I. TIMPUL CĂUTĂRILOR HERMENEUTICE ȘI SPAȚIUL IDEAL AL JUSTIFICĂRII ANTROPOLOGICE A MATERIALIZĂRII IMAGINII 

Timpul a justificat, întotdeauna, și a particularizat în materie preocupările omului desprins din lume. Ideea imaginii create a fost momentul detașării omului de general, spre universul matricial, unde căutările lui au succedat evoluției elevate, spre un sistem deosebit de viață. Atunci, au apărut trăirile, cuprinderea imaginarului nevăzut, de care, din idee, prin profundă meditație, omul s-a legat de divin, acceptând un nou mod de viață, natural, neviciat. Omul care s-a îndepărtat de multul aglomerat al cotidianului, s-a identificat în nemărginirea creației, în artă: literatură, pictură, sculptură, muzică, în toate artele, spre care harul identificat al celui divin s-a pogorât din ceruri, alegându-și slujitorii. Arta este cea care înrobește în noblețea identificării ei, omul dăruit exprimării tainei neștiute a frumuseții, este cea care îl face să urce și să coboare scara sacră a lumii de dincolo, pentru lumea împuținată de aici, lumea telurică. Arsenie Boca a fost unul dintre cei care a ales mărturisirea, prin ea a descoperit cuvântul și l-a așezat în cărțile sale de învățătură, iar cuvântul ales din Scripturi, i-a dat lesne puterea să picteze icoane, ale căror chipuri le-a revăzut în viaţa lui.

Iconografia lui Arsenie Boca, căruia creștini români îi spun și Sfântul Ardealului României, are o rezonanță, care vibrează în timp, în culoare și în peisaj. O prezentare aparte a tot ceea ce am cunoscut noi, cei care trăim după viața lui, însă pentru el trăirea prin cunoașterea profundă a lumii, zugrăvită în icoanele sale, se observă în fiecare reprezentare iconografică (vezi galeria foto)[1] ca o manifestare a unei întâlniri a timpului. Iconografia (cuvântul provine din limba greacă: εἰκών – imagine și γράφειν – a scrie, ca studiu  este o ramură a istoriei artei, care se ocupă cu identificarea, descrierea și interpretarea conținutului imaginilor) părintelui Arsenie, este cuvântul însuși în imagine, unic în percepție și unică îi este însăși pictura icoanelor. Pensula lui a zugrăvit fața necunoscută a Domnului Iisus, Care l-a chemat întru întâmpinare și i-a dăruit harul cuvântului în chip, pentru că el zugrăvea cuvântul însuși, însă în același timp. crea tabloul imaginii cuvântului. Arsenie Boca a arătat cuvântul prin imagini în timp și acestea stau mărturie în toate picturile sale, iar acolo unde pensula mărginea absolutul, cuvântul era creat în paginile cărţilor, pe care le-a dăruit drept mărturie fiinţării nevăzutului. 

El a văzut lumina din lumină în întunecatul existenţial al Pământului. A mărturisit rânduiala văzutelor şi nevăzutelor şi le-a exprimat fiindul concret al mărturisirii în trup, prin icoană şi prin cuvânt în duh.

Iconograf şi literat, medicinist, arhitect şi desăvârşit teolog, preotul ortodox Arsenie Boca a dezrobit umbra fiindului teluric prin tot ceea ce creaţia lui a desăvârşit, a ridicat valtrapurile şi a trecut prin negura timpului, mărturisind din întunericul închisorilor comuniste, care i-au subjugat trupul, nu însă inima în care sufletul odihnea întru mărturisire, venirea luminii din marea lumină a nevăzutului. Pictura lui stă mărturie adevărurilor trăirilor sale, a ceea ce a știut, ca fapt neștiut lumii, de la Cel care se întrupase în materia facerilor, pentru a le da cunoaștere. 

De la prima sa icoană, „Iisus rugându-se în Grădina Ghetsimani“ (vezi galeria foto), executată la vârsta de 19 ani, și până la cea din urmă, iconograful Arsenie Boca a destăinuit chipurile sfinților, a Sfintei Maria și a Mântuitorului, văzute de el prin trăirile avute în prezența acestora. El a materializat chipurile nevăzute în icoane, figuri de sfinți, îngeri, oameni pătrunși de credința în slova biblică, a dat o culoare luminii ieșite din umbre, a ridicat și a coborât roșul sângeriu, în raze șterse și numai cel inițiat a putut pătrunde dincolo de această culoare fumurie:

„În spațiul ei, cele două dimensiuni se regăsesc în contiguitate: una printr-o sacrificială mișcare coborâtoare (kenoză), cealaltă, prin asceză urcătoare. La sfârșitul vremurilor, vom trece dincolo de planul acesta, pentru a întâlni Realul Suprem față către față. Dar până atunci, cât suntem încă în interval, adică pe drum, vedem Realul acesta prin oglindă, în ghicitură” (Pleșu, 2003:63)

Cuvintele „prin oglindă, în ghicitură” le întâlnim în Corinteni I, 13,12 și sunt explicate astfel de Sf. Maxim Mărturisitorul, ca o încercare de definire a scopului oglinzii:

 

• „reflectă chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde înseși lucrurile în subzistența lor descoperită. (…)
• „Oglinda ne indică originalele prin virtute, iar ghicitura face străvezii, originalele prin cunoștință” (Maxim Mărturisitorul, 1948:156, 158).

Cu certitudine, oglinda este un drept vizibil al originalului, ceea ce se află însă în fundalul ei, care este infinit, este imaterial. Iconografia lui Arsenie Boca este o reprezentare a originalului din propriile trăiri în spațiul material, al teluricului aparent mărginit. Icoana poate fi văzută în forma ei, trăind odată cu clipele întâlnirii acesteia și rămâne întipărită subconștientului tău, viețuind cu tine în lumea în care o duci. Părintele Boca a pictat sfinții, vizitându-i, le-a vorbit și le-a memorat tainicele murmurări ale mărturisirii, i-a lăsat să-și aleagă timpul pictării, culorile, îmbrăcămintea și chiar locul în care s-au arătat lumii în icoană. Culorile erau palide, însă vii în așezarea lor, pentru că el însuși pătrundea în neștiutul umbrelor, căutându-le și invitându-le la așezare în icoană. Era cu ei și petrecea timpul creionării chipului momentului în care îi vizita. Privind atent icoana, observăm că totul este un tablou al imaginii văzute și trăite pentru că Arsenie Boca, ca fiind teluric, exista și pășea, însă pătrundea ca nimeni altul în hotarul de dincolo, văzând lumea spiritelor, cu ale căror chipuri distribuite în mintea lui, se întorceau în fiindual și le materializa în icoane. Era un desăvârșit strateg al mânuirii pensulei sau, mai bine spus, a oricărui instrument ce-i înlesnea așezarea în pictură, a imaginilor sfinților. Trăia în timp și timpul trăia cu el. Avea trăiri cu o lume, pe care puțini oameni dintre cei de aici, i le înțelegeau. Pictura lui păstrează dimensiunea omului ca om, însă mărește semnificativ, în dimensiune, lumea de dincolo, evidențiind starea de fapt și destăinuirea diferențelor prin nemărginire. Dacă în scenele reprezentând viața de pe Pământ, apare verdele ca formă de viață, încorporată în fiindualul teluric, în înalt, se observă albastrul închis, fumuriul ca densitate a cerului, ca neputință de pătrundere a profanului în lumina sacră, de un alb-gălbui orbitor, având în vedere fresca „Cele 7 taine” din biserica „Sf. Nicolae”, Drăgănescu (vezi galeria foto). Aici, personajele telurice sunt căzute, se reazemă și încearcă să-și susțină poziția corpului. Își acoperă privirile pentru că lumina puternică îi orbește, apostolii înșiși disting cu greu, fața Mântuitorului, Care se înalță din adâncuri, pentru că ei erau încă telurici. Era acțiunea Ridicării Mărețe, acea Înălțare, despre care, Iisus le vorbise de foarte multe ori, celor apropiați lui. 

În fapt, întregul ceremonial al Înălțării, pictorul și teologul Arsenie Boca îl vede prin propriile trăiri, de parcă ar fi participat în acel timp desăvârșit, al distribuirii cunoașterii.  Lumina sacră este o altfel de lumină, când chipul lui Hristos apare în scenele ritualului Învierii, iar palidul din culoarea mată a icoanei, poate fi interpretat și ca o susținere a ideii că profanul nu poate pătrunde într-o lume a curățeniei decât prin curățire.

Tencuiala, caracteristică acestei tehnicii al fresco, folosită, în special, de pictorii Evului Mediu, este formată din două straturi. Primul strat este așa-numita fresca neagră, iar  al doilea – fresca albă, gletul, care se așează peste primul strat. Fresca albă este, de fapt, stratul peste care se pictează și „presupune pictarea pe o tencuială încă umedă, proaspăt aplicată. (…) Fresca² presupune un ritm de lucru rapid, deoarece tencuiala este aplicată cel târziu la sfârșitul zilei, în funcție de temperatura ambiantă. Fresca presupune experiență, rapiditate în execuție și se bazează pe un proiect desenat pe hârtie sau pictat pe un carton și care apoi, e transpus, fără să mai permită modificări importante” (Sîrbu, 2001:79).    

În pictura (vezi galeria foto) efectuată în biserica Sf.Nicolae, Drăgănescu, sugestiv denumită „Cele 7 taine”, este reprezentată Înălțarea Domnului Iisus Hristos, momentul lucrării celor șapte taine, prin care, în mod nevăzut, se comunică celor ce se împărtășesc din ele, harul mântuitor nevăzut. Este prima manifestare a Mântuitorului după crucificare și ieșire din trupul omenesc, momentul dezvăluirii adevăratei Lui prezențe ca Dumnezeu, fața pe care niciun muritor nu o putea vedea fără să se dezintegreze. În icoană, se observă simetria celor doi sfinți, care l-au așteptat din adâncuri și care îl vor însoți în drumul lui spre marele albastru al cerului. Pământul, pe care apostolii stau așezați și uimiți de prezența Marii Divinități, este arid, de parcă un pârjol de mari dimensiuni a trecut peste el. Piatra mortuară, postament de levitație a Domnului Iisus, este parțial acoperită de vălul care îi înfășoară trupul, precum și de o lumină galbenă, mată, care dă conturul razei coborâtoare din cer. Distingem, în partea dreaptă a icoanei, vălul sidefiu al angelicului chip de sfânt, de la care numai partea de deasupra, o distingem ca pe trup, partea de jos a sfântului este constituită ca un voal abia vizibil. În toate aceste manifestări picturale, pe care părintele Arsenie Boca le-a trăit în momentele tainice, unde fresca se dorea terminată în chiar ziua începerii conturării și pictării  icoanei, demonstrează, o dată în plus, faptul că modelele lui de sfinți apăreau într-un timp al dorinței prin rugăciune. Faptele lui sunt întâlnite în toate lucrările sale, care stau ca un așezământ sacru, la toate trăirile atât ca pictor iconar, cât și ca scriitor desăvârșit în arta narațiunii. Arsenie Boca a fost un așezător al faptelor oamenilor, pe care le cântărea și un îndrumător spre realizarea desăvârșirii findului teluric prin mărturisire. Avea o moralitate desăvârșită, un cuget înaintat și era un bun cunoscător a tot ceea ce însemna omul și viața lui, pe care i-o deslușea prin simțiri și-l ducea spre drumul folositor, spre ceea ce însemna căutarea și găsirea „Cărării Împărăției”:

„Cuvântul doare pe cel care cunoaște înțelesul acestuia, nu ucide, însă cei ce au formată din famile conștiința de a înțelege sensul, cuvântul se stabilizează rapid în sistemul social în care se cere să fie încadrați. Vorba este cauza, iar cauza este rostirea care se înalță către nesfârșit și care revine către sfârșit” (Mureșanu, 2016:160).

II. TIMPUL, SPAȚIUL, CULOAREA ȘI CHIPURILE ÎN ICONOGRAFIA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Timpul este exprimat, în iconografia lui Arsenie Boca, prin momentele reprezentării acțiunii, a evenimentului respectiv în istoria civilizației lumii. Dacă privim icoana „Celor 7 taine” (fig.2), gândul cunoscătorilor evenimentelor „Noului Testament” îi va duce, cu siguranță, la anul 33 al erei noastre, an al Înălțării spre ceruri a Fiului lui Dumnezeu, devenit la creștini anul 33 d.Hs.. Când privim icoana „Iisus rugându-se în Grădina Ghetsimani“ (vezi galeria foto), acțiunea tainicei rugăciuni este localizată la poalele Muntelui Măslinilor, spațiu real. Acolo, se afla și valea Cedronului, amintită în Biblie cu numele de Iosafat. După tradiție, acela va fi locul marii Judecăți a neamurilor. Tot acolo, spune Biblia, unde Dumnezeul întrupat va învinge ispita și teama de moarte, va da seamă, omenirea pentru toate căderile ei, încrezătoare totuși, în îndurarea fără de margini a Aceluia Care a fost „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15).

            Reprezentarea chipurilor sfinților, precum și a Mântuitorului, și a Fecioarei Maria, a distribuit în rândul unor critici de artă iconografică, în special din rândul clericilor, discuții legate de  figurile acestora, subliniindu-se faptul că aceste fresce nu ar fi conturat, potrivit sistemului adoptat de biserică, acel „program sau tipic iconografic” (Braniște, 1993:445), în maniera în care ansamblul arhitectural și iconografic al unui locaș de cult să fie coerent și sã exprime un principiu călăuzitor. Ne întrebăm dacă figurile părinților patriarhi nu au fost imortalizate în astfel de reprezentări iconografice în timpul vieții lor, dacă nu s-au cunoscut din astfel de reprezentări, trăsăturile fețelor sfinților, a îngerilor și nici vestimentația, cunoscându-se transmiterea pe cale orală, a acestor informații ale imaginilor, pe care Biserica Ortodoxă le deține și cunoscând că fiecare interpret a destăinuit după cum imaginația sau cunoașterea lui narativă a putut-o transmite, atunci, nu putem vorbi de o necunoaștere a iconografului Arsenie Boca în ceea ce privește picturile, icoanele în care sunt reprezentate chipul Domnului Iisus, al Sfintei Fecioare Maria, a îngerilor sau a sfinților. Să nu se creadă că părintele Arsenie Boca nu avea cunoștință de reprezentarea portretelor sacre sau că ar fi dorit ca el, preotul dat întrutotul Sfintei Fecioare Maria, să își fi dorit o ieșire din tipicul iconografic. Au fost trăiri personale precum ale marilor mărturisitori, pe care aceștia le-au avut în întâlnirile cu îngerii care le apăreau, din când în când, în lumea Pământului, o lume rătăcită, infatuată, ce nu putea să înțeleagă sensul existențal al sinelui în adevărul cuvintelor: „liberul arbitru”. 

Se spune că Arsenie Boca nu a creat personaje pe care să le picteze, el a redat ceea ce, în momente puternice de evlavie, a văzut cu mintea și cu ochii sufletului, ceea ce omul profan nu putea vedea. Au fost trăiri în imagini, pe care el însuși le-a avut în momentele deosebite ale existenței fiindului lui teluric și le-a destăinuit în cărțile sale, și ucenicilor săi. Arsenie Boca a creat fresce cu chipuri, nu tablouri cu oameni, el a redat în icoane, sfinții care îl vizitau și care stăteau de vorbă cu el. De la cei din lumea îndepărtată, a aflat iconograful teolog, spun cei apropiați acestuia, multe dintre evenimentele care au urmat, cu exactitate, să se întâmple, așa precum sunt reprezentările celor două Turnuri Gemene ale World Trade Center din New York, acțiune criminală, ce a ucis toate persoanele care se aflau la bordul avionului și numeroși oameni,, care lucrau în acele clădiri care s-au prăbușit în decursul a două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur. 

Arsenie Boca a prevăzut căderea lor înainte cu peste treizeci de ani de a fi doborâte de cei care nu au avut compasiune de sutele de suflete care s-au stins, necunoscând niciodată vina pe care ar fi putut-o purta având locurle de muncă acolo. Nimeni nu părăsește Pământul fără să dea socoteală de toate fărădelegile lor.

În timpul profundei meditații și a trăirilor prin imagini, părintele Boca rămânea fără timp și fără spațiu, el plutea spre înalt sfidând legea atracției gravitaționale care spune: 

„Două corpuri punctiforme de masă – m₁ și m₂ – se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri”. 

Fizicienii au enunțat teorema și au materializat-o ca lege, dovedindu-i adevărul. Eul său cosmic se detașa materialului, însă putea să mute materia care îi era propriul corp, coroborând cu faimoasa teoremă a lui Newton, cea a orbitelor rotitoare, care „se referă la natura forțelor centrale, care produc o creștere a vitezei unghiulare a unei particule fără schimbarea traiectoriei radiale”. În fapt, mintea lui oscila între cele două corpuri punctiforme și crea imaginea care îi apărea când sufletul lui se alimenta din celest, cu tot ceea de ce teluricul era văduvit de energiile negative ale gândirilor retrograde, care îl urmăreau din ascuns, dorindu-i pieirea. Ca toți marii mărturisitori, Arsenie Boca reușise, ca om, prin puterea minții, să pătrundă în stratul superior al existenței, detașându-se de fiind, ironizând toate legile naturale ale fizicii despre timp și spațiu:

„Numai prin combinarea Legii mișcării cu Legea atracției ,s-a constituit acest minunat edificiu de gândire, ce face posibilă calcularea stării trecute și a celei viitoare, a unui sistem din starea sa la un moment dat, în măsura în care evenimentele se produc numai sub influența forțelor gravitaționale” (Einstein, 1996:46).

            Printre picturile lui Arsenie Boca, se detașează și acea reprezentare, cunoscută sub numele de „pictura a secco”, în tehnica căreia pereții pregătiți nu aveau totuși, o tencuială proaspătă. Se crede că iconograful a folosit, în realizarea imaginilor biblice, ce umplu bisericile și mănăstirile prin care a trecut, un liant apos sau o emulsie ca aderent, în reprezentarea icoanelor pictate în tempera. Tehnica folosită de el se poate să nu aibă „însă calitățile tehnice și nici cele optice ale frescei, fiind folosită mai mult în timpurile moderne, de când vechiul meșteșug (n.a.: adică pictarea pe un perete proaspăt tencuit) s-a mai pierdut” (Sîrbu, 2001:80). 

Culorile picturilor sale sunt palide, însă acestea au o pătrundere a luminii prin folosirea permanentă a culorii galbene și a albului care îți dă acea impresie de imaculat, de puritate, necesitând, din partea celor care le contemplează, o concentrare vizuală, atentă asupra reprezentărilor. Figurile din icoane sunt expresive și unice, sunt spirite întru totul detașate de teluric, ca o mărturie a trăirilor pictorului care, în timpul când le plăsmuia, parcă trecea într-o altă dimensiune, superioară celei a vieții de fiecare zi. Din mărturisirile sale, reiese și faptul că reprezentările Domnului Iisus, ale Sfintei Fecioare Maria sunt chipuri pe care el le-a văzut așa cum le-a pictat, sunt imagini, nicidecum imaginații. 

Arsenie Boca a desăvârșit icoana prin arta picturală ca har atât datorită studiilor sale de reprezentare a portretelor, cât și prin cele de medicină, cu un dar a ceea ce talentul i-a fost incitație a încercărilor vieții. Culoarea fețelor sfinților este diferită de cea a muritorilor, chiar dacă sunt chipurile discipolilor. Culoarea chipurilor omenești este de un cafeniu pătruns de umbre, sugerând parcă trecerea nevoită a timpului ca mod de viață fiindual, figuri peste care se poate observa amprenta puternică a chinurilor vieții, prin care oamenii treceau în fiecare zi, fără să mai conștientizeze pericolul. La sfinți însă, chipurile sunt pregnant pictate cu un galben luminos, solar. Ne întrebăm, să fi păstrat, Arsenie Boca, acele îndrumări ale lui Leonardo Da Vinci, care spunea:

„Când îți este dat să pictezi după natură, să stai la o depărtare de trei ori mai mare decât mărimea obiectului pe care îl pictezi. Când începi să pictezi după natură, trage o axă – vei ține seama de ea pentru tot lucrul pe care îl pictezi, orice ai întâlni de-a lungul acelei axe…” (Sîrbu, 2001:141).

            Pictura lui Arsenie Boca, care este mai mult decât o simplă reprezentare a faptelor din natură, aceasta fiind o imagine a ceea ce a fost cu adevărat în timpul istoric, al celor care sunt  mărturisiți, este realizată de sus în jos, de la măreție spre micime, teluricul desfășurându-se în tabloul său ca într-o lume a vieții, însă lumea angelică este reprezentată ca forță, un tablou al imaginilor trăirilor lui atât ca om, cât și ca preot călător în lumea umbrelor.

 

III. ICONOGRAFIA ȘI TAINA CUVÂNTULUI ÎN LUCRAREA DE ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI MĂRTURISIRE CĂRAREA ÎMPĂRĂȚIEI 

În presa sovietică, precum și în cea a lumii occidentale, a anilor 1980–1982, se scria despre constatarea profesorului universitar, doctor, recunoscutul cercetător rus Valeri Slezin (în lb. rusă: Валерий Борисович Слезин), ce a făcut-o în urma unor îndelungi cercetări în cadrul Ins­ti­tutului de Cercetare şi Dez­vol­tare Psihoneurologică „Beh­­te­rev” din Sankt Peters­burg, uimind lumea ştiinţei, mai mult pe cei care se aflau dincolo de blocul sinistru al ateismului comunist. Nu am putea nega faptul că printre colaboratorii cercetătorului rus, se aflau și oameni de știință, care îl susțineau, ferindu-se de represiuni, ca mărturisitori, urmare îndrăznelii acestuia de a cerceta ceea ce de fapt, le era interzis în sistemul ateist comunist. În deplina sa activitate de cercetare, a înregistrat electroencefalogramele unor subiecți, care se rugau profund, exprimând cu evlavie, cuvintele rugăciunilor. Dorința cercetătorului rus, de a cunoaște dacă rugăciunea are vreo influență asupra omului care se roagă, a fost un lucru necunoscut și neobișnuit în perioada comunismului și a statutului său de ateist. Valeri Slezin a constatat, după multe experimentări, că în momentul în care rugăciunea avansa în exprimarea ei, în creierul celui care se ruga, se producea acea „stingere” completă a cortexului cerebral, un fenomen care, spre uimirea lui și a colaboratorilor, precum și a cercetătorilor în domeniu, ai lumii, se petrecea doar la copiii de trei luni, când aceștia se aflau la pieptul mamelor lor, simțindu-se într-o siguranță absolută. 

Slezin va consemna și va suține științific faptul că, în timpul în care un om începe spunerea unei rugăciuni, intervine o detașare a acestuia de teluric, se produce o blocare a propriilor energii, intervenind cea de apărare, de siguranță totală. Se cunoaște faptul că în creierul unui om matur, aflat în stare de veghe, activitatea electrică a creierului are o frecvență între 8 și 30 Hertzi. 

Ceea ce l-a uimit pe cercetătorul sovietic, a fost constatarea că în timpul măsurării frecvenței unui om, care spunea rugăciuni, această activitate electrică a creierului scădea la 3 hertzi, cifră recunoscută ca normală la copiii sugari de trei luni.În însemnările sale și în puținele conferințe susținute ulterior, sistate de organele de represiune ateist–profană din fosta Uniune Sovietică, savantul rus spunea:

 „În starea de iluminare, când graniţa dintre lumea pământeană şi cea înaltă se estompează, când timpul se opreşte, în creierul omului, se activează abilităţi fenomenale, ce practic nu au limite”.

Este imposibil ca aceste fapte să nu fi fost cunoscute de cei mai teribili împotriviți ai acestor cercetări și ai rezultatelor acestora, ai faptului că sufletul se detașează de fiind și că trece dintr-o formă fiinduală într-alta, după cum Lavoisier enunțase în legea conservării maselor. Apelând la o cunoaștere a acestei forme de manifestare a omului în timpul spunerii rugăciunii, din Noul Testament, cităm cuvintele pe care Iisus Hristos le-a spus, la un moment dat, ucenicilor săi: 

„Oricine se va smeri ca acest co­pi­laş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor”. (Evan­­­ghe­lia după Matei, 18.4). 

Câtă dreptate în tot ceea ce Cel Trimis o spunea pământenilor rătăciți ai acelui timp istoric mărginit! După toate acestea, cercetătorul rus, Valeri Slezin, susținut științific și de Angelina Malahovskaia, fi­zician la Institutul de Cercetare al Medicinii Navale din Sankt Petersburg, care a întărit în piatra de granit a adevărului, rezultatul fenomenal, ce trebuia cunoscut de toți oamenii spre binele lor și al acestei planete – Pământ, spunea:

„Rugăciunea în­toarce omul adult la sta­diul de co­pil, la frecvenţa sa ini­ţială, primară, când era legat de divinitate. De aceea, copiii nu au ne­voie să treacă prin Tai­na Spo­vedaniei, căci ei se află sub protecţie divină!”.

                Moralitatea lui Arsenie Boca era starea reprezentativă a existenței, mărturisirea lui era ceea ce văzuse pe Muntele Athos, muntele ortodoxiei și al moralității, al încrederii depline în ceea ce era: om al omului, nu om al lumii. Lumea zace în lumesc, în pierzanie, iar cartea părintelui Arsenie Boca reprezintă tot adevărul existențial, nu fiindual, pentru că pe acesta din urmă, îl stăpânește profanul. Pictura lui Arsenie Boca, toate icoanele pe care el, ca om, le-a desăvârșit, sunt fresce, pe care le-a lăsat moștenire ca mărturisiri ale sale.

Omul lumii este lipsit de moralitate, sensul vieții fiindului său teluric este acela de cădere, pe care părintele a sesizat-o și a dorit, prin frescele sale, să scoată omul din abis, din putregaiul nesimțirii fiinduale și să-l ridice, ca toți martirii uciși întru mărturisire, pe treapta încrederii de sine prin conștientizarea faptului nemuririi. Cartea sa stă mărturie îndemnurilor sale, eul său a creat imaginile din Înalt și le-a materializat, pictând, ca dar și har al celor care l-au îndrumat, în viața sa telurică, să facă pentru oameni. Arsenie Boca a fost un martir, un chinuit al trupului ce a căzut ca toți ceilalți mărturisitori în mâinile satanice ale securității, opresiunea comunistă, care a distrus reprezentarea omului mărturisitor ca templu, nu însă ca suflet, pentru că ei au urcat ca cetățeni eterni în Ceruri.

Pictura lui Arsenie Boca vorbește și tresare la fiecare privitor în parte. Este de ajuns să te oprești în fața uneia dintre fresce și să o privești, să o privești atent pentru că de acolo, din interiorul ei sacru, Cel ce a fost răstignit lăcrimează și suspină:

„Desăvârșirea Mântuitorului în ascultare și în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creștini , șirul fără număr de cuvioși și buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau feriți să sufere și ei, chinuri înfricoșate de la necredincioșii vremilor lor” (Boca, 2003:54).

Dacă ești pregătit să-l primești pe Cel Lăudat, atunci „Cărarea Împărăției”, despre care îți vorbește atât de rugător, martirul preot ce a suferit tortura în beciurile întunecoase și mucegăite ale securității comuniste, dându-ți îndemnuri și deschizându-ți imagini în cuvinte ale treptelor pe care trebuie să le urci, te învață cum să pășești pe acea cărare fără să regreți drumul pe care îl vei face, aceasta o spun toți cei care au urmat îndemnul autorului cărții.

În iconografia lui Arsenie Boca, vom observa o redare fidelă a paginilor din cartea „Cărarea Împărăției” în care drumurile sunt învățături, iar icoanele desăvârșesc cuvântul prin imagini. Puțini dintre iconografi au pictat și, în același timp, au și scris, așezând cuvintele în pagini cu  învățături. Arsenie Boca a căutat, în singurătatea chiliei lui, desăvârșirea, însă mulți nu i-au înțeles menirea prin rugăciune, pictură și slovă (n.a., regretul este însemnat și de faptul că printre acești detractori ai celui care a luminat cu credința sa, beciurile întunecate ale iadului comunist, au fost și sunt și prelați din ziua de astăzi, care zădărnicesc recunoașterea tăriei lui prin har, o curățenie a sufletului chemat mereu spre sacrificiu, o neputință a multora de a străbate în curățire „Cărarea Împărăției”). 

Să contemplăm o altă frescă din Biserica „Sf. Nicolae”, Drăgănescu, a iconografului preot Arsenie Boca și, anume, icoana „Sfântul Gheorghe” (vezi galeria foto). Observăm cu câtă siguranță, lovește tânărul mucenic, balaurul, iar durerea străpungerii cu sulița, a cavității bucale, este redată prin gura larg deschisă, sugerând răcnetul de moarte al reptilei, întruparea diavolului. Calul alb, un alb sidefat, privește sfidător agonia balaurului, iar lovitura, după modul cum viteazul mucenic prinde cu amândouă mâinile, sulița, dovedește sfârșitul reptilei. Coloritul personajelor, precum și întreaga frescă  este exotică, expresivă, reprezentarea balaurului este una din timpurile de demult, înfățișări cu care diavolul a tot apărut pe Pământ, coborând omul în nevoi lumești, în greșeli greu de imaginat că ar fi putut exista în fiindul teluric. Ținuta Sfântului Gheorghe este demnă, figura lui exprimă încredere, dorința de distrugere a răului. Dacă în prezentarea Balaurului, masa de culoare este multiplă, verdele fiind culoarea specifică reptilelor, târâtoarelor, în pictură apare și movul, care poate fi culoarea aripilor ce reprezintă puterea de ridicare a Balaurului prin aerul teluric, doar în spațiul terestru, pentru că el a fost doborât din Ceruri pentru viclenia lui. Pentru reprezentarea sfântului mucenic, Arsenie Boca folosește trei culori specifice: albul abundent, semnificația purității, portocaliul și movul diferit de cel folosit în reprezentarea Balaurului. 

Contemplând îndeaproape fresca, am putea spune că Arsenie Boca alcătuia din patru trăsături de penel, un personaj minunat, așa cum, de altfel, erau toate personajele sale pozitive din picturile create pe pereții bisericilor și ai mănăstirilor în care zăbovise. El creează în registre, scene asupra cărora cu greu le dovedești taina. În chiar această pictură-icoană, în registrul nr.4, al reprezentării cerului, se observă două simboluri, două steluțe de o parte și de alta a reprezentării tânărului mucenic, formate fiecare din câte trei linii, care unesc, fiecare, câte două puncte, ce ar putea sugera supravegherea Sfântului Gheorghe, de către cei doi mari arhangheli ai Cerului, Mihail și Gavriil. În icoană, abia se zărește Crucea, în partea din stânga, sus, un registru al planului Cerurilor, unde spectrul curcubeului vestește marea Înălțare. Era un semn distinct al încercărilor, al tuturor oamenilor care se doreau mărturisitori. În mâinile Sfântului, care se află în dreapta Mântuitorului, se observă Evanghelia, cartea istoriei omenirii și a îndreptărilor. Întreaga scenă a Înălțării este cuprinsă într-un medalion, precum o oglindă a reprezentărilor, a imaginilor pe care părintele Arsenie Boca le avea permanent în fața lui. 

Contemporanii săi și cei care l-au cunoscut îndeaproape, spun că el nu crea din amintiri sau din imagini trecute, el picta ceea ce vedea și simțea în momentele în care era chemat să redea imaginea celor din Ceruri, care, mărturisea părintele, se aflau mereu prezente în tainicele lui trăiri în rugăciune. Cartea sa este o filosofie a reprezentării Bibliei în icoane, imagini care au fost în timpul istoric al evoluției lumii și au revenit în istoria modernă a civilizației omului, a parcursului pe care acesta a încercat să-l străbată singur, însă într-o totală derivă. Trebuie să știm că nu suntem singuri; din umbră, dublul nostru existențial ne urmărește evoluția în orice moment și trăiește cu noi, în viața aceasta trecătoare, atât cât ne este dat fiecăruia să trăim. Plecăm singuri, pentru că umbra se pierde odată cu sufletul nostru.

 Timpul este o scurgere a vieții, materiale și spirituale, un epos al clipelor în care credem că suntem, spațiul este cel care dovedește realul din irealul tabloului imaginației noastre fiinduale. Suntem spre a trece aici, spun bătrânii Vechiului Testament, și a ne curăța de gândul lumesc și apoi a ne înălța ca oameni. Suntem îngeri, peste care duhul coboară, pătrunzându-ne în suflet, înimă și creier, fiind și nefiind. În cartea sa ,„Logos și eros”, Mircea Vulcănescu spunea:

„Două caractere generale are această lume modernă: unul teoretic, altul practic. Caracterul său teoretic este vedenia universului sfărâmat, scoaterea lui din mâna lui Dumnezeu. Caracterul său practic este  îndumnezeirea omului.” (Vulcănescu, 1991:57)      

Niciunul dintre marii gânditori ai lumii nu au cutezat să exprime altfel existența, s-au eschivat, au presupus, dar nu au avut dovada reală a susținerii unei altfel de Faceri a lumii decât cea expusă de textul Vechiului Testament. Realitatea expunerii este însăși puterea noastră de a crea material și spiritual, de a impresiona prin imaginile pe care ni le creăm dintr-o lume, ce ar fi putut sau nu să existe în lumea telurică, în spațiul și timpul acestei dimensiuni, despre care avem impresia că sunt limitate, pentru că le analizăm din punctul de vedere al limitei noastre existențiale. Urmăream cu atenție picturile-icoane ale părintelui Arsenie Boca, de la Biserica „Sf. Nicolae” din Drăgănescu. Este lumea, ca departajare, a unui univers, din care Arsenie Boca venea. S-a adaptat tumultului lumii telurice, însă ființa lui călătorea în fiecare minut, pe care îl respira pământesc. L-am simțit un altul de lumea telurică, de când am dorit să-i cunosc faptele lui, să încerc să pătrund în cuvântul tainic al cărților sale, să privesc altfel picturile – icoane dăruite bisericilor și mănăstirilor din România. 

Era născut în Ardeal și era român ca toți românii, un simbol pe care trebuie să-l cercetezi pentru a-i înțelege menirea în omenire, teologul, artistul și omul de știință Arsenie Boca, observa devierile creației divine de la forma facerii. Medicii și oamenii de știință în domeniu spun că omul se clădește în uter sănătos, drept, bun, frumos, schimonoselile interioare și exterioare ale trupului intervin, după naștere, în timpul evoluției și dezvoltării sale ca individ în lume. Atunci, energii vătămătoare pătrund în trupul fraged, urmare căderilor frecvente de meteoriți care destabilizează ordinea, elemenți energetici ai lumii Universului și a neputinței apărării nou-născutului:

„Prizonieri inconștienți ai propriului lor egoism, oamenii se simt singuri, însingurați, privați de bucuria naivă, simplă și nesofisticată, a vieții. Omul poate găsi un sens vieții sale, așa scurtă și primejduită cum este, numai prin acțiunea sa în folosul societății.” (Einstein, 1996:285)

Pictura lui Arsenie Boca, dacă ne referim la figurile reprezentărilor biblice, nu este creație artistică, este imaginea trăirilor lui cosmice, ale drumului vizual tridimensional, pe care, ca parte a unui sistem energetic superior fiindului său teluric, le străbătea. Mintea lui era superioară gândirilor telurice, el petrecea mărturisirea în lume, cu toată voința de călăuzitor al celor care doreau să devină oameni și care îl căutau ca pe intermediar al exprimării cuvântului.

 

NOTE:

1. Hermeneutica(din limba greacă: ερμηνεια = a interpreta, a tălmăci) reprezintă în filosofie metodologia interpretării și înțelegerii unor texte. Denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui  Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi – în special – interpretarea conținutului Bibliei. Teologii creștini s-au străduit să stabilească o metodă, prin care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii și – în același timp – să ușureze înțelegerea textelor clasice. În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă, având tendința de a da un sens compehensibil tuturor scrierilor greu de înțeles, devine asfel o teorie generală a regulilor de interpretare. Punând accentul pe conținut și semnificație, indiferent de formă sau amănunte de redactare, hermeneutica se deosebește astfel de exegeză. În zilele noastre se vorbește și despre o hermeneutică a jurisprudenței și despre una artistică, fiind înțeleasă ca metodologie a interpretării normelor juridice și operelor de artă. Este interesant că hermeneutica a influențat și studiile din ultimii ani asupra inteligenței artificiale, unii cercetători în acest domeniu considerând inadecvată metoda cognitivistă sau aceea a elaborării informațiilor pentru înțelegerea gândirii omenești. Cf. DEX 1974.
2. Frescă, cuvânt care provine din limba italiană a fresco care înseamnă acțiunea de a picta pe o tencuială umedă, abia aplicată. Frescă,în italiană „Affresco”, plur. „Affreschi”, derivat din cuvântul fresco = proaspăt) este o pictură murală executată pe o tencuială proaspătă, în care culoarea este încorporată chimic și poate fi astfel conservată un timp nelimitat. DEX, 1974.
3. Iosafat(în ebraică: יְהוֹשָׁפָט, Standard: Yəhošafat, Tiberiană: Yəhôšāp̄āṭ; „Yahweh este judecător”) este menționat în Vechiul Testament ca al patrulea rege în Iuda, din casa lui David. El era fiul lui Asa și al Azubei, fiica lui Șilhi. El a domnit între 873 î.Hr. – 849 î.Hr. (Albright), 870 î.Hr. – 48 î.Hr. (Thiele) sau 870 î.Hr. – 845 î.Hr. (Galil). Iosafat a domnit douăzeci și cinci de ani și a venit pe tron la treizeci și cinci de ani. 

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Boca, Arsenie, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2003.
2. Brăiloiu, Constantin & Ispas, Sabina, Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București, 1998.
3. Braniște, Ene, Liturgica generală, I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993.
4. Cojocaru, Nicolae, Istoria tradițiilor și obiceiurilor la români, București, Editura Etnologică, 2008.
5. Einstein, Albert, Cum văd eu lumea. Teoria relativității pe înțelesul tuturor, București, Editura Humanitas, 1996.
6. Maxim Mărturisitorul, Despre diferitele locuri grele din Sf. Scriptură, Filocalia, vol.III, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948.
7. Mureșanu, Ștefan Lucian, Taina cuvântului în lteratura populară și sensul obiectului ritualic în etnologia aplicată (studii și cercetări de teren), Editura Singur, Târgoviște, 2016.
8. Pleșu, Gabriel, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003.
9. Sîrbu, Raoul, Cele două aparențe ale picturii, Editura Miron, București, 2001.
10. Strauss, Claude Levi, Antropologia structurală, București, Editura Politică, 1978.
11. Vulcănescu, Mircea, Logos și eros. Două tipuri de filosofie medievală, Editura Paideia, București, 1991.

Editor-coordonator și designer – Diana Ciugureanu