Se întâmpla pe la mijlocul lui noiembrie, anul ’88.
Amurgise de-a binelea, când șeful Miliției Judiciare a raionului Stejăreni, Ștefan Cibotaru, reveni în clădirea Secției Raionale de Miliție.
Hotărâse să stea peste program. Anume seara, reușea să se concentreze în liniște, la perfectarea unor acte de dosar și la elaborarea planurilor de investigare a infracțiunilor.
* * *
Cam după două ore, îl telefonă ofițerul de gardă, care ii comunică despre un proaspăt caz de reținere pentru vagabondaj, la Autogară, și îi solicită să vizeze actele dosarului intentat pentru a-l expedia la Bălți, la Centrul de repartizare a vagabonzilor.
În curând, în biroul lui Ștefan, fu adus cetățeanul reținut, însoțit de un milițian, care îi transmise dosarul spre examinare.
Ștefan luă dosarul și îi făcu semn milițianului că poate pleca.
Îi propuse reținutului să se așeze și procedă la lectura dosarului așa-numitului vagabond.
Potrivit materialelor prezentate, bărbatul ar avut 42 de ani, în realitate, însă, acesta părea să fie de vreo 60, mobilitatea îi era redusă, iar hainele – uzate.
Rapoartele milițienilor de patrulare indicau că bărbatul fusese găsit dormind pe o bancă, la Autogară, era fără acte de identitate.
– Cum vă numiți și de unde sunteți?, îl întrebă Ștefan pe bărbat.
– Îmi spune Gheorghe Pâslaru și locuiesc în satul Fetești din raionul Florești, răspunse anevoie acesta, de parcă nu i-ar fi ajuns aer.
– Sunteți căsătorit, aveți familie?
– Da, sunt căsătorit și am o fiică de 16 ani. Soția și fiica sunt acasă, la Fetești.
– Și unde lucrați?
– Sunt fântânar, le fac fântâni oamenilor.
Ștefan ridică ochii și privi lung la bărbat.
Pentru prima dată în viață, avea în față, un fântânar.
– Ziceți că sunteți fântânar? D-apoi, o fântâna nu poate fi construită decât în câteva zile, așa, la o „clacă”, iar locul dumneavoastră de muncă unde este?, insistă Ștefan.
– Eu sunt fântânar, care fac fântâni în pământ pietros, în stâncă. Le sap nu cu zilele, ci cu anii. Aceasta și este munca mea. Nu am avut vreodată o altă ocupație. Suntem puțini, cei care facem fântâni în stâncă. Am mai rămas doar doi fântânari în întreg nordul și centrul Moldovei, dintre cei care sapă fântâni în piatră, explică bărbatul.
* * *
Adevărul e că Ștefan auzise ceva despre o asemenea raritate de meșteri, care construiesc fântâni, dar să le mai și sape în piatră, „cu anii”, i se păru de-a dreptul uluitor. Chiar nu îi venea să creadă că are în față, un fântânar în carne și oase.
Cum să îl mai crezi, dacă acel regim sovietic, care le interzise oamenilor, practicarea individuală a meșteșugurilor, i-a permis ani la rând acestui om să se „eschiveze de la munca obștească” ca să se ocupe de construcția fântânilor în stâncă, fără a-i fi înregistrată îndeletcicirea? Un caz inadmisibil pe timpul puterii sovietice.
Poate că mă minte în încercarea sa de a scăpa de învinuirea de vagabondaj, pentru care riscă până la trei ani de închisoare? E cazul să îi pun întrebări suplimentare pentru a afla – își zise Ștefan”.
– Ce ați putea povesti despre dumneavoastră, despre familia și despre ocupația de bază?, întrebă Ștefan.
Gheorghe respiră adânc și fără grabă începând a-și povesti istoria de viață.
* * *
Provenea dintr-o dinastie de meșteri, care săpau fântâni în piatră și era singurul fecior la părinți. A făcut patru clase la școala din sat și de la vârsta de 12 ani, a fost nevoit să își ajute tatăl în această muncă deloc ușoară, astfel însușind meseria.
La numai 17 ani, când tatăl său se îmbolnăvise, a dus la bun sfârșit, constrcția fântânii începute de acesta.
Armata nu a făcut-o, din cauza unei afecțiuni pulmonare.
De la 18 ani, săpa singur fântănile.
Încheia contractele sub formă verbală. Prețul era stabilit pe metru pătrat ținându-se cont de consistența calcaroasă. Nu era lacom, accepta acea plată, pe care i-o propuneau oamenii.
Instrumente moderne nu avea, săpa fântânile doar cu dalta și cu ciocanul, așa precum apucase de la tatăl său.
O fântână, o dădea gata în 2-3 ani, în funcție de rezistența pietrei.
Norocul cel mai mare pentru el, era atunci când stânca în care săpa, era formată din calcar mai moale sau când piatra era stratificată în lespezi, astfel devenind mai ușoară cioplirea sau desprinderea.
Mult mai rar i se întâmpla ca stânca să aibă fisuri, ceea ce de asemenea, îi facilita munca.
Piatra cioplită, o scotea din fântână cu o traistă, care avea prins în marginea de sus, un cerc din sârmă pentru a o menține deschisă. Această traistă era legată de o funie lungă, care era prinsa sus, de marginea fântânii. Funia avea la capătul de sus, un clopotel și atunci când Gheorghe umplea traista cu pietre, trăgea puțin de funie ca să sune clopoțelul. Acesta era semnalul pentru persoana care aștepta sus, să poate ridica traista.
Odată intrat dimineața în fântână, ieșea de acolo abia la amiază. Până și nevoile și le făcea rămânând acolo, într-un vas special, firește.
După prânzul luat sus, se odihnea puțin, după care își lua torba cu ceva bucate și apă, și cobora iar în fântână.
Săpatul în stâncă este o muncă anevoiasă.
Dar partea cea mai obositoare și grea, este pe seama picioarelor, deoarece permanent stai cu picioarele îndoite pe piatra rece.
Când era tânăr, nu prea simțea urmările, cioplea în piatră uitând parcă de picioarele sale, ca de niște lucruri inutile, cel puțin pe durata aflării în fântână.
Își amintea de picioare doar atunci când trebuia să fie scos din fântână.
Ieșea afară având de fiecare dată, picioarele amorțite și reci, de acea și suferă azi, de picioare.
O altă problemă este temperatura din fântână.
În timp ce temperatura de afară este de 25-30 de grade, în fântână, aceasta rămâne a fi de regulă, între 10 și 13 grade.
Și ca să nu răcească în fântână, purta permanent pantaloni și pufoaică.
Mai era și întunerecul. Cu cât fântâna era mai adâncă, cu atât era în ea mai întuneric.
Și dacă privești în sus dintr-o asemenea fântână în timpul zilei, vezi stelele pe cer, ca pe timp de noapte.
De aceea, la săpatul fântănilor, Gheorghe se folosea de o lampă electrică, specială.
* * *
În tot acel timp, în care Gheorghe își povestea istoria vieții, Ștefan asculta cu luare-aminte la toate detaliile fără a-și lua ochii de la el.
Nu putea crede că acest bărbat timid, olog de picioare, adus de spate, îmbrăcat în haine vechi, care a fost găsit pe timp de seară odihnindu-se pe o bancă, la gara auto, ar fi un vestit fântânar.
Totodată acest om, care crea impresia unui vagabond, avea în el ceva deosebit, în comparație cu ceilalți oameni. Avea ceva ce îl făcea măreț, demn, ceva ce îl făcea unic. Acestea erau vorba și mâinile.
În pofida respirației sale dificile și cu pauze, cursivitatea exprimării lui Gheorghe, cuvintele rostite de el și sensul acestora dezvăluiau atâta luciditate și un profesionalism unic atunci când era vorba de construcția fântânilor în stâncă.
Iar mâinile, mâinile sunt dintotdeauna, expresia sufletului. Cei care au învățat să descrie persoanele după forma mâinilor, nu ar mai avea nevoie să le povestești biografia, ei o află aruncând o privire peste mâinile tale.
În pofida înfățișării sale bolnăvicioase, Gheorghe avea mâinile mari, vânjoase, puternice și pline de bătături întărite, de fapt, la fel ca piatra pe care el o dezbătea din stâncă.
Se părea că aceste mâni ar fi ridicat munți, în cazul în care acestea ar fi fost susținute de picioarele-i ologite.
În cazul lui Gheorghe, mâinile însemnau măiestrie, putere fizică, tenacitate, însemnau sursa pentru viață, cu care el își întreținea familia.
Aflându-se în fântâni cu anii și mișcând numai din mâini, a uitat de picioare, cauză din care, acestea abia de îl mai susțineau.
* * *
Da, gândi Ștefan, aș fi pe punctul de a-l crede, doar că îi lipsește ultima și principala dovadă – cine el și este el, acel Gheorghe Pâslaru, care se prezintă?
– Tovarășe Pâslaru, interveni Ștefan, ați putea putea să-mi spuneți măcar despre un caz, despre o localitate unde a-ți lucrat?
-De ce nu, cu plăcere pot să povestesc despre cea mai adâncă fântână săpată de mine în timp de trei ani și șapte luni, – a răspuns încet Gheorghe și a început încet, făcând din când în când pauze, să-și depene amintirile …
* * *
…Mergea iarna anului 1979 când locuitorii satului Petrești, care e situat pe un deal înalt alături de lunca râului Răut, l-au invitat la ei în sat să le sape o fântână în stâncă.
Fântâni aveau ei destule, dar toate se găseau pe vale, acolo unde pământul era mai moale și le puteau săpa.
Sus pe deal, nu aveau nici o fântână.
Nu merge vorba că oamenii din acest sat nu vroiau să-și sape fântâni pe deal, alaturi de locul unde locuiau. Problemă era că satul era construit pe o stâncă și nimeni nu era în stare să sape așa fântâni în stâncă.
În mai multe timpuri au încercat mai mulți fântânari să sape fântâni pe deal în Petrești, dar au șăpat până au dat de piatră și au lepădat lucrul.
Le lipsea și cunoștințe și dârzenie, dar și curaj.
Dar cum poți aduce permanent apă de la o distanță de mai mult de un kilometru având familii si o gopodărie plină cu păsări și animale?
Acum oamenii au pus mâină la mâină, au strâns bani, l-au găsit pe Gheorghe Pâslaru și l-au rugat să le sape o fântână.
Pentru ei, Pâslaru era ultima speranță. Știau ei că asemenea fântâni în stâncă, ar putea săpa numai Gherghe Pâslaru, alții ca el nu mai găseai.
Gheorghe Pâslaru a venit la Petrești, s-a uitat la locul unde oamenii își închipuiau să le sape fântâna și le-a spus că în acel loc nu-i apă, dar dacă este, se află la o adâncime mare.
Atunci oamenii l-au rugat pe Gheorghe să cerceteze teritoriul satului și să le spună unde ar putea el săpa fântână, așa ca să le convină majorității locuitorilor.
Gheorghe a urcat pe cel mai înalt loc din sat, a cercetat toate direcțiile unde se pot scurge apele de ploaie și a arătat la un loc, unde la părerea lui, s-ar aduna și s-ar afla mai la suprafață, apele subterane.
Argumentele, încrederea și fermitatea cu care Gheorghe și-a expus părerea, le-a plăcut oamenilor și ei au acceptat să sape fântână pe locul indicat de acesta.
S-au înțeles că îndată ce timpul se va încălzi, Gheorghe -a începe să sape fântâna. Plată va primi în dependență de câți metri v-a săpa. Va dormi într-un sărai la Moș Ion Vrăjitoru și va fi hrănit și ajutat pe rând de fiecare familie, care ia parte la finanțarea fântânii.
Primul an, Gheorghe a săpat patru metri în stâncă.
A doilea an, s-au mai adăugat încă 3,5 metri, dar piatra era încă uscată și se simțea că până la apă, era încă mult.
În al treilea an, oamenii au mai strâns încă odată bani și Gheorghe a mai adâncit fântâna cu încă trei metri.
Acum, fântână avea circa 10,5 metri adâncime, dar de apă în ea, nici pomină.
Unii dintre oameni pierduse deja încrederea că în fântână va mai apărea vreo data apă și refuzau să mai finanțeze săpatul acesteia.
În al patrulea an, oamenii s-au adunat și l-au întrebat pe Gheorghe, cum crede el, mai are rost să mai adâncească fântână, sau deja nu mai merită.
Gheorghe a mai măsurat o dată adâncimea fântânii săpate, apoi a coborât cam la nivelul celor 11-12 metri, nivelul unde ar trebui să fie fundul fântâni, a apreciat cu privirea lui, împrejurimile și le-a spus oamenilor că apa nu este departe și că anul acesta, ei vor bea apă din fântână.
Acum, lucrul mergea destul de greu. La gura fântânii, stăteau de serviciu permanent doi bărbați.
Când Gheorghe a ajuns cu săpatul la 12,5 metri, pe fundul fântânii, a început să se prelingă apa.
A doua zi dimineața, pe fundul fântânii se adunase vreo jumate de căldare de apă.
Tot așa, scoțând apa, a mai săpat încă vreo trei zile.
Gheorghe lucra o adâncime destul de mare, față de care îi era frică, avea respect dar și bucurie.
Când se află în fântână la o adâncime de aproape 13 metri și se uita în sus, vedea gura fântânii atât de mică, încât amintea de dimensiunea unei monede de „cinci kopeici”, precum spunea el.
Era într-o zi de joi, Gheorghe simțea că apa era aproape și ar putea țâșni în fiecare clipă sub presiune dintre pietre umplând repede fântâna, de aceea a rugat oamenii din sat să stea în grupuri mai mari la gura fântânii, astfel încât, în caz de necesitate, el să poată fi ridicat mai repede la suprafață.
La un moment dat, când Gheorghe a lovit cu ciocanul și a despicat următoarea lespede de piatră, un șuvoi de apă a izbucnit dintre pietre cu atâta putere, încât oamenii de la gura fântânii abea de au reușit să îl ridice la suprafață.
Apa în fântână izvora atât de repede, încât timp de o oră se ridicase deja la doi metri.
Îndată lângă fântână, s-au adunat mai toți oamenii din sat, deoarece fiecare dorea sa guste din apa cristalină și rece, izvorâtă din adâncul stâncii.
* * *
Tot timpul, cât Gheorghe vorbea, Ștefan s-a stăruit să nu-l întrerupă, i-a dat voie ca să-și expună liber gândurile.
-Spui că pe timpul când ai săpat fântâna la Petrești, ai locuit în sarai la Moș Ion Vrăjitoru? – a întrebat în final, Ștefan.
-Da, fiindcă fântâna o săpam chiar alături de gospodăria lui. Dar Moș Ion cu mătușa Vera locuiau singuri într-o gospodărie mare. Băiatul lor, Andrei Vrăjitoru, care mai era pe atunci și Președinte al Sovietului Sătesc, avea casa lui mai la vale.
– Andrei Vrăjitoru, zici?, sări ca ars, Ștefan.
– Da, Andrei Vrăjitoru, Președintele Sovetului Sătesc. Dacă e să spunem pe drept, el a organizat săpatul fântânii, numai că stătea mai în umbră. De adunatul banilor și de altele, se ocupa tatăl său, Moș Ion Vrăjitoru, care era la pensie. Fără Andrei, nu mai făceam eu fântâna ceia. El m-a găsit și m-a adus la Petrești cu mașina lui, preciză Gheorghe.
* * *
Andrei Vrăjitoru… Cum de nu l-a întrebat el imediat pe Gheorghe despre el. Era cazul să îl oprească imediat și să-l întrebe pe loc, atunci când Gheorghe aminti pentru prima dată, de numele Vrăjitoru.
Andrei Vrăjitoru…, cum de îi scăpase lui acest nume, cum de utase el de satul Petrești, de Moș Ion, de mătușa Vera?
Și deodată, gândurile l-au dus hăt, departe, spre acele timpuri, imaginile cărora îi apăreau din memorie, ca prin ceață…
* * *
Îl cunoscuse pe Andrei Vrăjitoru la Comisariatul Militar din Bălți, la încorporarea în serviciul militar în termen, împreună cu alți băieți. Ștefan era recrutat de la Stejăreni, iar Andrei – de la Florești. Dormiseră o noapte la Comisariat pe un pat din scânduri până a fi îmbarcați în tren.
Soarta a dispus să facă armata împreună, în Trupele de Grăniceri.
Erau permanent împreună. Inițial, la Centrul de Instruire a recruților, ulterior – la un pichet de grăniceri de la hotarul cu Polonia.
La un an de serviciu, Ștefan a fost primul care a beneficiat de concediul militar pentru a merge acasă.
Bineînțeles că trecuse și pe la părinții lui Andrei din Petrești. Moș Ion și mătușa Vera Vrăjitoru îl trataseră ca pe un fiu de-al lor.
La despărțire, mătușa Vera îi dădu pentru feciorașul ei din armată, o pungă cu plăcinte și nuci, și cu lacrimi în ochi, îl atenționase rugându-l să îi transmită și lui Andrei, să fie cuminți și ascultători. Andrei era singurul lor fiu.
La rândul său, Andrei, mergând în concediu, trecu, pe la părinții lui Ștefan, de la care îi aduse o pungă cu mere și cu diverse dulciuri.
* * *
Dar iarăși, cum de a uitat …, el are doar numărul telefonului de la domiciliu, al lui Andrei Vrăjitoru, ar putea să îl telefoneze chiar acum pentru a-l întreba de Gheorghe Pâslaru.
Ștefan răsfoi urgent carnețelul de notițe și îl telefonă pe Andrei.
Au vorbit despre multe. Și-au amintit trecutul și și-au povestit despre ceea ce fac ei în prezent.
– În final, Ștefan își întrebă prietenul:
– Andrei, îți este cunoscut un bărbat cu numele Gheorghe Pâslaru din Fetești?
– Gheorghe Pâslaru, Doamne, d-apoi acesta-i Andrei, cel care ne-a făcut fântâna cea vestită din sat. El ne-a salvat satul. El ne-a adus apa în sat. El ne-a adus viața. Mai rar, un asemenea om. Îl pomenește tot satul de bine. Dacă mă întrebi, se vede că îl cunoști. Transmite-i, te rog, complimente de la mine și spune-i că îl așteptăm în sat la Crăciun. Și să-i dea Dumnezeu multă sănătate, știi, el suferă de picioare. Da, am uitat, să-i spui că anul trecut, la fântâna pe care el a săpat-o, oamenii din sat au instalat o placă comemorativă, pe care au inscripționat numele lui și anii în care a fost săpată aceasta fântână, care este mândria satului, a spus Andrei.
-Bine, îi voi transmite, a spus Ștefan, dar poate că vorbești tu singur cu el? și îi transmise lui Gheorghe receptorul.
Acum, Ștefan nu mai auzea nimic din ceea ce se petrecea în jurul său. Un amalgam de sentimente îi dădură busna în suflet. Iar mai puternic decât toate, era sentimentul de rușine în fața lui Gheorghe și a lui Andrei, pentru cele întâmplate și pentru ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui Gheorghe, dacă Ștefan ar fi refuzat să îi examineze cazul.
Îi era rușine pentru milițienii care, fără a se clarifica pe loc, îl aduseră cu forța pe Gheorghe la Secția Raională de Milițue și îl întemnițaseră ca pe un infractor.
* * *
Gheorghe încheiase demult, discuția cu Andrei, când Ștefan își reveni un pic din gândurile sale.
– Gheorghe, scuză-ne pentru cele întâmplate, îl rugă brusc, Ștefan. Înțelege-i și tu: fiind tineri, ei încă nu au experiență de muncă.
– Se mai întâmplă, îl calmă cu blândețe, fântânarul.
– Țineam să te întreb, Gheorghe, ce ai de gând să faci acum, unde ai de gând să pleci? E târziu.
– La Bălți, vreau să plec la Bălți. Sora soției mele locuiește împreună cu familia chiar lângă Gara auto.
Convorbirea fu întreruptă de sunetul de telefon din partea ofițerului de gardă, care îi raportă lui Ștefan că miliția orașului Bălți reținuse o persoană din Stejăreni, aflată în căutare și îi solicită permisiunea să se deplaseze cu automobilul la Bălți pentru a o aduce.
– Da, vă permit, dar așteptați să îl luați cu voi până la Gara auto din Bălți, pe un prieten de-al meu, care se află acum la mine, la birou, răspunse Ștefan și reveni la dialogul cu noul său prieten.
– Gheorghe, dacă nu e un secret, spune-mi, te rog, de unde veneai atunci când ai fost reținut de miliție?
– Știi, Ștefan, eu am săpat, în viața mea, numai opt fântâni în opt sate din Moldova. Am construit opt fântâni în 25 de ani. Le-am făcut nu numai pentru bani, dar mai mult pentru suflet, le-am făcut pentru oameni. O fântână săpată în piatră face cât sute de fântâni săpate în lut ori în nisip. Aceste fântâni sunt, dacă vrei să știi, monumente de artă în piatră, care vor rămâne veșnic pentru viitoarele generații. Și în toate aceste sate, eu am lăsat câte o părticică din sufletul și trupul meu. Oamenii știu despre asta și întotdeauna găsesc vreun prilej să mă invite în satul lor ca să mă bucure cu ceea ce pot ei. Ba e hram în sat, ba sfințește cineva casa, mașina, ba e o nuntă ori cumetrie. Așa e viața și despre aceasta, nu vor scrie nici ziarele și nu va fi arătat nici la televizor. Dar atunci când m-au reținut milițienii, eu veneam din satul Vârtosu, de pe malul Nistrului, unde săpasem una dintre primele fântâni în stâncă. M-au invitat oamenii la hram, dar de fapt au strâns niște bani, pe care mi i-au dat. Ei știu că sufăr de picioare și că nu mai pot face fântâni. Oamenii ca mine, nu au de la stat, pensie de invaliditate, dar sunt ajutați de oameni, așa, fără mare publicitate. Acum, uite că m-a poftit și Andrei Vrăjitoru, să vin la ei, la Petrești, la Crăciun. Și dacă voi fi sănătos, mă voi duce numaidecât, a spus liniștit, Gheorghe.
Între timp, bătu cineva la ușă și apăru un milițian în birou.
– Domnule maior, am venit să îl invit pe prietenul dumneavoastră la mașină, plecăm la Bălți.
– Scuză-ne, Gheorghe, scuză-ne, prietene, pentru cele întâmplate, să-ți dea Domnul sănătate ca să le faci pe toate, pe care ți le-ai pus în gând și adresându-se către milițianul sosit, l-a atenționat: Luați seama, îl duceți pe Gheorghe până la întrarea în casă, fiindcă e bolnav de picioare.
– Va fi îndeplinit întocmai, răspunse milițianul repezindu-se să îl ajute pe Gheorghe, care încerca să se ridice de pe scaun.
Hamburg, 20 martie 2020.
