Natalia și Gheorghe Grosu din Stejăreni s-au căsătorit din dragoste și anii treceau fără ca în familia lor să apară copii. De aceea, cuplul a decis să recurgă la adopție.
Căutările insistente au rămas în urmă în ziua în care cei doi au fost telefonați de conducerea Maternității de la Chișinău, pentru a se prezenta acolo de urgență, deoarece apăruse un copil, care urma a fi adoptat.
* * *
Soții au aflat de la medicul-șef că noaptea trecută, o femeie necunoscută lăsase la ușa maternități, un băiețel născut în condiții de casă, pe care ei aveau posibilitatea să îl adopte. În clipa în care l-au văzut pe micuț, ambii au simțit că acesta le este fericirea și viitorul.
Era un băiețel sănătos, cu greutatea perfectă, de 3,5 kg.
Soții Grosu erau în al nouălea cer de bucurie.
L-au numit Petrică, așa ca pe tatăl lui Gheorghe.
Cât privește adopția, noii părinți au decis să îi dăzvăluie copilului taina abia când acesta urma să facă majoratul. La optsprezece ani, argumentau ei, omul e aproape matur, ceea ce îl va determina pe fiu să își accepte trecutul și să facă față stresului.
După perfectarea actelor de adopție, Natalia, ca o adevărată mamă, a mers în concediul de îngrijire a copilului.
* * *
Petrică creștea și se dezvolta la fel ca ceilalți copii și soții Grosu nu mai conteneau să se minuneze de frumusețea de băiat.
Acest odoraș i-a unit mai puternic și le-a adus încrederea în ziua de mâine.
Visau să îl vadă mare, să îl petreacă la facultate, cu sacoșele pline, așa cum îi petreceau pe ei, părinții, să îl căsătorească să își crească nepoții. Nimic mai mult decât ceea ce își doresc părinții de obicei.
* * *
Timpul zbura și odată cu trecerea acestuia, creștea și Petrică. A mers la grădiniță, apoi a devenit elev. Toate – bune și frumoase până la un timp.
* * *
Necazurile au început pe când Petrică ajunse în clasa a cincea. Inițial, învățătorii s-au plâns de faptul că băiatul venea nepregătit la ore și absenta nemotivat de la lecții. Pentu Natalia și Gheorghe, noutatea a fost ca ninsoarea în plină vară.
Au încercat să discute cu el, și ei, și învățătorii, dar situația rămânea aceeași. Petrică asculta cu capul plecat când i se vorbea și contunua în același hal.
Într-o zi, băiatul nu a revenit acasă de la școală. L-au căutat până noaptea târziu. A fost găsit de milițieni în subsolul unei clădiri din centrul orașului și predat părinților.
Părinții au mai făcut o tentativă de a afla cauza pentru care, fiul lor fuge de acasă, dar acesta parcă luase apă în gură. În următoarele câteva zile, parcă se mai liniștise, dar la scurt timp, a fugit iar de la școală și nici acasă nu a mai revenit.
Tot milițienii l-au găsit, doar că în alt subsol și de această dată, fugarul a fost luat la evidență pentru comportament delincvent.
Între timp, Natalia și Gheorghe au aflat cauza problemei copilului – i se spuse că a fost înfiat. „Au avut grijă” băieții din mahala, cu care el se juca.
Părinții au încercat să îi explice că este vorba de o minciună, dar Petrică – nici să îi audă.
Mai dispăruse o dată de acasă. Apoi iar și iar ajungând a fi până la urmă, în vizorul permanent al Inspectoratului pentru Minori al Secției Raionale de Miliție.
Aceste necazuri îi aduse pe părinți la limita disperării. Și mai trist era faptul că părinții nu mai credeau că vor depăși o asemenea situație.
Dimpotrivă, fiul devenea tot mai agresiv și chiar începuse a le răspunde pe un ton ridicat.
Pedagogii lăsaseră mâinile în jos, iar cât privește miliția, culmea! – Natalia și Gheorghe aveau deja impresia că cei de la Inspectoratul pentru Minori nu făceau altecva decât să vâneze vreun caz de infracțiune din partea băiatului, ca să aibă temei pentru a-l trimite la o colonie pentru minorii delicvenți, așa precum îl și amenințau milițienii.
* * *
Când a evadat ultima dată de acasă, căutările au durat trei zile și fără vreun rezultat. Cazul a fost sesizat de Miliția Judiciare pentru anunțarea în căutare a băiatului în calitate de persoană dispărută fără urmă.
* * *
Șeful Miliției Judiciare, Ștefan Cibotaru, luând cunoștință de materialele cazului, a decis să se ocupe personal de acesta. A purtat discuții cu inspectorii pentru minori, cu părinții, cu învățătorii, a stabilit cauza evadării de acasă și locul unde s-ar fi putut afla minorul.
Miliția l-a găsit în cinci zile la Autogara din orașul Bălți, fapt despre care, a fost informată Secția Raională de Miliție din Stejăreni. Ștefan a dispus aducerea lui Petrică la birou, unde i-a invitat și pe părinții acestuia. Nu avea cum rămâne indiferent la o asemenea tragedie din familia lui Gheorghe, cu atât mai mult, cu cât era originar din Stejăreni și coleg de școală, unde mai pui că au și copilărit împreună.
Stefan înțelegea că Petrică, după atâtea peripeții și „convorbiri cu caracter educativ-profilactic“ inițiate de părinți, învățători și colaboratori de la Inspectoratul pentru Minori, era deja „imun” la orice i s-ar fi spus căci nu mai credea nimănui. Supus atâtor proceduri birocratice, Petrică ajunse să se simtă singur în aceasă lume, un orfan de care toți se ascundeau după legi și instrucțiuni și căruia doar i se impunea să urmeze indicații fără a mai fi auzit și înțeles.
Prin urmare Ștefan a decis să inventeze o metodă noua de convorbire cu Petrică – una individuală.
Părinții nu acceptaseră nici în ruptul capului, să îi recunoască lui Petrică, adevărul despre adopția acestuia. Ei aveau temerea că i-ar putea face mai rău până la eventualitatea unei tragedii.
* * *
⃰În scurt timp, minorul a fost adus la biroul lui Ștefan. Văzându-l murdar și tcu fața slăbită, Natalia izbucni în plâns.
– Așază-te, Petrică, îi propuse Ștefan. Fugarul se așeză încet pe scaun. A urmat o clipă de tăcere.
– Petrică, de ce fugi de acasă? – îl întrebă încet Ștefan. Băiatul ședea cu capul plecat refuzând să răspundă.
– De ce fugi de la părinți?, continuă liniștit Ștefan.
– Eu nu am casă, eu nu am părinți, îi reproșă Petrică.
– Și de unde ai luat-o tu că nu ai avea părinți? – se arătă nedumerit Ștefan.
– Băieții mi-au spus, îi răspunse Petrică.
– Ehehei, păi dacă ai sta tu să asculți tot ceea ce îți îndrugă băieții din mahala, viața ta ar fi ca în poveștile lui Ion Creangă, sări Ștefan. Apoi adăugă pe un ton cu adevărat familiar:
– Știi, Petrică, eu sunt de baștină, din Stejăreni, am copilărit împreună cu tatăl tău, suntem prieteni, cunosc bine familia ta, dar în posura mea de milițian, nu am auzit de una ca aceasta, cum că părinții tăi ți-ar fi vitregi, de aceea îți propun să solicităm acum de la Arhiva Oficiului Raional al Stării Civile, o copie a adeverinței tale de naștere, care să precizeze cine îți sunt părinții adevărați. Acolo, se păstrează documentele de la nașterea ta, și în ele, e scris adevărul, încheie ofițerul.
Pentru Ștefan, era cert faptul că în cazuri precum cel de față, în actele Oficiului Stării Civile, figurează numele actualilor părinți. La auzul acestor cuvinte, Petrică își ridică privirea.
În prezența tuturor, Ștefan telefonă la Oficiul Stării Civile solicitând eliberarea de urgență, a copiei adeverinței de naștere a lui Petrică, act în care urma să fie indicată identitatea părinților biologici.
Chemă un milițian din subordine, căruia îi ordonă să meargă la Oficiul Stării Civile, unde să ridice documentul pentru a-l aduce la birou. Petrică deveni numai ochi și urechi.
Să fi tecut vreo 20 de minute, când milițianul reveni cu un plic sigilat, pe care i-l înmână lui Ștefan. Ștefan luă plicul, îl examină cu luare-aminte și zise:
– Petrică, în acest plic, se află copia adeverinței tale de naștere, unde este indicat cine îți sunt părinții. Eu nu știu ce scrie în ea. Poate că sunt indicați acești părinți, dar poate că alții, dar de un lucru sunt sigur – acolo este scris adevărul. Dă-mi cuvântul tău de onoare că vei reacționa la această informație ca un bărbat adevărat!
– Bine, se uni Petrică.
– Atunci, deschide-l singur: e totuși adeverința ta, îl îndemnă Ștefan întinzându-i plicul.
– Petrică luă plicul în mâini, îl privi îndelung, de parcă i-ar fi fost teamă să îl deschidă…
Prea oficial arăta acel plic. Cele trei ștampile de pe clapa de sus, la locul unde era lipit, îi confereau o notă de magie și sugerau că ar fi fost vorba de o mare taină.
– Hai, deschide-l, nu te teme, îl încurajă iar Ștefan.
Petrică deschise iute plicul, scoase adeverința de naștere, începu să o citească și încremeni brusc cu ochii pe ea. După câteva clipe, se repezi la părinți, îi cuprinse și căzu în plâns. Natalia și Gheorghe și-au îmbrățișat, la rândul lor, copilul și plângeau deja cu toții. Se ajunse la o scenă emoționantă, ce nu putea fi privită fără a scăpa o lăcrima.
Ștefan așteptă tăcut ca cei trei să se ogoiască din plâns, după care i se adresă băiatului:
– Acum ai înțeles, Petrică, cine spune adevărul și cine minte?
– Da, răspunse Petrică.
La despărțire, Ștefan i-a spus:
– Îți fac cadou adeverința, cu tot cu plic, e doar a ta. Poți să le-o arăți celor care te mint.
* * *
La nici două săptămâni, Națalia și Gheorghe îl vizitară pe Ștefan la birou. De această dată, cuplul arăta categoric diferit radiind împlinire și dragoste de viață. Înțelegerea, încrederea și bucuria se reinstauraseră în familia lor.
– Ștefan, cuvintele nu ne ajung ca să îți mulțumim pentru tot binele pe care ni l-ai făcut, exclamă Gheorghe adăugând: „Petrică e bravo, poartă plicul permanent cu el în ghiozdan”.
* * *
Se scurseră mulți, mulți ani.
Ștefan trecuse cu traiul într-un alt oraș fiind avansat în funcția de șef al Secției Raionale de Miliție.
Era o zi de octombrie, când dis-de-dimineață, îi sună telefonul la birou, ca să ia receptorul și ce să îi audă urechile – de la celălalt capăt al firului, i se adresa Gheorghe Grosu pentru a-i solicita audiența. Și cum te-ai încumeta să îi refuzi un atare gest, unei persoane, împreună cu care ai copilărit?
În jumătate de oră, Natalia și Gheorghe Grosu își făcuseră deja apariția la birou.
Ambii erau bucuroși și zâmbitori. Numai cum se salutaseră, Gheorghe scoase din sacoșă o sticlă cu vin, un păhărel, o pâine și așa precum o cere tradiția străbună, îl invită pe Ștefan și pe soția acestuia la nunta fiului lor, care urma să fie jucată în capitală. Ofițerul încerca să se adune pentru a închega un răspuns pe potrivă – vestea despre căsătoria lui Petrică prea îl luase pe nepusă masă.
Adevărul e că se mai întâlnise el cu cei doi după problemele avute cu fiul, dar tot evita în mod intenționat, să îi intrebe despre acesta. Știa el că familia demult își redobândise liniștea, de accea ezita să le mai amintească de vechea istorie.
Acum însă, după vreo doisprezece ani, chiar era nerăbdător să afle cum o mai duce băiatul.
– Cum o mai duce Petrică, ce mai face? – întrebă cam stângaci, Ștefan.
– Știi, Ștefane, începuse Gheorghe, după acea discuție cu tine, slavă Domnului, nu am mai avut probleme din partea lui Petrică și se vedea că el nu uita cuvintele spuse de tine. Se vedea că tu ai devenit un exemplu pentru el. Deseori, vorbeam în familie despre tine, despre munca pe care o faci. Mai târziu, după ce a absolvit școala medie, el ne-a spus că își va face studiile doar la Școala de Miliție din Chișinău, deoarece dorea să activeze în Miliția Judiciară, asemenea ție. Așa s-a și întâmplat: după absolvirea Școlii de Miliție, Petrică a rămas să lucreze la Chișinău, unde activează până în prezent, la Miliția Judiciară. Știi, suntem mândri de el și îți suntem recunoscători. Fără ajutorul din partea ta, cine știe la ce s-ar fi ajuns atunci, Doamne-ferește… Apoi întrebă retotic:
– Cum să nu ne fiți la nuntă? Petrică mi-a spus că fără tine, nici nu începe ceremonia.
– Bine, bine, vom veni, neapărat vom veni, răspunse Ștefan mai mult automat, în timp ce gândurile îi călătoreau hăt, cine știe pe unde, învăluindu-l cu amintiri din trecutul îndepărtat…
Ei bine… ce s-ar fi putut întâmpla oare în cazul în care…
Hamburg, 4 septembrie 2019
