POEZII în vers alb
CUVINTE
Nici astăzi nu mi-au încăput cuvintele în palmă așa că cei ce mă priveau cu ochii știrbi mi-au așezat mâna dreaptă peste cea stângă
Apoi au cântat și mi-au șoptit numele
Cuvintele fără soartă s-au îngropat într-un șanț lângă zidul odăii în care mi-am cusut rochia de mireasă
N-am avut timp să-mi pun arătătorul pe rană
La picioare mele era un mușuroi de furnici și un urlet al gândului care nu vede oameni
Nu vă mai mirați, nu aveți ce vedea…
PORUNCI
Nu mai caut durerea aceea care era de un ridicol aproape nesuportabil
Lăsați-mă să zbor de pe acoperișul casei, să-mi strivesc aripile până la os ca atunci când potopul din al nouălea cer îmi ascunsese soarele într-o frunză de pelin
Niciodată în restul anului nu rămâi atât de singur și atât de răzvrătit așteptând în zadar pasărea din secera lunii
În jurul meu au rămas penele din poruncile de la rădăcina putrezirii
IERTAREA
Tu care știai să râzi, abia de icnești
Răutatea ta se umple de amintire și gura îți sângerează din loviturile pumnalelor neîmblânzite și otrăvitoare
Tu care știai să plângi ca într-o poveste pustie, prinde mâna mea goală și adulmecă-mi sângele din haita care urlă fără lună
Nu-mi schimba umbrele copacilor în care dorm păsările bolnave de cer și de vânturi palide
TU ești cel căruia i se cuvine iertarea
POPAS
M-am oprit
Spre a goli cerul de corbii veșniciei cu sufletul exilat și cu graiul amanetat unor zei ilegitimi
Nici o voință nu-mi poate pune cătușe, pentru că aparțin unei bărci și unui mal cu mesteceni plini de semne gramaticale stupide
Valul mă duce mai departe fără să-l întreb, fără să-l ascult, fără să-l îndur și fără să-i spun seara rugăciuni cu vocea mea disprețuitoare
Și-apoi am plecat mai departe
FRICĂ
Arată-mi cât de tare mă disprețuiești ca să știu cum aranjez anotimpurile după asfințit
Poți să-mi treci cu vederea păcatele și pantofii murdari de clei osos
Ți-am întors spatele fără să-ți cer voie apoi s-a făcut o toamnă cumplită și îngerul tău păzitor a izbucnit în plâns și și-a șters lacrimile pe urmele tălpilor mele
Te izbăvește, lăsând în voia nopții vuietul care nu îți recunoaște plânsul
Nu-ți fie frică
SUPRAVIEȚUIRE / exerciții de regăsire
Inventez pretexte care să mă rupă de realitate, să-mi golească ochii de lacrimi și să-mi astupe rănile mucegăite necuvenite.
Existența mea depinde de culoarea ceaiului și de gustul ciocolatei amare mâncate dimineața pe stomacul gol.
De aceea când mă gândesc la singurătate și la urma inelului de pe degetul nechibzuit, îmi vine să vomit într-o baltă cu broaște țestoase.
Se poate supraviețui frigului și priveliștii nefirești cu cei fără de scăpare!
Dacă e să vorbim despre supraviețuire…
DE CE
De ce cuvintele nu îmi iau apărarea și de ce verbele cad în genunchi la ecoul glasului tău
De ce mila e strânsă în pumnul cu leșul unui greiere care nu murise la timpul potrivit și așteptase prefața asta stupidă care vorbea despre viața de apoi
De ce iertăm cruzimea cuvintelor însăilate de croitori cărora li se zice „poeți”
Pentru că sufletul tău este izbăvit pentru nesomn
De la Revoluția franceză încoace, stăm de veghe într-o cușcă așteptând vânătorii
FÂNTÂNA / exerciții de regăsire
Poți să arunci pietre în fântână dar nu mă întreba dacă mi-e sete sau dacă mai sunt caii răniți dintr-o ploaie grea căzută ca oboseala actorilor după ultimul spectacol
Aveam gura arsă de necuvinte și nu era vina fântânii rănite că apa mirosea a sălciu și a tulbure
Puteam să fiu un miez dintr-un ceva dar lumina s-a micșorat și ultimul spectator s-a ascuns într-o piatră pe fundul fântânii
Vezi?
Nu întunericul este de vină…
PRIVILEGII
Pentru tine deschid repede ușa și primenesc cerul cu zâmbetul meu
Jur pe fantomele lui Hamlet că am să te aștept pe colțul unui scaun dintr-o duminică îngândurată și o să fac focul în sobă cu pene de păsări obosite care își uitaseră cuiburile la sudul unui motiv de divorț
Este un privilegiu să ai totul și să nu aștepți nimic
Dacă tot vorbim despre privilegii
POEZII cu rimă
REGI și SCLAVI
Ne naștem din regi și din sclavi anonimi
Sigilii și lanțuri purtăm în destine
Și trecem prin timpuri, sub glugi serafimi
Ca vrednici supuși îndurând lumi creștine
Din lut ne-am născut, din pământ și din fier
Eternii urmași, neînfrânții războinici
Cu sângele dac, într-un tainic cazier
Istorii au scris învățații duhovnici
S-au scris să se știe prin câte-am trecut
Izbânzi absolute, nedrepte înfrângeri
Și datini salvate din timpul tribut
Cu lacrimi, trădări și umile constrângeri
Am fost grăniceri la margini de ramuri
Iubind, am salvat roabe păsări din cer
Curaj când au prins, scăpat-au de hamuri
Salvând orizontul cu propriul mister
Să fim împreună mereu cum am fost
Nestins Univers, convenabil blestem
Soldați anonimi stând de veghe în post
Cu arma trecută prin mir și poem
CÂMP de LUPTĂ (pamflet)
Nu mă grăbesc să-ajung în Infinit
Și nu mă duc de boli sau bătrânețe
În uterul din care am venit
Cu versul mort și bigudiuri crețe
Mi-e dat să lupt din greu pentru poeme
Predestinată liniei întâi
Și simt în cord penițe strânse-n cleme
Să nu îmi curgă sângele călâi
Câmpul de luptă este un caiet
Atâta am și nici nu cer în plus/ favoruri
Dar uneori beau vinul cabernet
Să mă energizeze noi fioruri
Moartea îmi pare tristă fără coasă
Atunci când merg pe sfoara cu hârtoape
Ca un circar ce nu mai are plasă
La un spectacol vechi cu muze țoape
N-am trese, nici insigne, decorații
Deși particip veșnic la paradă
Încerc să mă susțin prin declarații
Într-un discurs cu iz de limonadă
Am hărăzit poetic versuri noi
Și simt pe piept cămașa asudată
Când bunul Dumnezeu e un copoi
Ce mă vânează, fiind necenzurată
Nu-mi curg bale festive de renume
Pentru un joc perfid la cacealma
Și nu aștept nici laude postume
Eu o să scriu până-oi anchiloza
SMIORCĂIALĂ
De-atâta poezie smiorcăită
Hârtia încetează să respire
E sugrumată, moartă și zdrobită
Sub lespezi peste tot în cimitire
Eu scriu când nu iau noaptea somnifere
Și-n rătăcirea minții mă gândesc
Dacă s-ar cuveni să gust din miere
Când viespi otrăvitoare mă pândesc
Se-adună pe hârtie multe rânduri
Noian de versuri, patimi și cerneală
Risipă inutilă-n zeci de gânduri
În timp ce mă cuprinde-o îndoială
Poemele în stare sulfuroasă
Se strâng la bal mascat de muribunzi
Poeți ca lăutari de speță joasă
Sunt tot mai mulți, lipsiți de har, rotunzi
Înfrânți ca vechii zmei dintr-o poveste
Cu feți frumoși și zâne troglodite
Nici Dumnezeu nu mai avea proteste
Și îi privea cu lacrimi podidite
Cum versul decedase chiar din fașă
În locul lui denivelări de-a valma
Stingheră existență nevoiașă
Greii sunt pumnul și cei slabi sunt palma
Epilog
De-o aroganță fără margini geme
Hârtia albă strânsă cu duiumul
De-un trib de bâlbâiți ce scriu poeme
Și din penița lor se-adună scrumul
Mă-atinge o tristețe fără țară
Trăiesc pierdută un sfârșit de lume
Când cărturari de vază aprobară
Poeme odioase în volume
PARASTASUL de cuvinte
Mă chemi la parastasul de cuvinte
Un ultim bun rămas dintr-un ceaslov
Nedescifrat azi prin altare sfinte
De gânduri resemnate în alcov
Într-un festin ce pare o ruină
Doar pentru doi actori triști debutanți
Inviți la cină-n taină și-n surdină
Poeți și mimi în rol de figuranți
Ți-am fost o muză stinsă din cenușă
Am ars pe rug catrenele de dor
Cu mâini și vise strânse în cătușe
Eu te-am urmat prin lumile ce mor
Îmi arde gândul într-un foc ateu
Și umbra mi-e uscată în catren
În timpul meu uitat de Dumnezeu
Pot fredona din psalmi doar un refren
Să închinăm pocal cu lacrimi sfinte
În rol de regi căiți suntem azi noi
Pe buze otrăvitele cuvinte
În resemnarea zilei de apoi
AUTOPSIE
Nici vârsta mea, nici mintea și nici trupul
Nu îmi dau voie să te țin aproape,
Deși am crezul, fără nici un scrupul,
Deplina fericire o să-mi scape.
Un târnăcop îmi taie carnea vie,
Neliniștit scheletul dă să fugă
La morga, cu depozit de sicrie,
Ascuns în carapace, sub o glugă.
Simt inima cu valvele fibroase
Si-aud cum bate cuie-n oase vântul;
Un cardiac chirurg, cu unghii roase,
Uitase să depună jurământul.
Alt medic, chiar legist, atins de-o goangă,
Nebunului, îi smulse câte-un deget,
De spaimă tot privesc către falangă,
M-ascund în morgă fără ca să preget.
Altui nebun îi smulse chiar femurul
Alcătuit din zeamă și mucoasă
De groază, m-am legat de gât cu șnurul…
În loc de bisturiu avea o coasă
La vârsta mea o să mă rog la moaște
Când tu ești rezident la chirurgie
Și dacă-aș știi că dragostea renaște,
Chiar eu mi-aș face câte-o autopsie.
FERICIREA
Nu pot atinge, încă,fericirea
Doar am trecut ușor tăcând prin ea
O umbră este, prevestind iubirea
O clipă frântă din aripa mea.
Nu pot atinge încă nemurirea
Dar mă îndrept solemn visând spre ea
Eu singură păstrându-ți amintirea
În ceasuri irosite-n urma mea
Nu pot ajunge încă la răscrucea
Cu visele curate, fără poartă
Pe umeri duc și talere și crucea
Ce stă de strajă lumii fără hartă
Nu pot atinge încă deznădejdea
La capătul luminilor de ceară
Renaște din cenușă iar nădejdea
Din flacăra ce arde alb-amară
Nu pot atinge încă infinitul
Plutesc pe mări regrete și păcate
Spre lumea fără țărm ascunsă-n mitul
Poveștii de iubire vinovate
Încă nu pot atinge rătăcirea
Și nici lumina lunii sub alt cer
Oglinzile pierdut-au strălucirea
Sunt vagi reflexii-n visul efemer
Nu pot atinge încă fericirea
Un dar trimis demult de zeii cinici
De veacuri făurind orânduirea
În falsele credințe de duminici
Nu pot atinge încă fericirea
Doar am trecut ușor pe lângă ea
ISTORII
Ne naștem din regi și din sclavi anonimi
Sigilii și lanțuri purtăm în destine
Și trecem prin timpuri, sub glugi serafimi
Ca vrednici supuși îndurând lumi creștine
Ne naștem din lut, din pământ și din fier
Prea simpli urmași, neînfrânții războinici
Cu sânge de dac, într-un tainic cazier
Istorii au scris învățații duhovnici
S-au scris să se știe prin câte-am trecut
Izbânzi absolute, nedrepte înfrângeri
Și datini salvate din timp nenăscut
Cu lacrimi, trădări și umile constrângeri
Am fost grăniceri la margini de ramuri
Iubind am salvat roabe păsări din cer
Curaj au tot prins scăpate din hamuri
Salvând orizontul cu propriul mister
Împreună să fim, împreună am fost
Ca într-un etern convenabil blestem
Soldați anonimi stând de veghe în post
Cu arma trecută prin mir și poem
Ca să-nțelegem că toți deopotrivă
Suntem născuți dintr-un simplu pretext
Iubirea de țară nu-i plută-n derivă
Timpul e martor fidel în context
ALVIȚA (pamflet)
Furtunile se-adună subit și violent
Precum un souvenir din piatră biliară
Într-un discurs patetic cu glas incoerent
Al unui prizonier uitat în călimară
Calc liniști în picioare cu versul meu greoi
La tine mă gândesc cât încă sunt tâmpită
Îți scriu poeme blonde pe infinite foi
În timp ce gust un vin, din via nestropită
În lacrimi mă înec la fel ca-n alte dăți
Când nu pot să compun poeme închegate
Văd marea de poeți având priorități
Să publice noi cărți cu versuri nestemate
Nu îmi amintesc formula din penița
Rețetei de succes, să o aplic de mâine
Dar totuși îmi fac timp să mai degust alvița
În timp ce o miros cu nasul meu de câine
NOU-VENITĂ
Îți par a fi venită dintr-un tărâm cu fluturi
Eliberată sclavă de trudă și osândă
Din turnul cu eroii care plătesc tributuri
Cu mâinile-n cătușe și vocea tremurândă
Cu aripi netăiate, încă mai pot să zbor
Prin lumi ce-s nepătrunse de veșnice mirări
Realități ascunse în veacul trecător
Stă timpul bun supus, de-un veac în abdicări
Îți par a fi venită dintr-un oraș pustiu
Al unui basm real cu fragede făpturi
Închis în fantezia nebunilor ce scriu
Și își purtau povara ca-n vechile scripturi
Puterea nopții însăși, incert se readună
Bat clopote de lut în galaxii murinde
Nebunii joacă noaptea țintar sub clar de lună
Tot ei vor fi stăpâni și tot ei ne vor vinde
O vară indiană așteaptă sclavi de fluturi
Cu aripi colorate în caruselul fricii
Și-un viitor nesigur ce stă în așternuturi
Au devenit rutină și nesfârșite vicii
Îți par a fi venită dintr-un tărâm de fum
Prin ochii tăi mă vezi ca pe un nou trofeu
Culoarea nebuniei și poză de album
A ta Euridice, tu – veșnicul Orfeu
OVUL
Acum când primăvara dă în pârg
Și toți hormonii se reactivară
Mă-mbrac într-o cămașă de la târg
Mă pieptăn și-mi aprind iar o țigară
Nimeni nu știe, nici măcar jurnale
Aceleași știri, pe frontul dinspre nord
Într-un declin de puncte cardinale
Aștept noi întâmplări vibrante-n cord
Aceleași atitudini în risipă
Mă hidratez cu vinul alb din cupă
Fumez singurătatea dintr-o pipă
Și port o fustă veche minijupă
A mai rămas speranța în odaie
Mai trece cate-un doctor somnambul
Ursuz cu respirația greoie
Să-mi fecundeze noaptea un ovul
NEMURIRE
Retrași într-ale noastre când nu mai vrem nimic
Degeaba ne îmbie miresme de cuvinte
Ne oxidăm pragmatic când timpul prea calic
Ne traversează veacul tăcut și prea cuminte
Sătui de-atâta caznă și toate câte sunt
Ne adormim cu gândul la basme ideale
Din anii tinereții, cândva un amănunt
Abia de mai respiră, ceasornicele goale
Iubiri elementare ne-au traversat trecutul
Când toate ne-au fost puse în ranița din spate
Mărirea și durerea, suișul, nevăzutul
Înscrise în caziere, scadențe anexate
O mână resemnată ce parcă ne deschide
Palatul de cleștar din basme ametiste
Se lăfăie-n saloane cu muzici schizoide
A clipei tinerețe din lumile-anarhiste
RESTURI de CAL
Ca o cortină seara se-așterne peste scenă
Se-ncheie o poveste ce n-a mai fost jucată
Se face întuneric și-mi trec idei prin venă
Și de prea multă artă, regia-i cenzurată
Trecând de miezul nopții adun în palma mea
Toți fluturii din lume cu aripa-n cangrenă
Din lumea lor bolnavă ce-n veci îi adormea
Cu diagnostic vechi pretins a fi migrenă
Pe care drum s-apuc, spre care stea polară
Ce-mi luminează calea în carul mare-al sorții
Când umbre inegale și clipa glaciară
Mă urmăresc fatal în zile și-n proporții
Visam să pot ajunge la poarta de opal
Să dorm pe solul minții în oarba pustnicie
Cu urme de copite și resturi dintr-un cal
O lumânare veche să-aprindă o făclie
Visam să pasc iar turme pe muntele de aur
Izvorul de iluzii să traverseze stele
Mă încerca un gând, convalescent balaur
Venit din lumi străine cu basme despre iele
Ciudatul vis se naște din rădăcini de plută
Și înflorește parcă din muguri de coroană
Pe calul meu de ceară din iapa nenăscută
Duc lemnele cu droaia spre iarna ta orfană
De îmi întorc iar chipul, către-nceputul lumii
Să văd fantasme mândre, strămoșii mei de fier
Veniți din vremuri stinse, și-n urma lor postumii
Cum și-au croit destine sub luna altui cer
Aș vrea să văd lumina din lacrima adâncă
Să mă aștepte-o barcă din scânduri creștinate
Pe plaja eșuată de veacuri sub o stâncă
La care mai veneau, supușii zei să-noate
SĂRACĂ
Sunt prea săracă Doamne, să cumpăr și să port
Pantofi urâți și ieftini ce prea puțin durează
Mai bine-nchid centrala de mâine cu efort
Și strâng un ban cerșit să-mi iau pantofi de vază
Sunt prea săracă Doamne, să-mi cumpăr rochii rupte
Vâscoze și poplinuri rămase de ocară
Vreau să mă port distins, cu fițe ne-ntrerupte
Cât sunt în casa mea, arcușul de vioară
Sunt prea săracă Doamne, ca să cerșesc pomană
Să stau lângă biserici să tot aștept un mort
Să dau cinci acatiste din banii de tocană
Să iau marele premiu la loto pronosport
LAURI
Hipnotizată fiind, de trecerea prin timp
Prea frământate ceasuri se lăfăie-n risipe
Când calde amintiri desprind din anotimp
O pulbere de-atomi cu minunate clipe
Nu știu de unde vin și visul mi-e uimit
Văd însă foarte clar cum dau scării ocol
Și ochii mi-i închid în nesupusul mit
Ce trece ca un duh prin fum de turnesol
Sunt suspendată-n zori pe-un raft de bibliotecă
În camera învinsă, tristețea guvernează
Pe șiruri lungi de cărți e-o liniște aztecă
Și-o pulbere de prafuri în straturi ce veghează
Pereții-s scorojiți și lampa este stinsă
Ideile în fașă, demult au adormit
Și timpul a-mpietrit ca o statuie-nvinsă
De-atâta veac apatic de scris/vers compătimit / de scris și necitit
Se pare că-n curând o carte vă dedic
Și greieri vor scanda în praful ce oftează
Văzând cum cerul meu se umple cu nimic
Cocliții lauri verzi, mai tare se-oxidează
ONOR
Se dă din cap onorul, fanfara stă pe soclu
Fastuos e tricolorul ce flutură pe scară
Și cai vopsiți în negru ce poartă toți monoclu
În marșul triumfal al morții de ocară
Tu vei purta pe umeri sicriul cel din urmă
Acest convoi de doliu îl recunosc chiar eu
Și caii cu pampoane, coroanele din sârmă
Cel mai bogat vestigiu, va fi mausoleu
Sunt agățate trese pe haina ta de gală
Chipiul se bombează de prea mult dat onor
Cutia craniană e-o cavitate goală
Când nici un cord nu bate în pieptul dezertor/ pe raft la abator
Funest tărâm de umbre uitat de prădători
Ca lilieci gigantici și ca dragoni târzii
Ai unor ere-n care tâlharii zburători
Răpeau comori ascunse în văile pustii
Rămâne numai umbra, o funie și nodul
Din viața ce a fost, când acră, când amară
Aici în dricu-acesta de zdrențe/ gușteri vă e locul
Voi ce mai pe nimica ați fi vândut o țară
PATRIOTISM
Nu mă aplec deloc sub semnul crud al fricii
Când lupta ce o duc mă poartă singular
Nu sunt o oarecare la temelia crucii
Am crezul neînfrânt în fluxul vascular/ și visul temerar
Pe frontul meu nocturn, sub stele muribunde
Eu nu ucid ideea născută din dreptate
Sunt un banal soldat, un anonim oriunde
Și numitor comun, un zid dintr-o cetate
Împinși către recursuri de toți nebunii lumii
Soldații se îndreaptă înșiruiți pe front
Năpastă și primejdii din darurile ciumei
Dispar hipnotizați în albul orizont
Iar viața ce urmează, săracă fără ei
Se duce tot mai stins spre cerul meu hipnotic
Din care uneori chiar ei, pretinșii zei Ne spun o rugăciune cu versul patriotic
Epilog
Și tot ce port tăcut în ranița din spate
Atârnă greu, prea greu, mai mult decât se poate
Dar am un gând curat în clar fără emoții
Să îmi usuc la soare, pe sârmă toți chiloții
POEȚII
Nu-mi poate pune nimeni cătușe la penițe
Chiar dacă mă condamnă nebuni contagioși
Eu cred în primăvară și-n albe coronițe
Și-n sărbători curate lăsate de strămoși
Poeții au pe umeri curajul de cazarmă
În veacuri noroioase cu mâna pe trăgace
Respiră lumea iarăși prin țeava de la armă
Dorm zeii-n nesimțire, în loc să facă pace
Poeții poartă scuturi să-și apere menirea
Nu au venit pe lume să fie chiriașii
Tavernelor, în care se cântă iar unirea
Ei sunt făuritorii, de versuri, sunt fruntașii
Poeții sunt actorii planetei de nisip
Ce curge prin clepsidră încet și pueril
Sunt zei și piramide, scriind stereotip
Dar simultan și visul și plânsul de copil
ALEGEREA
Decât o vorbă falsă, ipocrită
Care în ceai îți pune mătrăgună
Prefer o-njurătură-mpădurită
Cu glas, despre originea străbună
Detest privirea falsă și smerită
Altarul iezuit ce rugi ascultă
Din ochii cu pupila înnegrită
Și degetul din mijloc ce insultă
Prefer privirea rece-n ochi de fiară
Și mâna grea-mbrăcată-n catifea
De cuțitar, de târfă ordinară
Din filmul western cu șerif și stea
Sinceritatea este o povară
Dacă o-nfrunți pe loc, te și doboară
SOLITUDINE
Prin cameră
E-un maldăr de caiete amputate
Azvârl nefericite ghemotoace
Avort spontan al textului ce zace
Sunt albe cranii, versuri căutate
În scrâșnete de dinți abreviate
Mă condamnați absurd fără să scap
Statuie prăbușită fără cap
Mă acuzați cu vorbe înfierate
Îmi scuturați livada fără rod
Cu fructe viermănoase și necoapte
Și frunze-atinse de meningi inapte
Dar le privesc cu zâmbetul schilod
Aș dezerta-n abis reversul lumii
Pe scena milenară-n amfiteatru
O recuzită veche fără teatru
Dau indicații din mormânt postumii /străbunii
Nimic nu simt din tot ce m-ar răpune
M-am dăruit pe rând cu ale mele
Și primăvara pribegirii grele
Prin nebunie la-nceput de lume
Privesc în gol, clepsidrele mă cheamă
Văd viața ca pe-o iarnă albă clară
Și luna-mi pare tot mai bipolară
Lumina însăși e o diagramă/ cardiogramă
În truda noastră de a fi mai bine
Nesomnul, neodihna mi-au fost legi
Rămân a nimănui, eu nu am regi /-n fărădelegi
Nu vreau inseminări consagvine
Când triumfal puterea e-n delir
Și farsele se joacă vodevil
Veți exila-ntr-o comă de azil
O pasăre scăpată din turnir
Sunt amintiri prin care viitorul
Pământul, prăbușindu-se sub ele
Umblă pe mări, bărci negre fără vele
Ce-mi prevesteau căderea și nu zborul
Mă aclamați la început de lume
În piesa fără scenă sunt doar eu
Jucând un rol din viața unui zeu
Nimicul vieții mele n-are nume
Sunt zborul unei păsări în clișeu
Sunt doar o minge aruncată la fileu
IDENTITATE
Nu poate fi o simplă întâmplare
Sau vreun joc iscat din curtea școlii
Când zeii sunt răpuși de febra bolii
Un fapt banal din basme populare
Nu este-o rătăcire-a lumii crude
Nici un exces al nebuniei slabe
Și nici vreo regulă din lumi arabe
Când mă privești în ochi, cu pleoape ude
Nu văd pe cer o lună bipolară
Și nici înstrăinarea mea de tine
Va fi un viitor după cortine
Fără decor, lumina-i mai neclară
Nu e-o viroză necontagioasă
Dar graba ce-o contestă e imună
Doar mintea și credința se adună
În dependența lor bolnăvicioasă
Nu e-o iubire de eternitate…
Nu sunt cuvinte-n stare să adune
Trecând prin începutul lor din lume
Să ne găsim în leac identitate
MIZA
Destinul meu îl joc numai pe-o mână
Pe mâna mea, de alta nu îmi pasă
Iluzii și propteli toate-mpreună
Sunt amăgire, bluf, minciună crasă
E cazinou și toți crupierii-adună
Jetoane și monedele pe masă
Să joc pe datorie și arvună
Și pun fișicul tot dacă mă lasă
Un joc stupid, o simplă mascaradă
Nici un câștig și miza este moartă
Tot ce se joacă noaptea e șaradă
Adjudecă o mână/crosă ce nu iartă
Chiar de câștig, nu pot să-ating un leu
Ispita-mi zice… „miza e o artă”
