Câteva seri în urmă, la Teatrul Național MIHAI EMINESCU, în timpul spectacolului Krum (al Luminiței Țâcu după textul lui Hanoch Levin), gândeam o scenă pentru un spectacol de al meu, pentru care mi-am amintit de femela rechinului-taur. Mi-am însemnat pornitul scenei și paralela cu rechinii, iar înainte de somn am luat cartea lui Dorian Furtună Homo agressivus și mi-am precizat datele problemei: „Embrionii rechinilor-tauri (Carcarius taurus) au o proprietate ieșită din comun, care i-a surprins pe cercetătorii acestei specii de pești: cel mai dezvoltat dintre embrioni îi devorează pe toți ceilalți frați ai săi, astfel încât în final se naște unul singur. Acest fenomen se numește canibalism ultrauterin…” (Homo agressivus:De ce nu se opresc războaiele și violența? Chișinău: Lexon-Prim. 2015, p.23)
În spectacolul de aseară Tugati (actorul Ghenadie Gâlcă) se căznea cu întrebarea lui refrenică: cum ar fi mai bine – să facă dimineață gimnastica (mă rog, urmată de duș și toate celelalt) ori să o lase pe seara (când tot s-ar cere șu dușul și…)? În scena mea întrebarea, eventual refrenică, ar fi: cum e mai bine să se mă-nânce frații între ei – înainte ori după naștere? Că, dacă se mănâncă după naștere, văd părinții și se îndurerează, îndeosebi… mama. Că subtilitățile cu paternitatea la rechinii-taur și la oameni parcă… au ceva comun. În fine, scena abia se conturează, iar pentru care spectacol nici nu știu… Știu că după precizarea cu rechinii-taur am adormit, iar de trezit m-am trezit înainte de 4. Mi se întâmplă întotdeauna înainte de pescuit. Iar azi (deja azi) am convenit cu nănășelu să ieșim la câteva ore de bibăneală (până la prohibiția răpitorului),,, Cât mi-am încălzit și băut paharul de apă (rețineți – cu lămâie și miere), mi-am consultat poșta – să văd cine se prăpădește de dorul meu… După asemenea poștă, care somn, care reluare posibilă de un puișor de somn? Din București basabeanul american Mariu Marin îmi expediază o rezolvare grafică a unui proiect, în care mă implică, și-mi cere binecuvântarea. Cum să nu i-o? O plăcere rezolvarea grafică a proiectului!… Dragul de Vasile Nanea, consilier/atașat cultural în ambasada României la Chișinău, echipa ambasadorului Filip Teodorescu, continuă dialogul pe rețele comunicante (cu lumea receptivă) despre scriitorii basarabeni și literatura pentru copii, dar și despre frumoasa practică a întâlnirilor scriitorilor cu copiii în diferite proiecte atractive. Cuvinte frumoase de apreciere cu noaptea în cap… Mulțumesc, domn Vasile!
Motivul pescuitului îmi face legătura cu ziua de naștere a lui Victor Cirimpei, despre care se cuvine să vorbim mai pe îndelete – și nu doar că azi e sâmbătă… Motivul devenirilor a generat în literatură capodopere ori, cel puțin, a prilejuit lecturi captivante. În romanul bucureșteanului Ion Stoica Scriitorul te captivează plasticitatea, veredicitatea pașilor, treptelor inerente ale afirmării, ale devenirii. În alt roman, al bucureșteanului, Acasă, toamna, tot despre devenire e vorba, dar procedeul e retrospetiv. „Tudor Romașcan plecase din România cu peste patruzeci de ani în urmă. Fugise, trecând Dunărea înot pe la Cazane, într-o noapte noroasă. Nu era convins că, în sinea lui, fusese un anticomunist. Vinovați i se păreau oamenii și înlănțuirea întâmplărilor, oameni care se îndepărtau de adevăr și de omenie.” (Editura Ecou Transilvan, 2014, p.5) Fuga de acasă, fuga pe lume… „Biata mamă rămăsese singură. Tatăl meu murise în război. Dar pe de altă parte, biata mamă, știam că mama n-ar fi vrut cu niciun chip să mă întorc. Când i-am spus că vreau să plec, m-a îndemnat și ea să fug din țară. Dacă nu mă încuraja și mama, nu plecam. Am făcut bine că am părăsit țara. Cu toate riscurile. Astăzi aș fi fost mort.” (p. 103) Prețul devenirilor, plătit și de cel cu șansa, dar și de părinți… În roman dau peste o mai zgârcită linie interferentă – treptele devenirii marelui Brâncuși, ale cărui urme la Craiova protagonistul romanului le descoperă în biserică, unde Brâncuși, bursierul bisericii, a pictat catapeteasma dar a cântat și în cor… Plecat apoi și Brâncuși spre Paris… „În biserică se afla și mormântul unui poet, Vasile Cârlova, despre care ne-a spus ceva și domnul profesor de română Ion Lăudan…” (p.74) Și la Jack London devenirea scriitorului e captivantă… Și devenirea marilor pictori italieni, și devenirea marilor compozitori germani…
În efortul devenirii fiecare își e ceea ce vrea și ce-i reușește: ori câmp de luptă, ori șantier (inclusiv unul de autoconstrucție), ori laborator bivalent, în care poți fi și cercetătorul, dar poți fi și cobaiul de experiențe… Importantă e scânteia declanșatoare, interesul pentru propria ființare. Apoi intervine contextul competițional – în orice domeniu determinarea e strunită de cei mai performanți, mai buni, mai vorbiți, mai apreciați.
Blais Pascal afirma cu două secole înaintea lui Creangă: mă analizez și mă detest; mă compar și rămân satisfăcut. Humuleșteanul nostru o zice mai mustos: știu că-s prost, dar mă uit în jur și prind la curaj.
Când l-am cunoscut pe mai vârstnicul Victor Cirimpei, m-a descurajat amănuntul cu primele lui caiete de folclor din anii de școală și convingerea timpurie că acesta-i e drumul – folclorul. Eu, după examenele de absolvire, o apucam spre școala de aviație, spre cea de antrenor de fotbal… Un rătăcit! Mai devreme, după clasa a 8-a, au venit doi pedagogi să mă popească la Ștefan Neaga – cu acordeonul… Nu mi-a dat voie mama – prea devreme să mă duc pe lume. Am ajuns la facultatea de fizică și matematică mai întâi… Victor Cirimpei era deja școlit la Moscova, îndrumat de basarabeanul nostru Victor Gațac, ajuns personalitate de primă mărime între etnologii din capitala sovietică. Deși am avut cursul de folcloristică la Alecu Russo, nu acolo m-am îmbolnăvit de folclor. Adevăratele lecții le-am trecut în expedițiile folclorice, unde făceam echipă cu Victor Cirimpei și Sergiu Moraru, și unde-i descopeream cu modele de comunicare cu tot felul de caractere, cu tot felul de lume, între care deținătorii de mostre folclorice valoroase – cântece, povești, colinde, urături, snoave, reprezentații de teatru folcloric… – trebuiau determinați să le împărtășească și să răspundă la chestionarele veniților de la Academie.
Cred că Victor era cel mai pedant dintre folcloriști și mai corect cu repertoriile folclorice. Adică: nu se crampona doar la genul comic, tema lui de cercetare și scotea din orice informator dăruit toate câte le poseda respectivul.
În cei aproximativ zece ani de expediții de august (câte o lună în fiecare an) revelația unui adevărat laborator academic complex de folclor am avut-o în Crasnoilscul bucovinean, unde am constatat că genul dramatic folcloric, de care deja eu eram obsedat, are de ilustrare întreg repertoriul reprezentațiilor teatrale din cadrul sărbătorilor de iarnă – jocurile cu măști zoomorfe (Căprița, Calul, Ursul…), alaiurile pitorești (Mălăncile celebre aici) și piese cu subiecte realizate (Irozii, Ceata lui Bujor, Brâncovenii…).
Despre expediții… Programul alimentar era cel al drumeților – trebuia să ne descurcăm. De aceea ne opream (dacă era timp bun) și ne organizam wigwamul pe malul unui iaz – saci de dormit, pliante… Eu eram în echipă pescar. Mă trezeam la dimineață, pe la 3, iar când aveam deja suficient pește prins, îl trezeam pe Victor, care era bucătar bun… Pe Sergiu îl trezeam la urmă – degustatorul… Nimerea de pe somn icrele… (N-o să divulg aici cuvintele lui Victor în adresa lui Sergiu, care începea trapeza cu ceea ce ar fi trebuit să fie… desertul.)
Aporo, despre plecarea mea de la Academie în 1985 și scrisorile vigilente ale fostului meu conducător științific adresate primelor figuri din ierarhia sovietică de partid (în RSSM lui S.K.Grossu, în URSS lui M.S.Gorbaciov)… Victor Cirimpei a fost unicul coleg de la Academie, care i-a făcut replică publică lui Gheorghe Spataru (din afara Academiei a mai fost și apărarea lui Andrei Hropotinschi). În epocă era pericuilos să critici vigilenții…
Victor era captivat de personalități neordinare și de realizări neordinare, atât din contemporaneitate, dar îndeosebi din straturi geologice mai vechi. Iată, bunăoară, cum începe expunerea capitolului despre Urme vechi ale unor nume de personaje folclorice grotești la Ion Creangă: „Portretizați cu multă grijă de clasicul neordinar al scrisului românesc Ion Creangă, eroii literari Buzilă, Chiorilă, Flămânzilă, Gerilă, Lățilă, Lungilă, Nimerilă, Ochilă, Păsărilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Sarsailă, Setilă și Ursilă au la coada numelor (susținem ipotetic) tracicul il („puternicul”, „vigurosul”).
Cum s-a putut ajunge de la un de mult uitat nume tracic (substantiv și adjectiv) la un sufix-sufixoid al unor nume proprii românești?”
Aceste investigații paralele ale lui Victor Cirimpei sunt acum cunoscute, au fost publicate și în presă, și în culegeri de materiale, inclusiv în volumul lui de totalizare, făcându-l cioară albă între folcloriși, dar nu numai.
L-am descoperit echipat cu instrumente analitice (ca să evit critice) adecvate prin 1974, când mi-a oferit surpriza – la o agapă între folcloriști, la sector – dând în vileag o recenzie la volumul meu de debut Neîmpăcatul meșter. Despre debutul meu scrisese deja Ion Ciocanu, iar recenzia lui Victor a apărut la scurt timp în revista Nistru. Ziceam mai sus de laboratorul fiecăruia de cercetare și de creație… E firesc să mă credeți că eu citesc altfel, decât cealaltă lume, ceea ce se scrie despre mine. Iar Victor a scris și despre cum am înțeles eu fenomenul etnofolcloric teatral, dar și despre poeziile mele. Când eram mai tânăr, la 65 de ani, Victor Cirimpei m-a făcut – în plină Conferință Științifică – neordinar. Aproape m-a convins…
Mi-a rămas neîncheiată o polemică cu Victor, declanșată după ce i-am oferit volumul meu de proze Nuca lui Newton. Mi-a telefonat, în plină lectură, și mi-a complimentat prozele scurte. Apoi a urmat o pauză lungă – de vreo săptămână… Când a reluat motivul, mi-a zis că bucățile lungi mi-s ca la alții: așa s-a mai scris… Apoi a răbufnit și mi-a zis că l-am întristat cu felul meu de a trata sălbaticii.
Am o piesă, care se cheamă Care-s sălbaticii? A fost montată la Teatrul Național Satiricus – I.L.Caragiale, unde s-a jucat timp de zece ani. Motivul săl-
baticilor mi l-a provocat cartea scriitorului danez Arne Falk-Renne Călătorie în epoca pietrei, ajuns repetat, cu mari riscuri pentru viața proprie, pe câteva insulițe izolate din Oceania, dar atât de izolate și neștiutoare de lumea modernă, încât toate din epoca pietrei, inclusiv canibalismul, le-a constatat foarte… actuale… Ficțiunea mea aducea o delegație din trei sălbatici – din Oceania într-o localitate de a noastră, ambiționată să primească… delegații de care nu s-a mai văzut prin părțile noastre. Competiție neroadă. I-am pus față în față pe sălbaticii noștri cu cei veritabili… Am „topit” piesa într-o proză mai cu detalii și am ănclus-o în voumul respectiv.
I-am explicat lui Victor Cirimpei cum am putut, dar înțelegeam că ne mai trebuie o expediție – una între Australia și Guineea Bisau, unde a ajuns basarabeanca noastră Ana Ropot acum trei ani și… iată despre ce realități imeidate îmi scrie Ana, luminându-mă în materie de endocanibalism în Vanuatu, un stat pe mai multe sute de insule dintre Australia și Guineea: „În Vanuatu canibalizmul se mai practică. După cum am mai povestit, e o ceremonie foarte intimă, unde participă familia și membrii cei mai apropiați din trib. La spălarea, pregătirea și împărțirea decedatului se ține cont de statutul fiecăruia în trib și gradul de rudenie. Mâncând carnea decedatului, acesta devine o parte din tine, astfel prelungind să trăiească. Osemintele rămân în familie pentru a decora pereții colibei și a reaminti tuturor cine sunt și de unde vin, îndemnându-i să prețuiască viața și să înțeleagă că după moarte rămân doar oasele și amintirile despre om… Evident, nu am poze, pentru că nu fac parte din trib și nu am voie să asist la ceremonie.”
P.S.Porneam în alt fel alocuțiunea mea pentru Conferința Științifică de la Academie (20 făurar), consacrată lui Victor Cirimpei, care ar fi împlinit la 15 făurar 80 de ani, dar într-o comunicare de felul celor academice mi se părea cam străină. Aici însă… iat-o:
O situație paradoxală cu folclorul în Basarabia. Pe de o parte, Republica Moldova e semnatară a proiectelor UNESCO, referitoare la salvgardarea patrimoniului imaterial, pe de altă parte ministerul de resort a suprimat din instituțiile superioare de învățământ (catedrele filologie) practica participării studenților în expediții follcorice în contul practicii de profil. În același context, și folcloriștii Academiei nu mai au paragraful de finanțare și echipamentul modern pentru deplasare și imprimare a materialului folcloric în spații și la evenimentele, unde e evidentă prestanța acestui tezaur național. În consecință, nu prea îmbulzeală a tinerilor folcloriști la pragul Academiei. Cum să-i depistezi pe potențialii etnologi? Cum îi provoci să se developeze? Cum îi momești? Cine s-o facă? Rațiunea de stat?
Cum să depistezi constituțiile de structura lui Victor Cirimpei, Anei Ropot, Marianei Cocieru, Victor Pletosu și cum să-i momești, să-i îmbolnăvești de aceste frumuseți pe cei tineri? Numărul studenților e în scădere vertiginoasă, reformele necesare pornesc și vin din afară, considerentele cunoscătorilor – profesioniștilo din domeniul cercetării, culturii, pedagogiei – nu-s întrebate. Alegerile cronice din poligonul nostru au vectorul/macazul mereu „redactat”, deconsiderându-se firul incandescent al continuității, care e imperios de ocrotit în dimensiunea adevărului la el acasă.
…Și atunci prinzi paiul salvator/întremător întins de Victor Cirimpei – volumul lui de totalizare COMICUL folcloric,literar, politic-național ori mai recitești Ecleziastul, încercând cu măseaua de minte refrenicul deșertăciunea deșertăciunilor.
22 februarie 2020
