Motto: ,,Tânăr am fost și am îmbătrânit, și n-am văzut pe cel drept părăsit…”
(Psalmii 37, 25)
Era noaptea, după ora 12.
Sta după obiceiul său de demult, după rugăciunile de seară, pe scaunul lui ros de atâta stat, fără spată și în contemplație – aștepta…
Aștepta de mai bine de-un veac, peste … , nici numărul anilor nu-l mai știa cu exactitate, seară de seară, ceas după ceas, până, afară, se lumina bine de ziuă și soarele îi pătrundea în odaia lui săracă, printr-o fereastră de dimensiuni mici, cu ochiul sticlei tulbure de la fumul lumânărilor și al candelei, ce îi țineau hangul tot de-atâta timp – întâlnirea.
Odaia lui era de dimensiunile unui mormânt cu pereții afumați și îmbâcsiți cu miros de tămâie. În ea, îi încăpea scaunul bătrân, care îi era ca un frate, de care nu s-a despărțit parcă din copilărie, laița de scânduri, pe care era așternut un țol vechi și ros de molii, iar în dreapta ușii joase, un cuier bătut în perete, cu o reverendă și o rasă spânzurate de el, ponosite și ele, de greul anilor.
Nu era singur în acest decor sumbru, îl însuflețeau cărțile, prieteni fideli, care erau așezate în niște cutii clădite cu grijă lângă patul lui, câteva sub el, dovadă că erau multe. În pofida mulțimii lor, pe toate le știa pe nume, despre toate putea spune multe, putea spune totul.
O icoană cu chipul dulce al Maicii Domnului, parcă vie, cu care vorbea din tinerețile lui, despre toate și care știa, și ea, toate din cărțile lui, îl chema la o nouă discuție, dar văzându-l că stă trist și îngândurat, a pălit a întristare, și ea în colțul dinspre răsărit al odăii, în care era așezată și în lumina palidă a lumânării, părea că surâde a speranță.
Despre așteptările lui, nu știa niciun suflet viu de prin împrejurimi și nici din mănăstire, deși comunica, ziua, cu toți și multă lume îl căuta să-i ceară sfatul în diferite situații și împrejurări.
Era înalt și puțin îndoit de ani, ca o streașină veche, uscățiv. Purta întotdeauna, o reverendă curată, încinsă cu un brâu, semn al lepădării de lume, de sine. Cu părul nins de așteptare, dar poate de ani, dar poate de greutăți, cine știe, nu prea lung, până la umeri și puțin ondulat ca valurile albastre ale mării legănate ușor de vântul moale, așezat frumos cu grijă, peste cap. Barba – de aceeași culoare, nu prea mare, semn că avea el, ceva în sinea lui, de nu o lăsa să crească așa ca la alți călugări înaintați în vârstă. Cu fața senină și blândă, la culoare ca ceara curată, cu ochii albaștri cum e cerul de după ploaie, când se ivește curcubeul zâmbitor, semn al împăcarii. În ciuda vârstei pe care o avea, părea puternic și tânăr, de parcă iată acum, a coborât de pe cruce și e frate drept cu Hristos puțin îmbătrânit.
Nu a stat aici tot timpul. Din mănăstire, l-au scos și l-au alungat. Își amintește mereu ziua aceea, când au vrut să-l piardă pe un deal din apropiere, dar o femeie în alb l-a apărat de glonț, cu trupul ei și s-a făcut nevăzută. Răufăcătorii au fugit speriați, iar el a revenit în odaia lui și a văzut-o pe cea care l-a salvat, în icoana de care nu s-a mai despărțit de atunci, cu excepția timpului de restriște, dar și atunci, o purta inima lui. A ascuns-o în podul unei fântâni din ograda unui creștin din sat, ca să nu i-o ardă, așa cum au făcut cu multe lucruri sfinte și cu icoane, atunci când i-au împrăștiat pe toți, la vremea aceea de grea cumpănă pentru creștini, dar mai ales, pentru călugări.
A trecut mult timp de atunci. De acele vremuri, își amintește ca de „o mică cernere” a creștinilor, așa cum numește el, întâmplările acelor timpuri, știa că „cernerea cea mare” încă va veni, dar nu era convins că el o va apuca. Mai mult sau mai puțin conștient, călugărul a pendulat toată viața între aceste două cerneri, fără să-și dea seama.
A fost ridicat, cum zice el și mulți alții, și dus la un penitenciar special creat pentru mitropoliţi, episcopi, cardinali, rabini, preoţi budişti, pastori strânşi din toată lumea. Aici, erau adunați oameni de diverse rase, de diferite religii, de diferite civilizaţii și nu i-a fost deloc ușor acolo, să aștepte, dar și acolo, era mereu plin de dumnezeire, iar chipul lui emana o lumină odihnitoare pentru toți cei care erau cu el, botezați în același calvar și de fiecare dată, când se făcea dimineața, iar el nu închidea un ochi așteptând întâlnirea, cei din jur îl vedeau de parcă ar fi fost atins de un inexplicabil proces de reîmprospătare.
Ținea cu tot dinadinsul să revină aici, la mănăstire, căci pentru el, cu adevărat, mănăstirea era tinda Raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii, și numai aici, se simțea cu adevărat împlinit și fericit, așa cum spune vorba: „Cauţi în lumea aceasta, un om fericit – nu ai cum să-l cauți mai bine şi mai sigur decât între călugări, între călugării care trebuie, care sunt datori să fie buni.
Acest loc pitoresc, această grădină domnească, cu ciripit de păsări, aceste dealuri nu prea înalte, aceste poteci cunoscute de el, ca pe cele cinci degete de la mână, acest râuleț cu susur liniștitor, acest colțișor de rai, unde era amplasată mănăstirea lui, i-au lipsit mult în perioada calvarului îndurat și numai gândul de revedere îi îndulcea chinurile.
Ziua, era preocupat de iubirea cea mare, pe care o avea, a aproapelui. La fiecare întrebare, călugărul zâmbea cu subînțeles, dezgolindu-și dantura albă, răspunzând tuturor calm, cu ,,Totul o să fie bine!”, vorba care și celui mai împietrit și necăjit suflet de pe fața pământului, îi insufla speranța de participare la slujbele de dimineață și seară, de la care nu a lipsit niciodată, de când s-a întors, dar noaptea… aștepta, era el convins că noaptea, va veni.
În multe seri, îndeosebi în serile senine și lungi de iarnă, la așteptarea Lui, participa și luna ca o crăiasă a nopții, care avea drept slujnice, miile de stele, deși, din iluminatorul lui mic, nu le putea cuprinde pe toate cu privirea, le cuprindea cu gândul, știa că sunt mii și mii. Luna uneori, pătrunde adânc în cavoul lui pentru vii și cu lumina ei, îi amplifică dorul de lumina cea vie – Hristos.
De multe ori, i se părea că așteptarea e zadarnică și că nu e adevărat ceea ce scrie în cărțile pe care le-a citit, chiar dacă avea marcate în fiecare, locurile unde era descrisă întâlnirea, întâlnirea cu Hristos și în fiecare seară, recitea ceea ce scrie în ele, chiar dacă îi lua mult timp, să așeze cutiile cu cărți la locul lor, el avea înainte însă toată eternitatea și dacă îl va afla Hristos răscolind prin cărți, își avea pregătit răspunsul.
Deseori în așteptările lui, cugeta cât de minunată este lucrarea acestui Hristos. Cât de frumos va fi atunci când îl va ridica pe om de pe pâmânt, la cer… Cât de fericit va fi el atunci… Dar câtă răbdare, are acest Hristos, în a-l învăţa pe om, câtă încredere are el în omul acesta, că se poate îndrepta, că Îl va aștepta până va veni. Știa că Hristos nu îl lasă pe om de izbeliște, că îl cheamă necontenit la viaţa cea adevărată, în curăţie, și nu în patimi, în dreptate, și nu în minciună, în iubire, și nu în invidie și răutate, în mulţumire cu ceea ce are, şi nu veşnic nemulţumit.
Nu, el nu era nemulțumit că întârzie, avea să-L mai aștepte un veac, dacă ar fi trebuit. Însă îl frământa mereu, socotelnița vremii și duruta întrebare „Când va veni Fiul Omului, oare va mai găsi credinţă pe acest pământ?“. De fiecare dată când se gândea la răspunsul acestei întrebări, i se răcea, trupul și inima înceta să îi mai bată, o burboană de sudoare amestecată cu sânge i se prelingea pe frunte, pe pielea lui galbenă și zbârcită și odată cu cădera ei, se prăbușea pământul.
Își amintea din cărțile lui, de Pavel, care, în drum spre Damasc, pornit în prigoană asupra creştinilor, s-a pomenit faţă în faţă cu Hristos. Lumina acestei întâlniri a fost atât de puternică, încât Pavel a orbit. Lumina orbitoare l-a oprit din calea sa către întuneric. Dintotdeauna, și-a dorit o întâlnire ca aceasta, dar în adâncul cugetului, era convins că întâlnirea lui va fi una frumoasă – a lui, și atunci, nimic nu mai conta.
Știa că întâlnirea cu Hristos este atunci când El însuși te caută și de ce anume pe el nu-l căuta?
Versetul „Bateți și vi se va deschide” îi răsuna mereu în minte ca vuietul unei cascade, știa însă că putea bate uneori îndelung, așa cum i s-a întâmplat de altfel, dar de deschis să nu-i deschidă nimeni. Știa și de ce. Știa că nu este pregătit încă pentru întâlnire, nu este gata să-l privească față către față, pe „Dumnezeul cel Viu”, căci a te întâlni cu Hristos înseamnă să mergi la judecată, este la fel cum ai întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată, și el, în fața acestei frumuseți, acestei dreptăți și acestui adevăr, în fața sfințeniei mari, va sta fără răspuns, din acest motiv, aștepta timpul maturizării… sau poate – Hristos știe mai bine?!
Dar oare cât să mai aștepte? În vremea în care trăiește, e tot mai greu și mai greu, mult mai complicat decât în acele vremi, pe care le-a trăit fiind prigonit. De ce nu vine atunci?
Când se gândea la oamenii de azi, care i se arătau întocmai ca în scriptură – „iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu…”, se gândea că acestea sunt pe bună dreptate, semnele sfârșitului, semnele „marii cerneri”, de care și el, care părea atât de puternic, se temea.
Aceste vremuri grele au devenit primejdioase – nu pentru el, pe el nu-l privea, ci din contră, îi favoriza marea întâlnire – pentru lume, pentru creștini. Cât de periculos este pentru oricine, să fie înconjurat de imoralitate, egoism şi goană după plăcere, acestea le auzea de la cei cu care zilnic stătea la vorbă, veniți de pretutindeni, dar parcă de nicăieri și se minuna și mai mult când până şi credincioşii se obişnuiau foarte uşor cu aceste lucruri și înceteau să mai fie dezgustaţi de ele.
Se gândea mereu că a mai trăit această lipsă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă, dar nu atât de tumultoasă ca azi și asta îl speria. Îl ruga pe Hristos să mai țină veacul, să lungească timpul, ca să aibă bucuria cea mare totuși, să-l întâlnească fericit și ca toți cei din jur să fie fericiți ca el.
Nu știa bătrânul călugăr că el e cel ce ține echilibrul, că e pilonul pe care se sprijină cerul și că dacă el, în microscopicul lui egoism, în dorința de întâlnire cu Hristos, ar ceda, pământul s-ar prăbuși, cerul s-ar prăbuși, întreg universul s-ar prăbuși… Sau poate știa… numai Cel pe Care Îl aștepta cu atâta ardoare, cunoștea răspunsul acestei întrebări și motivul întârzierii.
Vasilisk DONICA, 2021
