O vorbă din bătrâni postulează: satul arde, dar baba se piaptănă (evident, în prezent baba se coafează). Semnificația acestui dicton de când lumea și, respectiv, de când neamul românesc există pe această lume mare în imaginația noastră, dar extraordinar de mică în raport cu Universul, dar mai ales în raport cu Divinitatea, este transparentă: atunci când lumea este preocupată de probleme existențiale de importanță majoră, baba (mai corect, omul responsabil de destinul unei comunități) își caută de interesele ei mărunte, condusă fiind de probleme meschine sau egoiste: menținerea, cu orice preț, pe arena politica, dar mai ales în vârful piramidei social-politice, căci le place domnilor, ca toată lumea să-i asculte și să-i întâmpine cu ovații, iar manifestarea unui eventual dezacord fiind etichetată, în cel mai bun caz, drept o lipsă de bună creștere, dacă nu o ostilitate impertinentă ce urmează să fie combătută, dar mai degrabă lichidată, în regim de urgență.
Aștern pe hârtie (pardon: pe monitor) aceste constatări generale și gândul îmi zboară înapoi, în anii ʼ90 (NB: din secolul precedent), când agrarienii s-au opus cu înverșunare și cu îndărătnicie asinală includerii sintagmei limbă română (în Declarație de Independență această sintagmă figurează, întrucât în 1991 agrarienii încă nu dețineau majoritatea parlamentară) în Constituția Republicii Moldova, în pofida faptului că Academia s-a pronunțat categoric în acest sens: denumirea corectă a limbii noastre este limba română. Atunci, pentru agrarieni declarația Academiei nu a contat, ci a contat incompetența și reavoința cozilor de topor. Se pare că inițiativa de a se adresa Academiei în problema denumiri corecte a limbii noastre aparține ex-președintelui Mircea Snegur. Cu toate acestea pentru agrarieni important a fost să-și realizeze propria incompetență și ca urmare articolul 13 din Constituție a fost formulat în concordanță cu profunzimea cunoștințelor lingvistice ale acestora. Ulteiror, ex-președintele Petru Lucinschi a propus ca artccolul 13 să fie formulat astfel încât sintagma limbă moldovenească să fie urmată, în paranteze, de sintagma limbă română. Cu toate acestea, sintagma limbă română a continuat să fie utilizată în mod curent în toate instituțiile de învățământ, devenind un loc comun în viața politică, socială, culturală și academică a Republicii Moldova, din care motiv eram tentat a crede că problema denumirii limbii noastre ține deja de trecutul nostru sumbru. E drept că s-au făcut unele opinteli de a impune sintagma imperială limbă moldovenească pe timpul domniei lui Vladimir Voronin, dar și de această dată s-a renunțat la inițiativa respectivă, întrucât comunitatea noastră (inclusiv politicienii de atunci) a înțeles futilitatea unei astfel de intenții și nu au avut decât să-și caute de treabă.
Dar tristă și de scurtă durată a fost bucuria noastră, întrucât, odată cu venirea în jilțul prezidențial a lui Igor Dodon, problema a fost reluată și promovată cu insistența bolșevică, încât se creează impresia că aceștia sunt aproape de victorie. Acești politicieni socialiști își motivează poziția s-au „pohtele” aberante prin necesitatea impunerii „stalității” moldovenești și a însemnelor statale ale acesteia (steagul roșu, boul cu capul liderului de partid și „limba moldovenească”). De altfel, ideea despre existența unei limbi moldovenești și a unui popor moldovenesc demult este respinsă de mai mulți oameni politici, de cultură și de știință din Rusia (a se vedea opiniile avangardistului politician de orientare neopaslavistă Vladimir Jirinovski etc.). Dar să excludem din discuție politicienii, întrucât aceștia, chiar dacă recunosc adevărul, o fac din interes. Amintim în acest sens butada marelui mic V. Ulianov (alias Lenin): dacă teoremele și axiomele matematice al contraveni intereselor de partid, liderii partidului respectiv le-ar declara nule și neavenite.
Totuși, pentru savanții corecți, indiferent de apartenența lor națională și confesională, primează adevărul. Astfel, pe lângă multiplele adeziuni la ideea recunoașterii identității identitare și lingvale moldo-române din trecut (am în vedere anii ʼ80-ʼ90 ai secolului trecut), această realitate a fost recunoscută și în cadrul unei conferințe care a avut loc la Rostov pe Don (Federația Rusă) în perioada de 19-23 septembrie 2015, conferință organizată de Centrul științific de Sud al Academiei de Științe a Rusiei, centrul în cauză fiind componentă a Agenției federale a organizațiilor științifice. Conferința și-a desfășurat lucrările, cu genericul Probleme de dezvoltare a microregiunilor multietnice: procese geopolitice, economice și social-culturale. Grație amabilității extraordinare a bunului meu amic Dumitru Maxim, am ajuns și eu în posesiunea variantei virtuale a culegerii de articole care a fost editată în baza comunicărilor prezentate la această conferință. O importanță deosibită prezintă articolul lui O. A. Grom „Moldoveni sau români? Războiul identitar din Moldova/Basarabia. sec.XX – începutul secolului al XXI-lea”, articol inclus în culegerea amintită mai sus la paginile 89-108. Merită să informăm potențialul nostru cititor că O.A. Grom este cercetător știinșific în cadrul Institutului de cercetări social-economice și umaniste din componența Centrulului științific de Sud al Academiei de Științe a Rusiei, centrul respectiv fiind parte componentă a Agenției federale de organizații științifice. Autorul este rus de naționalitate și un cercetător științific onest, fără a fi adeptul vreunei geopolitici sovietice sau moderne rusești. În acest sens, autorul, în urma examinării unui număr impunător de documente oficiale, publicistice și științifice ajunge la următoarea concluzie: inventarea unui popor moldovenesc și a unei limbi moldovenești s-a realizat în timpul dominației sovietice în Transnistria și în Basarabia de după 1940, scopul acestei invenții a fost crearea artificială a unei noi mentalități pentru a distruge, odată și pentru totdeauna, intenția moldovenilor de a se reuni cu Țara. Autorul etichetează acest proces de „moldovenizare” drept manipulare a conștiinei naționale a basarabnilor. Vorbind despre existența în Republica Moldova a două tendințe diametral opuse în problema identitară – românofilia și românofobia/moldovenismul, O. A. Grom susține că ar fi greu să intuim care din aceste direcții va ajunge să fie dominantă, dar evoluția generală este orientată în direcția românofiliei (p. 105).
De o valoare istorică și științifică aparte, este opinia autorului despre perioada 1918-1940, perioadă numită de ideologii sovietici și neomoldoveniștii din Basaraia și din Transnstria – „ocupație româno-burgheză”. Citez în acest context pentru a nu fi culpabilizat de falsificare intenționată: „Procesul de incorporare a Basarabiei era frânat de asemenea de relațiile complicate dintre populația locală și funcționarii români veniți aici, militari etc. Administrația românească s-a manifestat în mod glorios prin atitudinea lipsită de respect față de basarabeni. Aceste cazuri (atât cele reale, cât și cele inventate de agitatorii antiromâni) au devenit repede o componentă a memoriei colective și au creat ulterior un sol fertil suplimentar pentru acceptarea versiunii sovietice a moldovenismului, bazat în mare parte pe sentimente antiromânești. De altfel, nu putem afirma că proiectul românesc în Basarabia ar fi fost predestinat eșecului din capul locului, dar în condițiile unor instituții sociale fragile din Basarabia, inclusiv în România întreagă, realizarea acestuia ar fi necesitat timp, ucomparail mai mult decât cele două decenii interbelice” (p. 94-95).
Dar să revenim la talibanii noștri din politica moldovenească. Eram tentat să le recomand pentru lectură materialele acestei conferințe. Dar se știe: ei nu citesc, lectura le provoacă dureri de cap și alergie. Din aceste considerente ei și-au clarificat poziția în societate: a da indicații în toate domeniile, inclusiv în știință, darm ai ales în lingvistică și în istorie, întrucât în aceste domenii se poate pronunța oricine, mai ales cei care nu au citit o carte în această problemă. Politicienii de azi îmi amintesc elevii de la școlile de artă și meserii, numite în perioada sovietică „școli profesionale”, în care se pregăteau cadre de larg profil și cu conoștințe limitate. Am spus, au spus și alții că nu are ce căuta politicul în știință, întrucât imixtiunea oamenilor politici în știință provoacă daune colosale nu numai științei, ci și conștiinței sociale și naționale. Mai mult, insistența cu care se vehiculează ideea limbii moldovenești și cea identitară este determinată numai și numai de interese politice, mai corect egoiste – a se ține cât mai mult la putere, în timp ce ReUnirea cu Țara le-ar tăia apa de la moară și cea mai mare parte a politicienilor de pe malul Bâcului ar avea șansa să ajungă operatori de curte, ca să nu-i numim măturători de stradă.
Oare oamenii noștri politici nu au alte probleme a rezolva, decât denumirea limbii, identitatea și istoria noastră? Poate, fără să știm, Republica Moldova a atins culmi fantastice în ecomomie, depășind toate statele europene și, ca rezultat, nivelul de trai al basarabenilor (fie ei români, ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi, fie, în fine, moldoveni sau romi – mai să-i numesc țigani – etc.) este cel mai înalt din Europa. Asta e! Satul arde, dar baba se piaptătnă!
P.S: Știre trăsnet! Agențiile de informații internaționale ne anunță: Coronavirusul în RepublicaMoldova a fost adus de LIMBA ROMÂNĂ.
