adăugă Ion.
Pe timpul interogatoriului, tatăl lui Ion, așa și rămase în picioare lângă ușa de întrare, fără să scoată vreun cuvânt.
Pe chipul lui, se putea citi faptul că își asuma toată răspunderea pentru fapta comisă de fiul său, Ion.
* * *
După ce Ștefan finaliză documentarea cazului, se apropie de el, directorul sovhozului și, cu o voce abia deslușită, îi zise:
Tovarășe major, te rog, numai nu-l închide pe Ionel, sunt sigur că e o prostie copilărească, nu există niciun pericol pentru mine și familia mea, cu atât mai mult că suntem prieteni cu familiile. Să fi știut eu mai înainte, cine e făptașul, nici nu mă mai adresam la miliție.
Bineînțeles că nici el nu ardea de dorința de a reține un minor pe un asemenea caz, de aceea, după ce au fost întocmite toate documentele necesare, Ștefan îl predase pe Ionel în supravegherea tatălui.
* * *
La sfârșit, în birou, rămăseseră doar milițienii.
Pe când toți erau deja gata de plecare, intră în birou, președintrle Sovetului Sătesc împreună cu soția sa.
Presedintele avea în mâini, un lighean plin cu plăcinte.
Nu vă rușinați, luați din plăcinte, îndemnă pe toată lumea, soția președintelui, numai ce le-am scos din cuptor, sunt cu bostan proaspăt și foarte gustoase!
Milițienii s-au privit, inițial, reciproc, apoi, și-au îndreptat, cu toții, privirile asupra șefului lor.
– Mulțumim, clar că așa flăcăi nu vă vor permite să vă întoarceți înapoi, acasă, cu ligheanul plin, răspunse zâmbind, Stefan.
Pe loc, dispăru acea „rușine” față de șef și nimeni dintre milițieni nu mai avuse puterea de caracter pentru a se împotrivi propunerii, de acea, împreună, mână la mână, goliră grabnic, ligheanul cu plăcinte.
* * *
Erau bucuroși că operațiunea se încheiase cu succes și fără ca cineva să păgubească.
Erau bucuroși că încă o persoană, care „călcase alături cu drumul”, în acel timp greu, fu „adusă la lumină”.
Erau bucuroși că nimeni în acel sat, nu va mai avea frică să iasă noaptea din casă.
În ceea ce îl privește pe Ștefan, unde ar mai fi avut el, ocazia în asemenea anturaj, în luna martie, să mănânce plăcinte cu bostan proaspăt?
Hamburg, 04 ianuarie 2023
