POEME de Tănase SEREA, USLR

POETUL

Sunt poetul acestei lumi
Cu țări de flori în legănare,
Cu oameni frumoși și senini,
Cu cer înstelat și îngeri pe zare.

Sunt poetul acestei lumi,
Cu cântec duios de izvoare,
Cu florile aprinse-n câmpii,
Cu dor în păsări călătoare.

Sunt poetul acestei lumi,
Unde Tu ești vis și candoare,
Cu mâini răsfirate în dans,
Cu sfinți privind din icoane.

CHIPURILE NOASTRE

mâinile lunecară pe clapele vântului
ce tăcere îşi va scrie istoria
ce aer sfinţit bătu aripile tinereţii
ce zbor a rămas acolo necuprins
lumina mai bea o zi cu păsări
mai pietrifică o aşteptare de milenii
cântecul se pierdu în urma ta
un drum care să te întoarcă
cu mâinile agăţate în aer
un vers pe care să nu-l uiţi
pe marile porţi ale iluziei
chipurile noastre vor rămâne împreună

EXISTĂ

o înserare în violoncel
ochii tăi duşi departe
mâinile fluturate în urma ta
un început de zbor în iluzie

o înserare în violoncel
nevinovaţii muriră pentru noi
ofrandele sunt ridicate la zei
în zile ce se vor sărbători

există o trezire din toate
ce duce la Dumnezeu

LIBELULA

anatomia obosită arde zbaterea
fiecare ne închinăm unui zeu
dintr-o amintire poţi înălţa un templu

iubirea îşi cântă iluzia
singurătatea îşi plimbă muţii
până cuvintele înnebunesc

fericit cel ce trece în nepăsare
ce nu ştii nu există
ce nu există nu afectează

peste ochii apei
trece o libelulă
o idee vascularizată

RISIPIRE DE TĂCERE

ce-aş putea scrie acum
fără darul zborului
cu picioarele goale
înfipte în lutul statuilor sfărâmate
cu inima iluziei de piatră
risipire de tăcere

ştiu în cerul pixului meu
este o lume plină de îngeri şi poeme
bucuros aş aşterne-o la picioarele tale
dar ce-ţi trebuie ţie
tu mesteci pâinea realului
fără goluri liniar

tic-tac tic-tac trece timpul
în două cuvinte
viaţa este o ecuaţie complexă
oscilez între înalt şi adânc
tot căutând echilibrul

ce-aş putea scrie acum
fără darul zborului
cu inima de piatră
pentru clipa unei iluzii

AM TRECUT MAREA

cu puţine cuvinte am trecut marea
călcând apa ca pe o iluzie
peştii se strecurau în poem
ca rădăcinile unui copac în lutul memoriei
lumina blândă a farului netezea distanţa
nicio rătăcire fără chitanţa umbrei
niciun cântec fără golurile tăcerii
pulsul ridicat aprindea trupul
beţie de aripi înalţă
speranţa plină de lumină
răsfirare în încrengătura poemului
o legănare în tăria zării
în aerul sângeriu al apusului
în desişul catargelor pe drapele
numele iubirii poartă chipul tău

POEMUL A APRINS LUMINA

aprinde focul
fără a gândi înserarea
tăcerea îşi închide ochii
îşi deschide inima
rodul ascuns luminează
în câmpia singurătăţii
o agonie a perfectului
iluzia măsurându-şi despletirea
muzica inimii ce străbate

aprinde focul
fără a gândi înserarea
în legănare uitarea
o transparenţă rece
un spaţiu gol
cenuşa cuvintelor mute
depărtare învăluind zborul
pas oprit pe frigul marginei

într-un Eden lăuntric
şovăielnic iluzia aprinde focul
în cântecul lumilor
ce se vor mistui

POETUL
un romantic desuet
tristeţe îngrămădită în cuvinte
cuvinte de catifea de foc
ce acoperă tăcerea
în care se scaldă îngerii
Cuvinte? Da, de aer,
şi în aer pierdute.
cum spune Octavio Paz
îmbrăţişări illuminate
caravana ce poartă poemul
turnul ce veghează distanţa
care ascunde ariciul
cu o mie de suliţe
apărând echilibrul acrobatului
pe sârma ghimpată
pianul ce nu va cânta niciodată
toate melodiile disperării
cenuşa defineşte
un poet romantic desuet
oricum e prea mult
tot ce putem spune
este că a patentat
locuirea viselor

PRECARITATE

când noaptea deschide ochii vigilenţi ai trasorului
chiar dacă echilibrul liniştii impune
e totuşi precară clipa aceasta
doar voia Domnului este viabilă

o vibraţie ascunsă tensiunea din arcuri
nicio scuză pentru lamentaţie
pasărea din colivie cântă inconştient
zborul suprimat de zăbrele

pâlpâirea suavă a decantaţiei
stârnind un ecosistem al iluziei
cântecul rătăcirii în păsări
muşcând din ardoare trupul suferinţei

e precară clipa aceasta totuşi
noaptea închide ochii neliniştei
o vibraţie ascunsă tensionează
doar voia Domnului este viabilă

ORBUL

închide ochii şi pipăie lumina
unda arcuită în distanţă
ce spectru are întunericul
tăcere sfâşiată în două
mâini culegând flori incolore
pentru o absenţă important
dintr-o altă lumină nedescifrabilă

deschide ochii şi pipăie întunericul
doar tu percepi sensul
fără să-l descrii
cu mâinile culegând flori incolore
pentru atâtea forme nedefinite
în gândirea poemului

IDEAL IMPERFECT

nimeni nu e perfect
realitatea nu cuprinde idealul
dar toți judecăm în ideal
doar lucrurile poetice luminează
am descoperit poezia
și am ieșit din real

noaptea legată la ochi
mă ghidează pe drumul viselor
îmi arată iluzia cu chipul tău
și mă lasă în intersecție
vine iubirea cu suferința
ofilită în poeme

pipăi pe ziduri realitatea
mucegaiul înflorit în așteptări
în umbra idealurilor
în ochii nopții legați cu întuneric
doar lucrurile poetice luminează
într-un ideal imperfect
tulburat de tăcerea noastră

LAMENTAȚIE

mănânc pâinea neagră
a nopților albe
hrănesc păsările iluziei
din colivia așteptărilor
unde zăbrelele
își impun restricțiile
depărtările depozitează
visele cu tine
prizonier al trecutului
îmbrățișând ofilirea
vine toamna cu epilatorul
unde crinul marchează
teritoriul unui zbor
sfârșit pe tăișul lamentației
în noaptea cuvintelor
în gesticulația neînțelesului

FRAGILITATE

graţia e mângâiere pierdută
frumoasă fragilitate
gâtul de lebădă al nopţii
în flaute line se-ntinde

în noduri de fluturi
se ţese iluzia
speranţa îşi desface roza
într-o beţie purpurie

păsările mai urcă o dată cerul
lumina înaltului
din întunericul adâncului
izvorăşte

lumea visului
este arealul meu

în iubire fiecare este
un univers poetic

 

ZBOR

în leagănul tăcerii
aerul mângâie păsările

în clipa înaltă
întind aripile
latura albastră a ţărânei
şlefuită de lumină
doar chipurile nopţii
opresc zborul
de cenuşă e drumul
pe care trecem
speranţa incendiază inima
doar focul înţelege neliniştea
aripile noastre mecanisme
ale contemplaţiei statice

peste mâinile mele ridicate
cerul îşi flutură păsările

 

ARMONII POARTĂ TĂCEREA

când inima nu învăţase
mârşăvia gândului
şi sentimentul nu exersa
pe orice înflorire
în pământul iluziei
aripile prindeau rădăcini
luminam toate nopţile cu poezie

acum ceaţa bântuie mările
o iubire se vindecă cu o alta
îmi spune marele hoţ
zornăind tinichele pe carnea uzajului
doar blânda amăgire repetă
-sentimentul rămâne
mor doar clipele-
armonii poartă tăcerea
încet încet tristeţea umbrae
muzica aceasta
e doar lăsarea întunericului

 

POVESTE

mâinile despletite ale vântului
îţi răsfiră părul
îţi mângâie chipul
ochii tăi mari
cerul aripilor mele
existai într-o lume a îngerilor
clipele erau lumină
nopţile de scorţişoară
cântec de flaut
drumul către tine
moale te învăluia
ca un gând bun
mătasea privirii mele
înclină-te în şoaptă
stârneşte zborul
mâinile despletite ale vântului
îţi răvăşesc părul
îţi mângâie chipul
sub safirul cerului
te îmbrăţişam
cum îmbrăţişam copacii
în jocurile copilăriei
inima colora tăcerea
erai toate sentimentele
ce mă alcătuiau
dar stam inconştient
pe marginea prăpastiei

 

CUM DORIŢI

comandai inima la pachet şi plecai
imperturbabilă ca o galeră pe apa sâmbetei
tăcere şi mister era graţie
înfloreau dimineţile pe unde treceai
aerul respira lumea florilor
ochii erau aprinşi şi pluteai
totul era atât de dulce
dar urmam rătăcirile
fără nicio logică a permisivului
îţi dăruiam cerul cu stelele
nu vedeam dincolo de tine
mi-ai dat aripi
dar mi-ai luat aerul
locuiam într-o negură de funii
drumul era înnoptat în iluzii
cu floarea uscată pe ram
palpabil era doar sfârşitul
şi nici nu apucasem să deschid ochii

nu îmi mai amintesc nimic
terminaţi voi poemul acesta
cum doriţi

 

RISIPITORUL

pătura groasă a călătorilor
fără ţintă s-a subţiat
am fost risipitorul de ieri
în peregrinări căutând lumina
ascunsa realitate a iluziei
în cuvinte o lume de fum
aerul în care se dizolvă
transparenţa închisă în forme
atomi ce mişună tăcerea
în lucrurile vechi nostalgia
plimbă tristeţea pe străzi
sub candelabrul nopţii
rătăcitor întors în ritual
păsări de argilă aurite
pulsând în tâmple cântecul
lumea pierdută în amintiri
o dâră de cenuşă

risipitor întors în cuvinte
cel ce a ars
este izvor de lumină

 

PRAFUL AMINTIRILOR
doamnei Prof. Univ. Dr. Olga Duţu

nisipul clepsidrei s-a scurs
anunţând dusa perioadă albastră
distanţa ovalizează depărtarea
în cărţile iluziei
se ofilesc trandafirii

în simfonia tăcerii
ridicarea la cer
a vasului cu ofrande
a poemului iluzoriu
sentiment impus rătăcirii
prerogativ sacramental

zefirul crepuscular
aduce din depărtări
doar praful amintirilor
cenuşa păsărilor

o risipire de aripi
cerul tinereţii
aşteptarea eclozează tristeţea
cuvintele absenţei
au spus totul

 

ARTIFICIAL

o lumină cenuşie în apus
îmi irită ochii
îmi îmbracă aşteptarea
o lume de plastic ne-a învins
mecanic gravitaţional
se mişcă sentimentul
în păsări fabricate cântă benzile
era anul viziunilor
se aştepta jucarea ultimei cărţi
se sta la rând
cu buletinul în mână
pentru simularea morţii
în braţe cu căţeluşul de pluş
timpul se furişa ca un hoţ
la colţ uitarea înghiţea amintirile
benzile din păsări cântau

curând o inimă de plastic
va şterge sentimentul
va anula suferinţa

 

ÎN RAMA DE OS A TOAMNEI

s-a împietrit visul
în rama de os a toamnei
tresăreau priviri în inimă
mușcau lacome
carnea unei alunecări voluptoase
-pe gura mea port crinul pielii tale-
și-acum ard buzele
în limpezimea tăcerii
pe palmele tale rănite
mici mângâieri plecate
cu mirajul depărtărilor
striațiile zilei
opresc alunecarea în iluzoriu
sterilul iubirii răvășește
-pe gura mea port crinul pielii tale-
în liniște muzica îngerilor
timpul a tras zăbrelele
oboseala m-a ajuns
a anulat picioarele
voi fi o târâtoare înaripată
ce-și cară visul împietrit
în rama de os a toamnei

 

PREAPLINUL NOPȚII

e o noapte cu un relief liniștit
o platitudine care adoarme
doar visele agită apa gândurilor
pe floral nori de fluturi
preaplinul revarsă cântecul
pe golul unei pauperități
nu nu voi renunța la zbor
e timpul marilor arderi
primăvara va cânta în păsări
îngenunchind blazatul ochi al tristeții
întomnata mână a ofilirii
flăcările vor dilua întunericul
vor desluși drumurile
aprinderea te va aduce la mine
noaptea aceasta are anatomia ta
se întinde ca o umbră caldă
se lipește de trupul meu
preaplinul revarsă cântecul
ascunsa vibrație a inimii

 

CENUȘĂ

în arhitectura tăcerii
gesticulația haosului
impune arderea

în noaptea uitării
sentimentul stinge
ultima iluzie

în focul ochilor
întunericul va desluși
doar cenușă