Abstract:
Al. I. Cuza and the European diplomacy
The re-opening of the “oriental problem”, with the Crimean War (1853-1856) enabled also the discussion of the Romanian unity problem. The Paris Convention (7/19 august 1858) offered the romanian people only a formal union, unacceptable to the national interest. But the Romanians decided their own destiny, ignoring the decisions of the Great Powers, by choosing Al. I. Cuza as ruler of both Moldavia and Valachia on the 5th and 24th of January 1859. This way, a new policy was established: the policy of the fact already done, to which the Great Powers had to deal during the entire time of Cuza’s reign. After many discussions, the Great Powers’ Conference in Paris recognized Cuza as the ruler of both principalities on September the 6th 1859. The diplomatic actions lasted for 2 years until the Ottoman Empire and the other Great Powers recognized the full union, but only during Cuza’s life.
In general, France, Sardinia, Prussia, Russia and England were in favor of the policy that Cuza used in order to consolidate Romania’s autonomy. Turkey and Austria’s political and diplomatic activities were, most of the time, against the romanian goals, due to the fear that the new state would eventually want to become independent as well..
With great efforts, especially during the authoritative reign, Al. I. Cuza succeeded in introducing the great reforms that were meant to modernize the structure of the Romanian society in the following areas: agricultural, juridical, military, administrative, financial and religious. Externally, Cuza was in favor of establishing diplomatic agencies, signing commercial and postal conventions without the agreement of the Ottoman Empire; this is why he supported the national emancipation movements (serbian, polish and bulgarian).
On the 11th of February 1866, Cuza was forced to abdicate and leave the country by a coalition of radical liberals and conservators. A new path was opening: the one in favor of bringing the foreign prince, Carol of Hohenzollern, that had to obtain the independence. After seven years spent in exile, Al. I, Cuza died on the 15th of may 1873 at Heidelberg (Germany) and was buried in the country, at Ruginoasa Castle.
His name is connected to the Union of the Romanian Principalities (1859) and the great reforms for the modernization of the state and the rise of the autonomy.
Problema orientală şi implicit situaţia Principatelor Române au fost redeschise o dată cu războiul ruso-turc (1853-1856), cunoscut sub numele de Războiul Crimeei. Anevoiosul drum al diplomaţiei europene pentru rezolvarea dorinţei de unitate a românilor a înscris mai multe momente esenţiale: Conferinţa de la Viena (1855), Congresul de Pace de la Paris (1856), Conferinţa de la Paris ( 1858), dar nu în maniera propusă de Hotărârile Adunărilor ad-hoc ( noiembrie 1857): Unirea Principatelor sub numele de România, prinţ străin dintr-o dinastie creştină europeană, autonomia şi neutralitatea.
Pe parcursul confruntărilor diplomatice cinci mari puteri vor sprijini dezideratul românesc: Franţa, Sardinia, Prusia, Rusia, Anglia ; în schimb Austria şi Turcia şi-au exprimat dezacordul, de temerea începutului dezintegrării propriilor lor imperii multinaţionale, adevărate închisori a popoarelor. Era evident faptul că Marile Puteri tergiversau luarea unei hotărâri clare privind Unirea Principatelor Române şi căutau soluţionarea decentă care să nu le afecteze interesele. În această direcţie Convenţia de la Paris ( 7/19 august 1858) oferea românilor o unire formală, inaccesibilă interesului naţional.
În noile condiţii impuse de Marile Puteri, românii îşi vor lua soarta în propriile mâini , materializată prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 şi 24 ianuarie 1859. Imperiul Habsburgic şi Otoman încercase cu disperare amânarea alegerilor sub pretextul neaplicării corecte a dispoziţiilor legii electorale, aşa cum rezultă din telegrama din 20 decembrie 1858 adresată Puterilor Garante de cabinetul turc 1. Comentarii privind alegerea lui Cuza în Moldova , deosebit de acidulate , se desprind şi dintr-un raport al ambasadorului austriac Rudolf Apponyi către ministrul de externe Boul Schauenstein, din 22 ianuarie 1859, care relatează o discuţie cu reprezentantul turc la Londra, Musurus şi ministrul de externe englez, Malmesbury2.
Consulul general al Franţei la Bucureşti, Béclard, raporta la 7 februarie 1859 :
„Alegerea lui Al. Cuza a fost o manifestare cu totul naţională. Adaug şi nu-mi va fi greu să demonstrez că această manifestare devenise necesară”3. Acelaşi spirit pozitiv şi înţelegere a realităţilor româneşti a manifestat şi Victor Place, consulul francez de la Iaşi , subliniind că totul s-a făcut „ fără intrigi , fără violenţă , fără corupţie” şi reprezintă „ triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul”4. La 28 februarie 1859, consulul britanic la Bucureşti, Robert Colquhoun, trimetea lui Henry Bulwer, reprezentantul Marii Britanii la Constantinopol, o interesantă informare despre discuţia avută cu domnitorul Cuza, în care vedea un om cu reale calităţi:„M-a impresionat ceea ce domnitorul a declarat în materie de politică internă şi administraţie”5. Acelaşi consul telegrafia lordului Malmesbury că noul domn este „ înzestrat cu multă judecată şi prudenţă, iar după cum se pare îşi înţelege pe deplin situaţia”6.
Marile Puteri au considerat actul din 24 ianuarie 1859, privind dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, o încălcare flagrantă a prevederilor Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858). În fruntea listei nemulţumiţilor se afla Imperiul Otoman care cerea convocarea de urgenţă a unei noi conferinţa a celor şapte Puteri Garante, la Paris7 , pentru a cerceta noua situaţie creată în Principate,, care adoptase „politica faptului împlinit”. Cancelarul rus, Gorceakov, comunica Franţei, la 2/14 februarie 1859, că va sprijini dubla alegere a lui Cuza, în cadrul Conferinţei de la Paris8 şi că „ guvernul de la Petersburg n-a încetat să considere că Unirea Principatelor este dorită de populaţia acestora şi corespundea intereselor ei”9.
Conferinţa şi-a deschis lucrările la 7 aprilie 1859, dar după două şedinţe, deja s-a încheiat , datorită conflictului militar franco – austriac care se prefigura în problema italiană. Faţă de tergiversarea Marilor Puteri în problema dublei alegeri, Al. I. Cuza a luat iniţiativa strângerii întregii armate în tabăra de la Floreşti , gata de a da riposta în cazul unei intervenţii militare, cum ameninţau puterile antiunioniste. Îngrijorat de această acţiune, consulul austriac la Bucureşti, Eder, scria omologului rus, Giers, la 30 aprilie că „prinţul Cuza nu vizează nimic altceva decât să profite de circumstanţele critice în care se află Austria pentru a încuraja pretenţiile populaţiei româneşti din Transilvania şi Bucovina”10.
La 6 septembrie 1859, Conferinţa de la Paris confirma pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, dar numai pe timpul vieţii sale, în rest principiul separaţiei politico – administrative se menţinea. Ceremoniile înmânării firmanelor de învestitură au avut loc într-un cadru restrâns, la 21 septembrie/3 octombrie la Iaşi şi la 28 septembrie / 8 octombrie 1859 la Bucureşti. Era un semnal că statutul ţării se modificase faţă de perioada anterioară, că relaţiile cu Poarta Otomană intrase într-o nouă etapă, deosebit de dificilă privind desăvârşirea unităţii politico – legislative şi adoptarea unor reforme pentru modernizarea structurilor interne în direcţia occidentală.
Românii cuceriseră prima redută, urmau atâtea altele… Aceste ambiţioase proiecte le mărturisea proaspătul domnitor român, într-o scrisoare din 17/29 mai 1859 , principalului său mentor , împăratul Napoleon al III-lea şi apoi în mesajul din 6/18 decembrie 1859, prezentat cu ocazia deschiderii Corpurilor legiuitoare , adevărat „ manifest naţional”, cum îl numea Nicolae Iorga11, care insera principalele direcţii reformatoare în domeniul justiţiei, finanţe, administraţie, economie, armată, cultură , învăţământ, economie ş. a. Folosind modelul francez, pe care-l cunoştea din perioada studiilor şi a deselor contacte cu lumea occidentală, cât şi cunoştinţele acumulate din timpul funcţiilor îndeplinite în justiţie şi armată, Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, au reuşit să transforme Principatele Unite, în doar câţiva ani, într-un stat modern european.
Numeroşi diplomaţi români (Costache Negri, Vasile Alecsandri, Ion Ghica ş. a.) tatonau poziţia puterilor occidentale , faţă de acest obiectiv, indispensabil pentru evoluţia statului român. Cu toate că domnitorul şi colaboratorii săi luase unele măsuri interne de unificare a sistemului vamal, justiţie, armată, a administraţiei Poştelor şi Telegrafului, serviciului sanitar, înfiinţarea primei Universităţi la Iaşi (1860), totuşi problemele fundamentale ale ţării(reforma agrară, electorală ş. a.) continuau să rămână nesoluţionate.
Într-un alt memoriu adresat Porţii şi reprezentanţilor Puterilor Garante la Constantinopol, în iunie 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza subliniind imperfecţiunile Convenţiei de la Paris din 7/ 19 august 1858, atrăgea atenţia că dubla alegere era „rezultatul unei mişcări naţionale”, unificarea celor două guverne şi a celor două Adunări reprezenta „utilitatea şi necesitatea de a da în sfârşit dorinţelor poporului român care nu gravitează către nici o Putere străină şi care voieşte numai să fie român”12.
Referindu-se la scopul vizitei lui Cuza la Constantinopol, de la sfârşitul anului 1860, girantul consulului general francez la Bucureşti, Hory, într-un raport adresat lui Thouvenel, ministru de externe francez, la 28 iunie 1860, afirma:
„ prinţul Cuza mi-a dat a înţelege că voiajul său la Constantinopol este subordonat mai ales succesului cererii modificărilor ce trebuiesc aduse Convenţiei din 7/19 august”13. O atitudine asemănătoare raporta şi Lavalette, ambasadorul francez la Constantinopol, la 9 iunie 1860: „ Prinţul Cuza nu ar vrea să vină decât după ce ar fi obţinut certitudinea de a raporta un succes politic însemnat”14.
Vizita întreprinsă de domnitorul Cuza la Constantinopol, în septembrie 1860, a constituit un nou pas în demonstrarea largii autonomii a Principatelor. Diplomaţii, presa , opinia publică au fost impresionate de tactul, abilitatea, modestia, stăpânirea de sine, demnitatea de care a dat dovadă noul domnitor cu ocazia primirii de către sultan, un real succes diplomatic. Istoricul american T. W. Riker concluziona că „deşi era încă un principe vasal, Alexandru Ioan Cuza ajunsese a avea o însemnătate aproape egală cu aceea a unui domn neatârnat”15.
Agitaţia în ţară a crescut tot mai mult , mai ales că răspunsul Porţii la demersurile domnitorului Cuza întârzia. În aprilie 1861, cele două Camere au votat reunirea lor într-o sesiune extraordinară la Bucureşti pentru a analiza chestiunea rurală. Prudent Cuza nu a sancţionat acest vot pentru că exista temerea că odată reunite Camerele să aducă în discuţie şi problema desăvârşirii Unirii, mai înainte ca Marile Puteri să fi hotărât acest lucru. De aceea Cuza solicita multă prudenţă pentru a nu fi interpretat de Puterile Garante ca un act de independenţă16.
În aceste condiţii s-au intensificat măsurile pentru a-şi asigura sprijinul diplomatic al Franţei, Sardiniei şi Rusiei. La 16 aprilie 1861, Lavalette, ambasadorul francez la Constantinopol, scria lui Thouvenel, noul ministru de externe al Franţei, anticipând succesul demersului domnitorului Cuza că viitorul Principatelor depinde doar de ele însele: „Dacă prinţul Cuza, care este tânăr încă, va reuşi să guverneze în linişte şi cu folos ţara timp de 12 sau 15 ani, de exemplu, la adăpostul Convenţiei, amendată, din 7/19 august 1858, nu va depinde decât de Principatele Unite de a-şi asigura în mod irevocabil beneficiile câştigate prin Unire”17. Scrisoarea circulară trimisă de Poartă reprezentanţilor turci de pe lângă Puterile Garante, din 1 mai 1861, reprezenta acordul puterii suzerane pentru unirea deplină , dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.
Cu o perspicacitate deosebită, ministrul de externe rus, Gorceacov, declara la 10 mai 1861:„ Poarta se înşeală dacă crede că Principatele doresc Unirea desăvârşită şi până la urmă, ele vor cere şi un principe străin”18. Propunerea Rusiei de a convoca o nouă conferinţă europeană nu a fost susţinută de celelalte mari puteri. Bun cunoscător al realităţilor româneşti, Victor Place, consul francez de la Iaşi, relata:
„ prinţul (Cuza n. n) nu ignoră deloc faptul că realizarea Unirii nu va pune capăt dificultăţilor misiunii sale. Chestiunea politică este stabilă, dar cea organizatorică abia abordată. Totul este de refăcut în această ţară, de la bază şi până în vârf, şi , din nefericire , doi ani de încercări şi cinci de provizorat au dat populaţiei o nerăbdare care o face exigentă faţă de ocârmuirea lor. Prinţul Cuza ştie bine ca oricine şi deja de mai multe săptămâni pregăteşte primele elemente ale reorganizării , spre a le pune în aplicare fără întârziere imediat după proclamarea Unirii”19.
Într-un memoriu al vicontelui Saint Vallier către Thouvenel, din 10 octombrie 1861 se relata situaţia incendiară din ţară. Tot lui îi datorăm şi un interesant portret moral şi fizic făcut domnitorului :
„Multă fineţe, un spirit strălucit şi uneori seducător, o veritabilă probitate într-o ţară în care aceasta este foarte rară. Cred, mai mult încă că cel mai mare elogiu ce i se poate aduce este de a spune că este cu siguranţă superior celei mai mari părţi a oamenilor politici din Principate, conduita sa este uşor de criticat dar comparându-l cu adversarii săi ajungi la convingerea că există puţini printre ei care ar fi putut să ţină frânele cârmuirii cu o mână mai abilă şi mai prudentă”20.
Alexei Lobanov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, declara, la 16 octombrie 1861, că „a accepta pretenţiile Principatelor înseamnă de fapt ultima etapă către independenţă”21. Pe o poziţie favorabilă se situa şi cabinetul rus, după cum afirma cu ipocrizie ţarul Alexandru al II-lea şi de aceea „ nu e drept să fie acuzat guvernul Rusiei de a fi pus obstacole şi că toate dificultăţile şi toate întârzierile proveneau din partea unor Puteri care tot proclamându-se sus şi tare prietenii prinţului Cuza şi a cauzei române , nu voiesc a acorda Unirea aceasta doar cu scopul de a menaja orgoliul Turciei”22.
Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol s-a amânat până la 25 septembrie 1861 din cauza morţii sultanului Abdul Medjid, a recunoaşterii regatului Italiei de către Poartă. După multe dezbateri, Puterile Garante au acceptat Unirea deplină, dar la insistenţa Austriei, numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Firmanul Porţii a fost transmis prin Theodor Callimachi , secretarul agenţiei române la Constantinopol, la 3/15 decembrie 1861, când s-au deschis Adunările în cele două Principate. Fără să mai facă aluzie la firman, domnitorul Cuza, în mesajul său a anunţat Adunările legiuitoare că „ Înalta Poartă, precum şi Puterile Garante au aderat la Unirea Principatelor”23.
La 11/23 decembrie 1861, Cuza confirma oficial desăvârşirea Unirii, dar publicarea firmanului în „Monitorul Oficial” s-a făcut abia la 22 ianuarie/3 februarie 1862. Acest lucru a fost imediat sesizat de diplomaţii străini. Consulul francez , H. Tillos, de la Bucureşti, îi scria lui Thouvenel, la 23 decembrie 1861, cu stupoare că domnitorul nu a citit firmanul în cadrul parlamentului reunit24. Aceeaşi atitudine independentă a fost remarcată şi de omologul său, consulul la Iaşi, Victor Place care menţiona că „la fiecare ocazie vorbeşte de Unire ca de un fapt împlinit de ţară singură”25. La 22 ianuarie 1862 se constituia primul guvern unitar condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 se întrunea la Bucureşti prima Adunare legislativă a statului modern român.
O deosebită atenţie a acordat domnitorul şi colaboratorii săi politicii externe, înfiinţării de agenţii diplomatice la Paris şi Belgrad fără avizul Porţii, încheierea de convenţii comerciale, înlăturarea jurisdicţiei consulare, sprijinirea mişcărilor de emancipare naţională , încurajarea speranţelor româneşti pentru unirea tuturor teritoriilor aflate sub dominaţie străină. Baronul Adolf d’Avril în memoriu către ministrul de externe francez, din 23 octombrie 1862, în urma vizitei întreprinse în Principatele Române atrăgea atenţia asupra conştiinţei naţionale a românilor, subliniind:
„Ceea ce trebuie la Dunărea de Jos este o naţionalitate robustă pentru a împiedeca această parte a Europei de a fi absorbită de panslavismul rusesc, fie de către o Austrie centralizată şi germanizată spre marele pericol al echilibrului general. Ceea ce trebuie la Bucureşti este de asemenea, un model de bună guvernare, dar şi o bază de operaţie politică şi poate materială contra Puterilor care vor fi antrenate să ameninţe acest echilibru. Ori, este evident că moldo – valahii sunt de minune apţi să îndeplinească acest lucru”26.
De la deschiderea sesiunii comune a celor două Camere la Bucureşti (24 ianuarie 1862) şi până la lovitura de stat (2/14 mai 1864) asistăm la unele încercări de modificare a Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858) prin mijloace constituţionale, rezolvarea problemelor stringente care frământau societatea românească. O primă iniţiativă a fost înaintată de Mihail Kogălniceanu, la începutul anului 1862, în Cameră privind adoptarea numelui ţării de România. Cu excepţia Franţei, celelalte Mari Puteri s-au opus categoric acestei propuneri româneşti, impunând utilizarea în documentele externe a titulaturii de Principatele Unite. Aceeaşi reticenţă a întâmpinat domnitorul şi în problema secularizării averilor mănăstireşti, Marile Puteri sugerând convocarea unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol.
Urmărind dobândirea independenţei pe calea armelor, Alexandru Ioan Cuza a intensificat legăturile cu popoarele balcanice (greci, muntenegreni, sârbi), Principatele Române oferind şi adăpost şi sprijin mişcării de emancipare naţională din această parte a continentului european27. Tranzitul armelor sârbeşti şi refuzul de a participa la expoziţia universală de la Londra (1862) sub pavilionul Imperiului Otoman au diminuat şansele românilor de a obţine acceptul Marilor Puteri. Condiţiile internaţionale nu au fost favorabile obţinerii independenţei, dar se poate constata încă din timpul domniei lui Cuza desprinderea treptată de suzeranitatea otomană, statul român afirmându-se ca un stat de sine stătător. De aceea la 13/ 25 decembrie 1863, guvernul Kogălniceanu a înaintat Camerei proiectul de lege privind secularizarea averilor mănăstireşti care a fost votat cu 93 de voturi pentru şi 3 contra.
Referindu-se la noua linie a politicii româneşti, Costache Negri aprecia că„ suveranul cel mai absolut şi cel mai puternic este majestatea sa faptul împlinit , în faţa căruia toată lumea se înclină”28. O nouă încercare de a obţine acordul Puterilor Garante privind proiectul de constituţie, în vara anului 1863, s-a soldat cu un nou eşec. Ministrul de externe englez, Russel, se adresa răspicat lui Henry Bulwer , ambasadorul Angliei la Constantinopol: „ Nu sfătuiţi Poarta să autorizeze dictatura domnitorului Cuza. Lăsaţi-l mai degrabă să abdice şi Adunarea să-şi aleagă un nou domnitor”29. Pe drept cuvânt istoricul american T. W. Riker, bun cunoscător al realităţilor româneşti, conchidea : „Pentru Cuza şi pentru compatrioţii acestuia , cuvântul autonomie care le inspira atâta veneraţie şi pe care Convenţia le-o garantase, era ceva foarte asemănător cu independenţa. Încetul cu încetul, pe măsură ce se ivea prilejul, ei aveau să scuture toate restricţiunile impuse suveranităţii lor, până ce aveau să iasă la lumină ca un stat neatârnat”30.
Proiectul de lege rurală, tipărit în Monitorul Oficial s-a bucurat de acceptul opiniei publice, dar a întâmpinat puternica opoziţie a Camerei, cu majoritate conservatoare, care a acordat vot de blam guvernului. Într-o întrevedere cu consulul general francez la Bucureşti, Tillos, care îl îndemna să evite lovitura de stat şi să facă o vizită la Constantinopol, Alexandru Ioan Cuza preciza cu fermitate:
„Tocmai am parcurs un mare număr de districte , fie în Moldova, fie în Valahia, peste tot am putut constata nu numai că liniştea este perfectă , dar că toate clasele erau satisfăcute , că principiul legii rurale , ca şi al legii electorale , sunt în general aprobate, că adversarii mei şi-au pierdut complet popularitatea , prin votul de blam, pe care l-au dat guvernului meu, în momentul în care frontierele noastre sunt ameninţate de trupele celor două Puteri vecine. Fiecare ştie că moţiunea de blam a fost sugerată de către agenţii acestor două Puteri, dacă mă duc acum la Constantinopol, rolurile ar fi schimbate şi n-ar lipsi să fiu acuzat de a nu fi îndrăznit să fac nimic cu ţara şi de a nu fi mers să mă inspir pe lângă o putere a cărei suzeranitate noi nu o suportăm decât cu nerăbdare; mi-aş pierde , la rândul meu, popularitatea; aş fi acuzat , şi pe bună dreptate , de a nu fi decât un conducător turc”31.
Cuza refuză demisia guvernului Kogălniceanu şi recurge la lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care dizolvă Adunarea legiuitoare.
Referindu-se la acest fapt împlinit în care erau din nou puse Marile Puteri, domnitorul Cuza aprecia:
„ poziţia mea nu se mai poate menţine fără un act de curaj şi dacă Puterile Garante îmi vor da un blam, nu-mi rămâne decât să abdic”32 . La început Marile Puteri şi chiar Napoleon al III-lea şi-au exprimat suspiciunea faţă de acest nou act „al politicii faptului împlinit”. Reprezentantul Franţei la Constantinopol, marchizul de Moustier sprijinea politica de lărgire a autonomiei româneşti şi consolidarea politicii franceze la Dunărea de Jos:„Franţa vrea să întărească Imperiul Otoman printr-o Românie autonomă , vasală fidelă a Porţii; ea doreşte un dig contra Rusiei, ale cărei tendinţe sunt sistematic ostile Porţii şi contra tendinţelor Austriei care ar putea , eventual , să devină ostile . Ea vrea să diminueze şi să lărgească influenţa Puterilor în Principatele Unite, fiindcă o autonomie adevărată este condiţia sine qua non a dezvoltării lor”33.
La 10/22 mai 1864, Moustier, Ali Paşa şi Henry Bulwer au încheiat un protocol secret anglo – franco – otoman prin care aprobau lovitura de stat. La 16/28 iunie 1864, Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol a sancţionat Actul adiţional al Convenţiei din 1858. Vizita domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol, la începutul lunii iunie 1864, s-a încheiat cu un succes deplin. Cuza a manifestat interes şi pentru modul în care erau desemnaţi reprezentanţii străini în Principatele Unite. El a sperat să încheie un tratat de prietenie, comerţ şi navigaţie cu Statele Unite , care includea şi clauza naţiunii celei mai favorizate, proiect devenit nerealizabil din cauza Porţii. Interesante aprecieri despre realităţile româneşti au fost făcute de consulatul american de la Galaţi, în persoana lui W. W. Thomas Jr. Frederic Wipperman, Oscar Malmoros. Alte două consulate au funcţionat la Ismail (1860) şi Brăila ( 1861)34.
Cea de-a treia etapă a domniei lui Cuza (2/14 mai 1864-11/23 februarie 1866), cea a domniei autoritare a fost o perioadă a marilor reforme fundamentale: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, denumit şi Act adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858, a devenit o adevărată constituţie, Legea rurală din 14 august 1864, Legea organizării judecătoreşti din iulie 1865, Codul de procedură civilă, Legea asupra instrucţiunii din 25 noiembrie 1864, legea de reorganizare a Curţii de Casaţie, Legea privind organizarea bisericească (3 decembrie 1864) şi declararea autocefaliei Bisericii române, înfiinţarea Consiliului medical superior (10 noiembrie 1865), Codul penal (1 mai 1865), Codul comercial (7 decembrie 1864). Legislaţia adoptată a permis modernizarea principalelor instituţii ale statului, administraţia, justiţia, armata, serviciile publice, sistemul sanitar , învăţământ.
Folosind cu abilitate şi perseverenţă aşa–zisele capitulaţii ( vechi tratate încheiate de domnitori cu Poarta prin care se acordau privilegii şi imunităţi), Cuza a reuşit să lărgească autonomia ţării şi să deschidă drumul spre independenţă. Semnarea unor convenţii telegrafice cu Austria (mai 1865), Serbia (decembrie 1865), adeziunea României la convenţia telegrafică internaţională , semnată la Paris(17 mai 1865), consultări româno – turce pentru încheierea unui acord poştal ( iunie 1865) erau trepte ale acestui obiectiv naţional. Despre semnificaţia acestor măsuri vorbea deschis consulul general francez la Bucureşti, Tillos:
„Ansamblul tuturor acestor tentative şi acestor măsuri nu are nimic care să mă mire; ele converg toate spre acelaşi scop, independenţa. Prinţul Cuza a realizat Unirea, secularizarea mănăstirilor închinate, el vrea să realizeze şi independenţa”35.
Ambasadorul Turciei la Londra, Musurus , susţinea la 28 aprilie 1864 , că Al. I. Cuza „de la alegerea sa nu a făcut altceva decât să înfrunte autoritatea suzerană”36. Desfiinţarea jurisdicţiei consulare, adică a privilegiilor abuzive de care se bucurase supuşii străini în Principate, a nemulţumit Puterile garante, după cum reiese din demersul colectiv al consulilor din 18/31 martie 1865. Pe drept cuvânt remarca, ministrul de externe francez, Drouyn de Lhuy, „ în legătură cu tendinţele guvernului său ( al lui Cuza n. n.) de a se elibera de obligaţiile internaţionale impuse de capitulaţiile şi tratatele în vigoare între Poartă şi Puterile străine”37.
După şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza se putea considera suveranul „unei adevărate naţiuni moderne, capabilă de a-şi apăra toate drepturile ei, legătura cu Poarta nemaifiind decât o simplă condiţie impusă de Europa garantă38 . Alexandru Ioan Cuza îşi îndeplinise mandatul încredinţat de naţiune, realizarea Unirii şi consolidarea statului modern. Se impunea o schimbare de raporturi în maniera Hotărârilor Adunărilor ad – hoc, adică aducerea prinţului străin.
Pe aceasta a mizat şi opoziţia, mai ales după 1865, când atitudinea Marilor Puteri şi în special a Franţei, s-a modificat. La acest lucru s-au adăugat divergenţele interne, demisia guvernului Kogălniceanu, scandalurile în care erau implicate unele persoane din anturajul domnitorului, zvonurile de instituirea unei dinastii ereditare , „răzmeriţa” din 3/15 august 1865 din Bucureşti, pregătită minuţios de opoziţie în absenţa lui Cuza, aflat la tratament în străinătate, după cum a constatat şi consulul austriac Eder39.
Interesantă este analiza făcută de consulului general francez în Principate, Tillos, la început de septembrie 1865, privind declinul puterii domnitorului Cuza:
„ După şapte ani de domnie (…), nu are un partid în propria sa ţară şi nu poate conta decât pe devotamentul câtorva protejaţi , pe dezgustul oamenilor care fug de agitaţii, pe armata care şi-a făcut, este adevărat datoria (…) , şi în fine , pe acei care au păstrat respectul tradiţional pentru putere”40.
La 2 septembrie 1865, Fuad Paşa trimetea o scrisoare lui Alexandru Ioan Cuza prin care îi solicita să menţină „ordinea internă”. Replica domnitorului nu a întârziat să apară, la 29 octombrie /10 noiembrie 1865, acuzând imixtiunea Porţii în treburile interne: „ Principatele au dreptul de a se cârmui singure fără amestecul vreunei puteri străine, un drept de intervenţie a Porţii ar avea loc numai în cazul când ordinea fiind compromisă ar fi urmat înţelegeri între puteri, pentru reabilitarea liniştii. Dar ordinea n-a fost compromisă faptul rezultă limpede din împrejurarea că mişcarea a fost îndată înăbuşită”41. Ecoul favorabil al demersului domnitorului se reflectă în numeroasele telegrame şi felicitări din ţară şi străinătate.
Redeschiderea „Problemei Orientale” era dorită de Austria şi Rusia, Cuza fiind acuzat că sprijină interesele taberei adverse. În noiembrie 1865, Offenberg îi reproşa domnitorului Cuza „politica latină şi rolul pe care l-ar fi acceptat de aghiotant al împăratului Napoleon” şi-i promitea bunăvoinţa cabinetului rus, cu „condiţia, bineînţeles, ca această bunăvoinţă să fie meritată prin devotamentul său faţă de Rusia şi prin abandonarea ideilor care-l fac să caute în Franţa un punct de sprijin iluzoriu”42. La 6 noiembrie, Tillos scria cu vădită îngrijorare:
„Hărţuit din toate părţile, prinţul se găseşte în cea mai mare încurcătură, pentru că chiar şi Franţa îl abandonează”43.
Înţelegând că soarta Unirii este ameninţată prin menţinerea sa la tron, Alexandru Ioan Cuza, demonstrând simţ politic şi un înalt patriotism, a făcut cunoscut, cu ocazia mesajului din 5/17 decembrie 1865, la deschiderea sesiunii parlamentare că persoana sa „nu va fi o împiedecare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare a fost fericit a contribui”, că „ în Alexandru Ioan I , Domn al României, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza”, care primise coroana „ ca o expresie neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire – însă numai ca un depozit sacru”44.
Peste doar două luni, printr-o lovitură de stat, la 11 februarie 1866, organizată de „monstruoasa coaliţie” a liderilor radicali – liberali şi conservatori, actul abdicării lui Al. I. Cuza devenea realitate. Silit să părăsească palatul domnesc de către conjuraţi în plină noapte şi apoi ţara pentru un exil de alţi şapte ani, va reveni, este drept după moartea sa , survenită la 15 mai 1873, la Heidelberg, pentru ca rămăşiţele sale să fie înhumate pe pământ românesc, la castelul Ruginoasa. Acum, 138 de ani în urmă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza intra pe poarta mare a Eternităţii. Alături de aprecierile mai vechi realizate în epoca Unirii de vicontele de Saint Vallier, baronul Adolph d’Avril, cele ale istoricilor americani contemporani T.W.Riker şi Gerald J. Bobango sunt deosebit de interesante.
Profesorul Gerald J. Bobango, de la Universitatea Columbia, New York, schiţa cu obiectivitate câteva trăsături de caracter al domnitorului Al. I. Cuza, care l-au impresionat mai mult, într-un studiu, tipărit în 1979:
„Colonel la 38 ani, Alexandru Ioan Cuza era, în momentul alegerii sale ca domn un om cu o reputaţie şi o experienţă dobândite în timpul exercitării funcţiilor pe care le îndeplinise aproape la toate nivelele sistemului administrativ, judecătoresc şi militar, dovedind conştiinciozitate , simţ al datoriei şi al dreptăţii. Se făcuse cunoscut prin eforturile depuse în popularizarea tendinţelor liberale, progresiste, manifestându-se ca un om al viitorului şi un partizan consecvent al Unirii. Neavând funcţii înalte, nu-i fusese greu să rămână credincios idealurilor sale. Nu avea o ţinută marţială . Nu putea suferi fastul şi eticheta. Avea farmec personal şi o deosebită măiestrie în stabilirea contactelor personale. Reţinea nume şi detalii din viaţa persoanelor pe care le întâlnea. Toate acestea îi sporeau puterea şi convingerea, capacitatea de atracţie şi i-au înlesnit dragostea şi sprijinul populaţiei. În multe alte privinţe, însă, Cuza s-a format odată cu funcţia pe care avea să o deţină”45.
NOTE
1 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Austria, rola 272,f.366-368.
2 Ibidem, f.110-113.
3 Ibidem, rola 8 (Ministère des Affaires Etrangères, Archives Diplomatiques, Corespondance Politique, Turquie -Bucharest, vol.19, f.4).
4. Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşteri României, vol. IX, Bucureşti, 1901, p.244.
5 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Anglia, rola 66 (Foreign Office, General Correspondence, 78, Turkey, vol.1441, f.89-196).
6 Idem, Anglia, rola 311(F.O.195, dosar 623).
7 Idem ( Archives Diplomatiqus, Corespondance Politique, Russie, vol.218, f.134).
8 Ibidem, f. 144.
9 Ibidem, f.147.
10 Ibidem, f.346.
11 Cf. N. Iorga, Cuza Vodă. Mesaje, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale, Vălenii de Munte,1911.
12 Arh.St.Bucureşti,Colecţia Microfilme, Franţa, rola 72 ( Memoires et documents Roumanie, vol.3. f.18194).
13 Ibidem, rola 8 (Corespondance Politique, Turquie- Bucharest, vol.20, f.316-321).
14 Ibidem, rola 264 ( C. P. C. Turquie, vol.345, f.182-184).
15T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856-1866, Bucureşti, 1940, p.333.
16.Arh. St.Bucureşti,Colecţia Microfilme, rola 265 (C.P.Turquie,vol.349,f.148-150).
17.N.Corivan, Lupta pentru desăvârşirea Unirii şi acţiunea diplomatică europeană, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iaşi, X (1959), nr.1-2,p.88-93.
18.Arh.St.Bucureşti,Colecţia Microfilme,rola 66 (Archives Diplomatiques, Corespondance Politique, Russie, vol.224, f.73).
19.Idem, rola 43 (C. P. C Turquie, Iassy, vol.10, f.203-206-206).
20.D.Ivănescu, Situaţia politică a Principatelor Române înaintea desăvârşirii Unirii, oglindită într-un memoriu francez, inedit, în Anuarul Institutului de Istorie „Al. Xenopol”,Iaşi, vol. XXXI, 1994, p. 465-478.
21 Idem, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.105.
22 Ibidem , p.102-103.
23.Protocoalele Şedinţelor Adunării Legislative, 1861-1868, Supliment la „Monitorul Oficial”, nr.269, p.1-2.
24 Arh.St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, rola 43 (C.P.C. Turquie,Iassy,vol.10,f.329-332)
25 Ibidem, rola 9 ( C.P.Turquie-Bucharest, vol.22, f.50-55).
26 Ibidem, Franţa, rola 72 ( Archives diplomatiques . Mémoires et documents, Roumanie, vol.I,f.93).
27 Leonid Boicu, Cuza Vodă faţă de lupta popoarelor pentru emancipare naţională , în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi,1973, p.235.
28 C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1960, p.163.
29 T.W.Riker, op.cit.,f.458.
30 Ibidem, f.519.
31 Cf. D. Ivănescu , op. cit.136.
32 Arh.St.Bucureşti, Colecţia Microfilme, rola 11(C.P.C.Turquie-Bucharest, vol.25, f.14-20).
33 Independenţa României. Documente, vol . II, partea I-a, Bucureşti, 1977, p.35-36.
34 D.Fotino, Reprezentanţa României la Washington, în Reprezentanţele diplomatice ale României, I, Bucureşti, 1967, p. 270; Paul Cernovodeanu, Ion Stanciu, Imaginea Lumii Noi în Ţările Române şi primele lor relaţii cu Statele Unite ale Americei până la 1859, Bucureşti, 1977, p. 167-168.
35 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, rola 126 ( C. P. C. Turquie-Bucharest, vol.10, f.368-380).
36 Ibidem, rola 47, c.58-60.
37 Ibidem, rola 126 (C.P.C. Turquie- Bucharest,vol.10,f.429-433).
38 N. Iorga, Războiul pentru independenţa României, Bucureşti, 1927, p. 17.
39 C.C.Giurescu, op. cit., p. 340.
40 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, rola 11(C.P.C. Turquie-Bucharest, vol.26. f.243-251).
41 „Monitorul”,din 11 noiembrie 1865.
42 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa , rola 11,(C.P.C. Turquie- Bucharest,vol.26, f.323-326).
43 Ibidem.
44 C. C. Giurescu, op. cit., p.361.
45 Gerard J. Bobango, The Emergence of the Romanian National State, Columbia University Press, New York, 1979, p.301.
