Era ceață și umed. O zi de toamnă târzie.
Stătea întins pe patul lui tare ca de piatră, cu fața în sus și ochii închiși, cu chipul parcă golit de viață. Îl deranjau durerile de oase, durerile bătrâneților, îl rodeau pe dinăuntru cum cariile rod lemnul dur de fag și din dulceața lui, macină făină pură, ca morarul la moara cu piul din piatră de mare, nu l-au cruțat nici pe el.
Trebuia să se ridice, dar nu putea, îi era greu să se scuture de durerea ce puse stăpânire pe el, în ciuda principiului său de viață – te trezești mai devreme, ajungi mai departe și ai o zi mai lungă – azi și de mai bine de o săptămână chiar. În toată încăperea, pătrundea lumina parcă muribundă, a soarelui, din cauza ceții dense și icoana din colțul odăii, în fața căreia, ardea slab o candelă, păli parcă a asfințit. Nu a dormit deloc toată noaptea, deși stătea cu ochii închiși, în cugetul lui i se perindau toate clipele importante și mai puțin importante din viață. Știa bine, bătrânul, că deja trebuie să lase în urmă, mirosul de viață pământească și să se gătească de viața de dincolo.
Cu greu, se ridică în capul oaselor, înfruntând valurile durerii, care îi spălau puterile.
Era el, sihastrul din mijlocul pădurii de la marginea satului, pădurea de pe vârful dealului din partea nordului, deal din cele trei la număr, ce străjuiau satul ca niște soldați de veghe, veșnic neobosiți, veșnic treji.
Aproape toată viața, a trăit singur, aici, în mijlocul pădurii, numai el, Dumnezeul lui din icoană și toate vietățile pădurii din partea locului.
Și-a construit aici, la mijlocul acestei pădurici de salcâm, o căscioară, singur, cu pereții – din nuiele împletite și unse cu lut, iar acoperișul – din oale de lut ars, aduse de la un boier, ce avea un atelier de confecționare, nu departe de satul lui. De jur-împrejur, a împrejmuit-o cu gard de nuiele, ca să nu dea busna, animalele sălbatice noaptea. La început, acestea erau curioase și adulmecau locuința stranie a unei vietăți la fel de stranii, ce s-a cuibărit împreună cu ele în această poiană, dar mai apoi, s-au obișnuit. Cum să nu se obișnuiască, ele, cu această vietate bună și blândă, cum nu s-a mai văzut pe fața pământului? În fața casei, și-a plantat o livăduică de pomi fructiferi, iar în livadă, a așezat niște stupi ca într-o mică prisacă.
Locul acesta, unde și-a zidit traiul, l-a descoperit din copilărie, când venea în această pădure după lemne de foc pentru copt pâine, împreună cu fratele mai mare, pe care le căra cu spatele din greu, se opintea, deși încă de copil fraged, dar altfel nu puteau să supraviețuiască, tatăl fiind bolnav, mama, harnică ca o albină, și sora, cinci suflete, cinci guri care trebuiau astupate în vremea când le era foame. Își spunea pe-atunci în sinea lui: „Aș dori să trăiesc aici, departe de lume, numai eu și Dumnezeu”. Nu mult după aceea, făcând majoratul, după moartea tatălui său, într-o primăvară, s-a mutat aici. Satul, la început, nu l-a înțeles și îl judeca în diferite feluri, unii – că și-a ieșit din minți, alții – că a luat calea călugăriei, dar mult nu va răbda singur în pădure și cei mai mulți nici nu știau, nici nu auziseră de acest pusnic tânăr, căci satul era mare, dar mai apoi, s-au obișnuit cu gândul că în sălbăticie, la margine de sat, au un privighetor, ce oprește toate răutățile, ce se pot abate peste ei. Nu-l deranjau niciodată, nu-i stricau liniștea deplină și contemplația la cele sfinte, ocolind poienița din pădure, unde își avea sălașul, zicându-și în mintea lor, că nu sunt vrednici de a călca pe acele locuri sfințite de rugăciunile lui.
Pe Dumnezeu, nu știe cum l-a cunoscut, s-a trezit în biserica satului, cum îl ținea bunica de mână și de-atunci, nu a lipsit de la slujbele de duminică și de sărbători. Știa, el, că Dumnezeu este forța supremă, care pe toate, le orânduiește după voia Lui, cum zice învățătura sfinților părinți: „Pe cel ce nădăjduieşte spre Domnul, mila îl va înconjura”. Știa dintotdeauna că atunci când te frământă gândurile cu privire la ziua de mâine, trebuie să-ți întăreşti sufletul, cu pomenirea lui Dumnezeu în rugăciune și el pe toate, le rânduieşte spre binele nostru, deci trebuie să te rezemi de El ca de un pilon puternic și trainic, care ține cerul, pământul, universul cu toate galaxiile lui şi încă dinainte ca tu să gândești, te va izbăvi din nevoile și gijile tale, îţi va trimite liniştea sufletească. Câte griji, pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele căi ale zilei de mâine… Scăparea de toate aceste griji, nu este decât una singură – nădejdea în Domnul. Nu se va găsi nici măcar un singur om în lumea asta, care să nu fi avut parte în viaţa sa, de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Așa cum le-a randuit, Dumnezeu pe toate în viața lui, ajungând să îmbrace hainele bătrâneții și învățând în toată viața sa, că nici o zi nu seamănă cu cealaltă!
În școala naturii și de la profesorii săi cei mai buni, albinele, a învățat multe, a învățat totul. A învățat disciplina și hărnicia, a învățat cum să supravețuiască în singuratate, cum să laude pe Creatorul suprem, zilnic, în zorii zilei, la amiază și la miezul nopții, dar cel mai mult, mulțumită naturii s-a învățat cum să se dezbrace de haina deșertăciunii. Avea nevoie de această singurătate și îi părea rău că nu are un urmaș sau un ucenic, căruia să-i lase moștenire, tot ce el învățase, tot ce el știa, dar știa că școala vieții și a naturii este veșnică și orcine va dori să treacă prin această școală, va putea oricând să învețe tot ce învățase el, poate și mai mult decât el.
Era înalt și puternic, cu capul frumos așezat pe doi umeri largi ca statuia de bronz a regelui David. Purta, iarna, cuşmă din piele de cârlan, un suman lung, până la călcâie, iar vara – pălărie de paie, o cămaşă de în, tot lungă, până aproape la genunchi, prinsă cu un brâu și o bondiță frumos ornamentată în național, să-i țină de cald la șale. Oamenii din sat îl urmăreau tăcuți și mândri când trecea printre ei, mândri că îl au, că e al lor, că e la ei în sat, o dată sau de două ori pe săptămână, când cobora, el, să participe la sfânta liturghie, să primească sfânta împărtășanie și tot așa tăcuți, tăcut și el, se despărțeau. Salutul îi era scurt „Slăvit fie, Domnul!”, iar răspunsul îi era la fel de scurt la toate: ,,Amin!”, căci nu putea să nu se salute, să nu răspundă, ar fi gândit lumea că s-a sălbăticit cu totul acolo, în singurătatea lui și a uitat vorba omenească.
Mâncarea îi era mierea de albine și pâinea uscată, pe care o avea de la părintele din sat. Nici nu avea nevoie de mai mult. De ce mai are nevoie, un trup care întru toate era supus sufletului… Învățase deja că trupul trebuie să se supună rațiunii sufletului, conștiinței, care este glasul lui Dumnezeu în om. Căci când trupul și sufletul colaborează armonios, atunci, omul ajunge să împlinească scopul pentru care a fost creat, unirea sufletului cu Dumnezeul din care a fost luat.
Și cum să nu-i placă în lumea lui, în această pădure îmbătrânită ca el, dar mereu întinerind… Vedea pădurea asemenea oamenilor. De ce petrecea mai mult timp cu ea, îi putea auzi glasul tot mai clar şi îi putea înţelege foşnetul viu. Dimineaţa, lacrimile de rouă se scurgeau de pe braţele pădurii, lacrimi care o înviorau, păsărelele ciripeau dulce ca un cor de fete. Seara, liniştită, pădurea îşi întindea, obosită, crengile şi îmbrăţişa cu căldură amurgul rece al nopţii. Adormea liniștită cu gândul la o lume mai bună, o lume în care omul și natura trăiesc în armonie, așa cum se întâmplase cu el.
Mai în sus de cuibul lui, șerpuia la vale, un izvoraș cu apă dulce, din care se adăpau toate vietățile din această pădure, inclusiv el. Mai în jos, acest izvor forma un iaz mic, dar superb, căruia îi lipsesc nuferii galbeni, dar când soarele se priveşte în luciul lui şi când stropii de ploaie îi ciupesc uşor, oglinda, când ceaţa îl învăluie în misterioase fuioare de pâclă, când aşternutul verde, întins pe oglinda apei, tremură lin, simți cum Edenul s-a transpus în această mică insulă virgină a fericirii.
Într-o noapte de primăvară devreme, trecută peste miezul nopții, liniștea îi fusese spartă ca de o vuitură din cer, de o voce tremurândă, ce răsuna dinspre izvor. Era o făptură vie, o tânără cu un prunc în brațe, îl striga, îl căuta speriată și disperată. Era prima ființă omenească, ce îi tulbura liniștea. I se păruse aievea, că e Maica Domnului cu Pruncul Sfânt în brațe și caută adăpost. Îngrijorat să nu fie ispitit de uneltirile diavolești, cu care se mai luptase de multe ori, căzu cu fața la pământ în rugăciune. Dar vocea insista cu sârguință, să găsească pe salvatorul ei, blândul și bunul sihastru.
Era o fată din sat. O fată, ce o întâlnea des la biserică, cânta și citea la strană. Căzuse într-un amor nebun cu un flăcău necredincios din sat și plodul iubrii lor păcătoase era acum în brațele ei. Ticălosul i-a spus că nu are nevoie de bastarzi, dar nici să-și lege viața de tânăr, nu vroia. Sărmana fată, era îndurerată peste puterile ei. Nici părinții ei nu o primeau acasă cu un copil nelegitim, din flori, căci le păta onoarea și reputația în fața sătenilor. Singura salvare, era sihastrul, omul lui Dumnezeu, din mijlocul pădurii.
A primit-o în casă, nu putea să n-o primească. Ar fi fost un egoist să nu încerce măcar s-o ajute.
O luptă crâncenă se dădea în cugetul și sufletul sihastrului. Ce să facă? Cum să o ajute? Cum să salveze două vieți omenești? Știa un singur lucru – Dumnezeu îl va ajuta, e nedrept să nu-l ajute.
După multe rugăciuni și cugetări, a exclamat:
Necunoscute sunt, căile Tale, Doamne!
A acceptat să o ajute, să crească și să îngrijească, el, copilul, numai cu condiția că mama, după ceva timp, va lăsa lumea aceasta și va merge pentru pocăință la o mănăstire.
Timp de un an de zile, venea în fiecare zi, la marginea pădurii, pentru a alăpta pruncul. Ce era pentru o mamă, zăduful verii și gerul iernii, în a-și ține copilul în brațe… Sihastrul i-l aducea grijuliu și îl lăsa pentru o oră în brațele ei, în sărutările și dezmierdările ei dulci. Ce dulce era clipa întâlnirii, clipa revederii celor doi, la fel ca întâlnirea tainică cu Hristos, Părintele Nostru Cel Ceresc. Asta, a înțeles sihastrul în tot ce se întâmpla, că această ajutorare a omului în suferință, e pentru el, un prilej tainic de întâlnire cu însuși Hristos Domnul. Și în această ajutorare, se transforma și mai mult pe el, devenind o faptură nouă, în care Hristos însuși ajuta. Și așa prin această iubire de aproape, și mai mult se întâlnea tainic cu Iisus Hristos, aici și acum, și în ceruri.
Când pruncul a împlinit un an de zile, mama a îdeplinit făgăduința făcută. Mare jale și durere era în familia ei. Mama se căznea și o bocea ca fiind moartă, în loc să fie bucuroasă. Unicul odor de fată o lasă și pleacă să fie mireasa lui Hristos. Dar toate pe pământul acesta, se întâmplă așa cum le rânduiește Cel de Sus. Nu au primit-o cu pruncul în brațe, le-a luat-o Dumnezeu și pe ea, rămânând singuri și fără o mână de ajutor la bătrânețe.
Pusnicul a îndrăgit mult copilul. Nu se mai putea acum numi sihastru, sau poate da, numai Dumnezeu știe.
Îl creștea în frica de Dumnezeu învățându-l toate tainele ascunse ale sufletului și ale cugetării la cele sfinte și se bucura nespus că avea un ucenic, căruia să-i lase moștenire tot ce el învățase dragostea, bunătatea, blândețea… Se bucura nespus că îl întrecea în multe, creștea un sihastru adevărat, care nu va cunoaște niciodată deșărtăciunile lumii, iar pe rugăciunile lui, se va ține satul, lumea întreagă, universul cu toate galaxiile.
Necunoscute sunt căile tale, Doamne…
Vasilisk DONICA
