(Eseu distins cu Premiul I, la concursul „Vasile Pogor”, din Iași, publicat în revistele „Arma Pontică” și „Dobrogea literară”)
Dintotdeauna, spectacolul pe care l-a oferit marea, celor care au venit în contact cu ea, a invitat la contemplaţie.
Din mss. 2.261, ce ar fi putut viza publicistica, reiese că nici Eminescu nu a putut să i se sutragă, justificând diferenţierile de cultură între popoare, ca promotor posibil al progresului:
„Marea n-ar face valuri şi n-ar avea absolut nici o mişcare, ci apa sa ar putrezi şi s-ar brăhni, dacă temperatura ei ar fi pretutindeni egală; omenirea ar putrezi în corupţie, speculă şi pornocraţie, dacă n-ar exista între popoare, deosebiri de cultură şi, mai ales, de viaţă.”
Proza eminesciană, anticipând evoluţia celei româneşti, prezintă descrieri plastice ale mării, atât în texte antume (Cezara), cât şi în cele postume (Toma Nour în gheţurile siberiene), însă este vorba despre mări…străine, fie ele meridionale, fie polare.
Marea Neagră, o va fi zărit Mihai Eminescu, pentru prima şi ultima oară, în iunie 1881, când, sosit la Constanţa, pentru zece zile, după ce revăzuse Giurgiul, avea să-i scrie celei predestinate – Veronica Micle (născută tot în 1850 şi decedată, prin sinucidere, în acelaşi an, 1889, circa două luni mai târziu de dispariţia poetului, la mănăstirea Văratic).
Conţinutul ilustratei sale are un accentuat caracter aforistic:
„La anul, să ştii că venim amândoi aci, băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimii. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase”. (Augustin Z. N. Pop, „Pe urmele lui Eminescu”, 1978)
Marea, ca motiv al creaţiei sale, este de factură romantică, în prima şi a doua etapă a liricii sale, dar abia în ultima perioadă, de după 1877, când se fixeazã la Bucureşti, la redacţia ziarului conservator Timpul, elementele unei noi direcţii în poezia europeană pătrund în opera sa.
Ar fi fost lucru tare de mirare dacă „poetul nepereche”(G. Călinescu) nu ar fi luat atitudine sau dacă n-ar fi experimentat reacţia franceză la poezia descriptivistă parnasianã, cunoscută sub numele de simbolism. Mai ales că i-ar fi dat ghes s-o facă şi uriaşa sa sete de cultură (a se vedea, în acest sens, citatul maiorescian din articolul „Eminescu şi poeziile lui”, publicat cu ocazia morţii poetului naţional, în 1889: „cultura sa stă la nivelul întregii culturi europene”), atribut firesc al genialităţii. Dar şi munca de gazetar (1877-1883) la o publicație centrală, cum era Timpul şi, desigur, disputa, celebră la vremea aceea, dintre el şi Alexandru Macedonski. Acesta din urmă deja teoretizase simbolismul, aflat încă în faşă, căci se sincronizase deplin cu literatura franceză şi exersa chiar cu destul succes simbolismul instrumentalist. Nu se putea, aşadar, ca Eminescu să nu fi cochetat cu un ciudat experiment novator ce avea să revoluţioneze lirica europeană.
Dacă citadinismul eminescian este mai greu să explice rafinamentul estetic, ca atitudine antirurală, întrucât s-ar dezice, astfel, de crezul artistic romantic al integrării şi comuniunii cu natura, specific celorlalte două etape, poezia mării pare a-l fi atras pe poet, căci îi oferea, astfel, suficient reazem sufletesc pentru evaziunea exotică. În afara arhicunoscutei capodopere Mai am un singur dor (inclusă în ediţia maioresciană Poesii, din decembrie 1883), alte numeroase poeme marine, deşi postume, demonstrează frecvenţa acestui motiv.
Destinul nu prea l-a ajutat pe poet nici după moarte, căci cine ar fi putut crede că Titu Maiorescu, marele admirator şi povăţuitor al începuturilor sale literare, a putut să-l condamne pe poet la uitare, lăsând mult timp nepublicate circa două lăzi cu manuscrise? Intrigat peste măsură, Constantin Noica, în Introducere la miracolul eminescian, preciza că, abia în urma scandalului provocat de Academia Română, a fost obligat, marele critic literar Maiorescu, să le cedeze, în 1902, mult prea târziu însă (13 ani de nefolosinţă!), pentru ca alţi cercetători ai vremii, un Mihail Dragomirescu, un Nicolae Iorga, un Sextil Puşcariu etc., să fi putut demonstra, la timp, apetitul pentru înnoire, al poetului obosit de semnele neiertătoare ale bolii. Ca atare, sufleteşte, Mihai Eminescu avea predispoziţia necesară cultivării unui refugiu apropiat de cel vădit romantic. Evazionismul său dovedea o altă ţinută şi o altă valoare intrinsecă.
Dar iată creaţiile lirice având în prim-plan marea, unele puternic romanţate, altele, de după 1880, trădând particularităţi simboliste: Lida (1866), Când marea (1869), Când priveşti oglinda mărei (1869), Cine-i ? (din drama Steaua mării, 1869), Unda spumă (1869), Prin nopţi tăcute (1869), Adânca mare (sonet), Cum oceanu-ntărâtat (1873), Murmură glasul mării (1873), În fereastra dinspre mare (1876), Coborârea apelor (1876), Ce suflet trist… (1880), Dintre sute de catarge (1880), Cu pânzele-atârnate (1880), cărora, desigur, li se pot adăuga şi versurile excepţionale din finalul poemului Împărat şi proletar sau cele de la începutul Luceafărului, cu numerosele sale variate: Dacă iubeşti fără să speri (1882), Şi oare tot n-aţi înţeles (1882), Să fie sara-n asfinţit (1882), Un farmec trist şi ne-nţeles (1882) etc.
Comprehensiuni cu inovaţiile formale simboliste de mai târziu, demonstra marele poet în astfel de marine, chiar dacă unele dintre ele explică trecerea la alb, prin intermediul metrului antic:
„Mare, poartă pe undele tale corăbii,
Unele grele ne-aducă aur din Orfir,
Altele -nfoiate de roze de-Egipet
Vinuri şi smirnă…” („Murmură glasul mării”)
Cu poezia „Dintre sute de catarge”, mărturiile vădind preocupări simboliste cresc instantaneu, căci numeroasele forme ale repetiţiei concură, aici, la realizarea muzicalităţii versurilor, principiu de primă importanţă pentru simbolişti. Astfel, versul-refren Valurile, vânturile are la bază un subiect multiplu, cu topică inversatã, într-un paralelism sintactic vădit, cu versuri-refren, în primele două strofe interogative sau în ultimele, enunţiative, cu caracter gnomic:
„Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?Dintre păsãri călătoare,
Ce străbat pământurile,
Câte-or să le-nece oare
Valurile, vânturile?De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.Ne-nţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.”
Să fie, oare, în ultima strofă, un alt principiu simbolist, vizând mesajul voluntar indefinit, echivoc, al liricii sau regretul romantic al incompatibilităţii schopenhaueriene a celor două lumi – cea a omului de rând şi cea a omului de geniu?
Din aceeaşi perioadă, după cum se poate observa, datează şi cealaltă minusculă bijuterie lirică, „Ce suflet trist”, în care pesimismul depăşeşte faza romantismului facil, pentru a-i potenţa efectul ideatic. Poate fi şi aceasta o transcendere de la cunoscutul le mal du siècle, devenit artificial şi banal, la ceea ce tot francezii vor numi cu sintagma les poètes maudits.
„Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinţii din părinţi,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinţi?Ce suflet trist şi făr-de rost
Şi din ce lut inert,
Că dup-atâtea amăgiri
Mai speră în deşert?Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi !”
Dacă etapa romantismului eminescian fusese, astfel, depăşită, în postume se poate observa că sugestia e mult mai accentuată, dupã 1880, iar muzicalitatea eminesciană tinde, formal prozodic, spre acel ut musica poesis, la care aspirau simboliştii.
Motivul mării sugerează un firesc sentiment al nesfârşitului. Scriitorul german Thomas Mann („Casa Boodenbrok”) fãcea chiar o paralelă între munte şi mare, acordându-i supremaţia ultimei, prin infinitul contemplativ, în comparaţie cu concreteţea trăirii imediate, la care invită muntele.
Depărtarea este, în poezia lui Eminescu, „mai puţin o sugestie specific simbolistă, cât, mai degrabă, o transă romantică … Dorul de necunoscut sau ancorarea în necunoscut e o călătorie fantastică, şi nu o evaziune geografică, la Eminescu.”(Emil Manu, „Roza vânturilor. Itinerare culturale”, 1980, p.192)
Anticipând, aşadar, înnoirile revoluţionare ale simbolismului european, Eminescu le imprimă ceva din structura sa pur romantică, demonstrând, încă o dată, apetenţa pentru inovaţie, nu numai de fond, ci şi pur formală.
