Ștefan Lucian MUREȘANU: METATITEMIA[1] CUVÂNTULUI ÎN ARTA INTERPRETĂRII TEXTULUI BIBLIC LA BARTOLOMEU ANANIA[2]

prof.univ.dr. Ştefan Lucian MUREŞANU, membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română

 

METATITEMIA[1] CUVÂNTULUI ÎN ARTA INTERPRETĂRII TEXTULUI BIBLIC LA BARTOLOMEU ANANIA[2]

(studii de antropologie atitudinală asupra volumului I al Bibliei cu ilustrații)

Motto: „Când  te găsești în fundul prăpastiei, să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea.” (Bartolomeu Anania)

Introducere în studiul interpretării textului biblic ananian

           O literatură stăpânită de o mare răspundere, fidel principiului că un text fundamental, precum cel scripturistic, trebuie minuţios explicat, într-un limbaj adecvat literaturii biblice, a desăvârşit, unul dintre marii noştri erudiţi, Bartolomeu Valeriu Anania, în cele opt volume ale cărţii sale, Biblia cu ilustraţii, într-o versiune diortosită (îndreptată) după Septuaginta. Creaţia sa se alătură bogatei tradiţii biblice româneşti, începută în anul 1648, odată cu Noul Testament de la Alba Iulia, continuată cu Biblia de la Bucureşti din anul 1688, apoi ediţia sinodală din anul 1914 până la cea a marilor noştri cărturari, Gala Galaction şi Vasile Radu, din anul 1938, activitate monastică aureolată de capodopera eruditului arhiepiscop şi mitropolit al Clujului, Bartolomeu Valeriu Anania (1921-2011). Un nume măreţ, ce a făcut, ca prin imensa cultură pe care o deţinea, să se înalţe, în lumea cărţilor, măreţia cuvântului deusian în graiul românesc.

            Activitatea marelui exeget român, aplecat în totalitatea fiindului său, în grandioasa tradiţie biblică românească, a dat curs cuvântului simplu să curgă bogat în înţelesuri explicate în subsolul fiecărei pagini, înlesnind cititorului îmbăierea în fluviul sacru al povestirilor evenimentelor materializate în imagini ale istoriei, exprimate în cele două testamente ale unei lumi, care a fost, care fiinţează şi care va fi să fie.

           Orator prin excelenţă, eruditul prelat nuanţează cuvântul, pe care îl consideră, cu bună dreptate, sacru, explicându-l cu sublinieri din cărţile vechi, lipsite de variante. Rareori apelează la documente, care nu au un puternic argument în susţinerea evenimentului descris în cărţile sacre. Cunoscător al vechilor limbi: aramaica, ebraica, egipteana veche, sanscrita, greaca veche, latina, germana, autorul marii biblii româneşti avea să noteze în Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi, un fapt lămuritor asupra întregii sale munci:

„Dacă, pentru nevoia de a înţelege, o vei cerceta a doua şi a treia oară, mai cu de-amănuntul, cu`ncetineli şi reveniri, dacă-ţi vei pune gândul pe textul din faţă şi pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi în stare să pipăie înţelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminişurile alegorice ale întâmplărilor, să desluşească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s`a petrecut ca fapt istoric la vremea ei, dar şi`n prefigurare pentru vremile din urmă”

              Căutând să desluşim înţelesul tainic al cuvintelor din vechile scrieri biblice, ajungem, până la urmă, să cunoaştem că, în întregime, Cartea se îndreaptă spre o singură  fiinţă, cititorul, o carte asupra căreia autorul a meditat, a cântărit informaţiile şi le-a aşezat în pagina sacră a celor opt volume de supliciu intelectual, zămislind înţelepciune şi vastă cultură în descifrarea cuvintelor din cuvinte, teoretizând înţelesul sacrului semn cu ceea ce avea să semnifice ideea materializată.

             Pătrundem în conţinutul creaţiilor populare ale acestei grandioase lucrări, care însumează povestirile relatate, într-un limbaj, în care lumea nefiindului corelează cu fiinţa creată, fermecându-ne lecturarea acestora şi apropiindu-ne, cu respirația întretîiată, de un conţinut cu taine, precum și cu mărturisiri, la care neputinţa entităţii profane a omului nu o poate înţelege: 

„Omul se identifică ca proces indivizibil, unic, formativ şi individualist, oscilant în decizii, aparent integru şi măsurabil după interese. Identitatea socială îl particularizează pe om şi îl defineşte în societate. El are aceeaşi fire ca aceluia care a trăit în epoca feudală, în antichitate sau, de ce nu, în neolitic sau mezolitic. Diferenţa dintre ei este evoluţia ştiinţei şi tehnicii” (Mureșanu, 2016:4).

            Ştiinţa se lasă copleşită de informaţii, dând vina pe neputinţa de a scoate la lumină urmele istoriei adânc întipărite în solul Terrei. Istoria lumii zace sub straturile de pământ, care s-au aşezat unul peste celălalt, întocmai secolelor şi mileniilor în timp. Autorul şi-a dorit ca din rândurile paginilor cărţii sale, să se ridice lumina spre cei iniţiaţi, iar slova sa să se lase înţeleasă, decodificată, pătrunzând adânc în misterele fractalului entităţii-om şi existenţa deusiană. Sacralitatea textului reiese din însuşi registrul oral folosit, ceea ce face ca această lucrare a marelui exeget român să aibă o descendenţă riguroasă, controlată de sentimentul şi certitudinea că lucrarea aparţine eruditului prelat ca scriere şi diortosire, însă naraţiunile sunt cele preumblate din generaţie în generaţie, cu o acurateţe uimitoare tocmai pentru a se demonstra puritatea acelor istorisiri. 

           Acurateţea acestor scrieri, venite din surse pe cale orală, din vremurile întunecate ale istoriei lumii, ce aparţin celor două testamente biblice, se regăseşte şi în cele opt volume ale gânditorului Bartolomeu Anania, dovedind prin aceasta, sacra fidelitate a prelaţilor ortodocşi faţă de documentele deusiene. Vom observa că oralitatea va viza două straturi stilistice, între care unul primar, specific literaturii populare, remarcat în conţinutul operei autorului, şi un strat derivat, specific structurilor dialogale sesizabil în creaţiile literare ale marilor povestitori a căror structură simulează circumstanţele comunicării orale.

           Ca particularităţi, constatăm comunicarea directă divinitate-narator, însă niciodată nu s-a cunoscut cui i s-a adresat Dumnezeu la începuturile facerii:

 Să fie lumină!”. 

Se poate ca această adresare să se fi făcut atât îngerilor, cât şi acelor ”fii ai lui Dumnezeu”, despre care Anania vorbeşte în conţinutul primei cărţi a lui Moise. Prima parte a lucrării sale are titlul Facerea, Întâia Carte a lui Moise, iar Capitolul I este denumit Facerea lumii şi a omului. Sugestiv, titlul Facerea subliniază una dintre cele mai importante activităţi deusiene, împlinirea şi ordonarea planului creaţiei, culminând cu făurirea entităţii-om, spunând: 

”Să facem om după chipul şi asemănarea noastră ca să stăpânească…”; 

conceperea omului apare într-o formulare de plural a acestei acţiuni, pe care o sesizăm în expresia: să facem”. Este cert, exprimând această formă de adresare că Marele Creator, în timpul minunat programat facerii omului, nu era singur. Şi totuşi, ca oameni, să nu mai spun ca cercetător al slovei biblice, ne punem întrebarea: cine mai era de faţă, când Dumnezeu a conceput, după asemănarea lui, deci şi după aspectul fizic al celor prezenţi, nobila entitate a Pământului, omul?

            Versiunea Bibliei Anania a fost concepută prin metoda comparatistă, muncă intelectuală susţinută, confruntată cu treisprezece versiuni reprezentative atât româneşti, cât şi străine, precum şi cu studiul aprofundat al textelor originale. Munca exegetului român, în marea sa dorinţă, a fost de a restaura, pentru Vechiul Testament, prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică românească, însă versiunea ebraică, accesibilă adiacent prin cele mai bune traduceri occidentale, s-a aflat în continuă şi amănunţită alăturare cu versiunea greacă. Cercetarea acestei versiuni a fost reprezentată atât de tălmăcirile româneşti, tipărite între anii 1688-1914, cât şi de textul ediţiei critice a filosofului şi teologului protestant german, Alfred Rahlfs (1865-1935).

            Tot ceea ce s-a considerat ca diferenţe semnificative, dintre versiunea greacă şi cea ebraică, au fost semnalate şi comentate în notele infrapaginale.

            Parcurgând paginile celor opt volume ale Bibliei  marelui nostru cărturar, vom constata dorinţa acută a acestuia de a rămâne tot mai fidel lucrării religioase Septuaginta, considerată sursa cea mai apropiată de relatare a adevărului deusian. Vom observa însă că în conţinutul lucrării, numele proprii, de persoane şi localităţi, sunt redate după versiunea ebraică. Actuala lor grafiere ţinând seama de extracţia lor lingvistică, precum şi de actualul lor statut lexical, cunoscându-se că ele au intrat în limba română prin filiera greacă şi că nu toate şi-au restaurat pronunţia originală în evoluţia limbii vorbite. 

Canonul biblic, autoritate normativă în materie de credință

              Credința are un sens anume în evoluția fiecăruia dintre noi, desăvârșită prin educație și cultură. Exegetul teolog Bartolomeu Anania și-a încredințat studiului canonului biblic, întreaga cădere morală, toată învățătura cărților biblice scrise în limbile lumii, care au apus în timpul evoluției spirituale a omului. A parcurs toate cele cinci cărți ale Pentateuhului  în toate limbile uitate prin pierderea în timp, a vorbitorilor și a desăvârșit cunoașterea ca element probatoriu al tuturor învățăturilor acestor cărți ca fiind originale concepției de organizare și consemnare a celui care a fost dorit de divinitate să fie scrise, Moise. 

              În Noul Testament, cuvintele Mântuitorului întăresc cele consemnate, legiferând și pentru naivi, autoritatea celui care a fost autor al Legii, spunând. 

„Oare nu Moise v-a dat Legea?”(In 7, 19). 

            Mitropolotul Anania compară și extrage expresii din lucrările: 

  • A doua Biblie Sinodală (1936), tipărită în urma unor concesii între principalii traducători ai timpului respectiv, preotul Nicodim Munteanu, traducător a douăzeci și trei de cărți canonice și una necanonică; 
  • șaisprezece cărți canonice și opt necanonice ale Vechiului Testament;
  • adăugându-se alte douăzeci și șapte de cărți canonice ale Noului Testament, traduse de teologii exegeți Vasile Radu și Gala Galaction. 

          În Facerea, învățatul teolog Anania (Cap. 1, 28) face remarca unei expresii:

„Creșteți și înmulțiți-vă, și umpleți pământul, și supuneți-l”,

subliniind faptul că în original, verbul „creșteți”, pe lângă semnificația acțiunii de a spori în talie, în forță, în putere, în număr, sugerează și faptul devenirii fecund a omului, rodnic, apt pentru înmulțire. Tocmai acest fapt îl scoate în evidență profesorul Anania, exemplificând lucrările celor trei teologi traducători de documente religioase, care acordă sinonimiei verbului „Creșteți”, pe acela de „Fiți rodnici”, roditori întru sănătatea trupului omenesc, o traducere care se dorea, la timpul în care cei trei teologi confereau această tălmăcire a textului versiunii occidentale, o apropiere de textul tradus de teologii vestului european. Ceea ce dovedește Bartolomeu Anania, este faptul înțeles al înmulțirii naturale pe Pământ atât a animalelor create, cât și a omului conceput …după chipul și asemănarea Noastră”, posesiv adjectival, notat de autor cu literă mare. Acest posesiv este explicat ca formă de folosire în exprimarea creației omului ca plural gramatical autentic, nicidecum ca formă de protocol, pentru că Sfinții Părinți au văzut în acest cuvânt prima revelație scripturistică asupra persoanelor Sfintei Treimi” (Anania, 2011:25), planul luminii, al cunoașterii și a materializării ideii ca fapt științiific dovedit prin creație. 

            Ideea este cugetul care se materializează prin cuvânt, creând, prin cunoaștere, știința materiei, palpabilă, constituentă, este voința eului cosmic prin supunerea sinelui teluric, valoarea exprimării cunoașterii despre viață. Biblia eruditului teolog Bartolomeu Anania permite pătrunderea cu ochii deschiși, a cititorului în lumina cunoașterii, într-o descifrare mărturisitoare a cuvântului întregii cărți scrise de Moise într-un fel anume, dictat de Creator. În vremea aceea, cuvântul avea sensuri, sinonimii anume explicării Facerii și a drumului sinuos al omului, de după Adam, în continuitatea existenței telurice, însă vocea Marelui Ghid călăuzea drumurile spre căi anume, pentru a nu intra în întunericul morții. 

           Limba în care scrie eruditul teolog Anania este o limbă literară superioară celei folosite de înaintașii lui. Limba regăsită a valahilor (românii),  pe care teologii, păstrători de tradiții, din rândurile lor – marii învățați ai timpurilor trecute, printre care și oameni de cultură laici, însă nu depărtați de religia creștină, au crescut cuvântul, cultivându-l din marele Univers al ideilor spre teluricul care l-a materializat. Sensurile cuvântului sunt trăiri diversificate ale existenței omului, ale puterii înțelegerii lui, a formelor vieții și a stăpânirilor de sine, care sunt un excurs al ideilor transformate în vicii, într-o exprimare dorită, spre luminare și mărturisire sau nedorită, într-o cădere în păcat. Chiar din capitolul al treilea al primului volum al Bibliei cu ilustrații”, Bartolomeu Anania expune starea patimilor: Căderea primilor oameni. Pedeapsa și făgăduința”. 

           Vorbeam, în rândurile de mai sus, de sensurile cuvântului, de perceperea lor de către auditor, de felul cum sunt expuse de emițător, de accentul și unduirea cuvintelor în expresie, de tonalitatea și rezultatul acesteia. În cazul în care auditoriul nu este pregătit îndeajuns pentru primirea în conștient a informației, acesta este supus unei tatonări a subconștientului, cu un fapt considerat deosebit de bun, în realizarea binelui celui care audiază, căzând, astfel, terorii corupției. Se cunoaște, din istoria cercetării acestui fenomen social distructiv, că necesitatea reflecţiilor asupra naturii corupției, a studierii acestei forme conduse de minți stăpânite de distrugere a propriei evoluții, dictate şi de faptul că informaţia, cunoştinţele acumulate la această temă au avut întotdeauna căderi asupra reprezentărilor, opiniilor diverșilor subiecți, nepregătiți să înțeleagă rezultatul acestui fenomen lipsit de moralitate. Cu alte cuvinte, după cum menţiona Yves Meny, „măsura atribuită corupţiei va fi în acelaşi timp o chestiune de percepţie și de sentiment” (Meny, 1996:310). Nu vom neglija atenţia deosebită pe care savanţii, mediile academice, înalții prelați ai cultelor au expus-o faţă de problema corupţiei ca formă de afirmare a profanului frustrat, complexat de superioritatea elevatului, dictată fiind de aspiraţiile de mărire și de acordare a unei atenții superficiale, nemeritate. Corupția a fost și este unul dintre fenomenele sociale care, și în ziua de astăzi, se plasează, insistent, în centrul atenției oamenilor de știință, politicienilor morali și persoanelor publice conștiente de urmările dezastruoase ale acestui flagel. În ciuda faptului că, de-a lungul istoriei civilizației societății omenești, gânditorii timpurilor trecute şi-au expus opiniile (Platon, Aristotel, Hobbes, Machiavelli etc.), tema corupţiei a rămas un subiect de cercetare ştiinţifică multilaterală. Acest fenomen, al corupţiei, este studiat, în mediile academice, de o varietate de ştiinţe, precum: istoria, sociologia, psihologia, teologia, filologia prin toate creațiile literare, care expun acest fenomen al corupției, antropologia, dreptul ș.a., cea mai nouă fiind abordarea politică, care, spre părere de rău, de multe ori se asimilează corupției. 

           Primele scrieri care au vorbit despre corupție au fost mărturisile biblice, Moise le descrie prin însuși păcatul adamic, cel ce a corupt creația și astăzi, prin tot ceea ce se întâmplă, caută să amăgească lumea care cade neîncetat în păcat însă, în lume, trăiesc și oameni, puțini, este foarte adevărat, însă puternici în fața vicleniilor corupției, aceia sunt sinții părinți mărturisitori. Lucrarea pe care o prezint lumii științifice este o lucrare de cercetare, însă subiectul, fiind tratat cu rigurozitate ca problematică religioasă evident, exprimarea trebuie să fie adecvată acestei teme deosebit de interesante și de actuale. Spuneam că în acest capitol trei al Bibliei Anania, corupția este faptul covârșitor coborârii omului în neant, amăgirea femeii de către diavol metamorfozat în șarpe corespunde omului decăzut, vândut răului, care își caută prin putința minții, faustienii. Îi alege, le simte slăbiciunea și, prin puterea amăgitoare a cuvântului, îi prinde în plasa decadentă a corupției, începând din acel moment, șantajul, pierderea libertății celui corupt și a puterii de a mai alege alt drum decât cel impus. În caz contrar, individul corupt se pierde în moarte, însemnând, aici, nu numai încetarea vieții, ci și încercarea coruptului de a mai avea propriile decizii, propria însemnătate, trecerea dintr-o formă în alta a existenței. Să ne amintim că, științific, Antoine Lavoisier (1743-1794), părintele chimiei moderne, definea astfel momentul morții terestre a oricărei materii: 

în natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă.” 

          Omul de știință francez susţinea că în urma oricărei reacţii chimice, masa materiei nu se schimbă. De asemenea, academicianul chimist, Lavoisier, va înlocui cele patru elemente ale Antichităţii cu elementele chimice, noţiune pe care el însuşi a introdus-o. Totodată, chimistul va introduce pentru prima dată în chimie balanţa, prilej cu care a observat că masa se conservă înainte şi după reacţie. Momentul măsurării cu multă atenție a produşilor chimici va duce ca la mijlocul secolului al XX-lea să se producă o altă descoperire științifică, cea a atomilor. Lumea invizibilă pe care Creatorul o dăruia spre observare, omului modern, spre înțelegere și prețuire. Lumea pierdută însă va folosi puterea acestui element la propria-i distrugere, aderând neîncetat pactului satanic. Dintre marii oameni de știință, Einstein va fi printre cei care va înțelege că atomul este distrugător când nu se controlează atent evoluția lui în cercetarea științifică și, de aceea, își va încetini activitatea de cercetare în acest domeniu, aplecându-se spre teoretizarea faptului științific. 

          Marele fizician va fi cel care, în epoca ascensiunii materialiste, va expune public existența lui Dumnezeu, sintetizând formula existenței divine: E = mc2. Prin această formulă, a dezvăluit tot ceea ce era de spus: 

„lume, căutați adevărații oameni și prețuiți-i, ei vă vor duce pe calea cea bună”. 

         Lumea însă nu a înțeles, răul a început să corupă oamenii și să cadă pradă morții lor fizice și psihice. Tot din capitolul trei cităm: 

„Atunci amândurora li s-au deschis ochii și au cunoscut că erau goi; și au cusut frunze de smochin și și-au făcut șorțuri” (Anania, 2011:29). 

          Frumusețea literară a acestei expresii expune spre dezbatere, atâtea idei în metafore cu o subtilitate deosebită. Numele predicativ adjectival – adverbial „goi” are o dublă semnificație: prima, cea de dezbrăcați de haine, iar a doua de lipsiți de cunoaștere, care este mult mai importantă în existența eului cosmic decât cea de a doua, cu tendință telurică, materială, consumabilă. Greșelile în lume au fost rezultatul necunoașterii, distrugerile lumii, în toate timpurile istorice, au fost și sunt fapte pe care anumiți oameni le doresc: „câștigarea priceperii”, unde verbul „a pricepe”, folosit în cartea eruditului teolog Bartolomeu Anania ca adjectiv substantival, care determină substantivul „câștigarea”, o acțiune dorită, a fost tradus din limba greacă  katanoéō (κατενόουν),  κατενόησα, ceea ce lasă posibilitatea cititorului în alegerea sensului: a înțelege, a remarca, a-și da seama, a observa, a medita, a reflecta, a discerne, a vedea cu claritate, a fi conștient de sine. De aici, și marea putere de seducție a ispitei” (Anania, sbs lit.h. 2011:29). 

          Observăm că neascultarea a fost una dintre atitudinile omului, constituent defavorabil construcției caracteriale a egoului, de la constituirea cuplului însă, totodată, supunem atenției apariția celui de-al treilea fiind diferit de cele două existențe telurice, bărbatul și femeia, șarpele, energia negativă care a atras ca pe un pol lipsit de apărare, naiva creație neinițiată. În toate scrierile religioase, în traducerile Bibliei din toate timpurile, de când a început să se publice în limba valahă, este consemnată istoria creației și creării femeii (Puşcariu, 1987:66). Femeia ca parte componentă nelipsită planului de plămădire a vieții. Viața însă, în planul Creatorului, se dorea altfel de cum real s-a realizat, spontan, fără voia Lui, pentru că omul s-a dorit de la început, să fie ca un templu al creației divine. Ceea ce a urmat, nu au fost decât sensuri limitate ale definirii vieții pe Pământ, pierdut prin neascultare de însăși creația căreia i se dăduseră drepturi de trăire, de o altfel de mișcare în universul mare al Planului lui Dumnezeu. 

            Ceea ce se poate deduce, este următorul fapt: omul poate să își înfrâneze pornirile viciate, în sihăstrie, atunci, teama de a nu fi văzut îl face să-și dorească intrarea în mărturisire, în rugăciuni profunde și cugetul să-i superiorizeze trăirile sufletului. Numai atunci, omul vede lumea de Sus, o înțelege și percepe sensul vieții telurice. M-am întrebat ca mulți teologi și ca cercetător al omului religios, oare, în totalitatea lui, omul teluric legat cu voia sau fără voia lui de mediul înconjurător, în singurătatea tinereții lui, nu cade în păcat? Imaginile nu sunt un rezultat al imaginației care caută materializare? Nu sunt încercări ale sinelui secătuit de supuneri ale unor energii din afară? Dacă sihastrul ar putea fi în tinerețea lui, depărtat de totalitatea greșelilor, atunci nu și-ar mai cere iertarea propriilor păcate, dar cade în păcat pentru că este om, și nu Dumnezeu. Biblia tradusă de eruditul teolog Anania cu atâta dăruire și mare atenție spre explicarea fiecărui cuvânt, care ar fi putut să deruteze cititorul, istorisește cu mare înțelepciune și explică cu evlavie, cuvântul dictat de divinitate lui Moise. Femeia era o desprindere a unei părți din trăirile bărbatului, era parte din partea lui, cuplul primordial. Construcția diferă, trăirile sunt aceleași.

            Deseori, ne întrebăm care este rostul canonului și de ce este necesar? Continuând cu Capitolul al patrulea al lucrării Biblia cu ilustrații”, vom înțelege că nu este suficientă doar mărturisirea păcatelor, așa cum au făcut-o Adam și Eva în fața lui Dumnezeu, pentru că păcatul renaște, sunt vicii greu de supus dacă lipsește voința. Atunci ne mai punem întrebarea ce rol are epitimia? Legat de această formă de activitate duhovnicească, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că 

„după ce diavolul pustieşte sufletul omului, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului“.

          Este întocmai relatarea acțiunii capitolului „Cain și Abel; urmașii lor”, într-o altă exprimare,

„păcatul devine o a doua natură a fiinţei umane, modelându-i negativ felul de a fi, de a simţi sau chiar de a gândi”. 

        Într-o asemenea nefericită stare, firea omenească nu mai „funcţionează“, ea urmează obiceiuri ale patimii care ajung, din nefericire pentru omul stăpânit de vicii, o forţă greu de stăvilit. Răul din interiorul cuplului primordial va cutremura lumea prin fratricid. Urmașii omului vor transmite prin caracterele lor, mania care se transform în răutate:

 „Și s-a umplut Cain de mânie și fața-i era posomorâtă” (Anania, 2011:32). 

          Dialogul din cadrul spovedaniei, pentru că aici vom asista la prima căutare spre îndreptare, prin vorbele lui Abel: 

„Dacă tu faci bine, nu vei fi oare bine primit?” 

nu pregăteşte oare tămăduirea celui căzut în patimă de acele deprinderi pătimaşe?După cum mărturisește eruditul teolog, textul citatului de mai sus ne întâmpină cu câteva dificultăți, rezultate ale unor variante de traducere, expunându-ne o posibilă formă a exprimării ideii expresiei: 

„Chiar dacă jertfa n-a fost primită, Cain ar putea fi acceptat de Dumnezeu în virtutea unor rațiuni care transcend jertfa în sine”. 

         Acele sfaturi, „reţete“ duhovniceşti constituie canonul: 

„Dar de nu faci bine, păcatul stă pitit la ușă: pe tine te poftește, dar tu cată să-i fii stăpân!”. 

         Sfatul lui Abel ar fi trebuit să aibă un caracter terapeutic, reprezentând un mijloc de corectare, de îndreptare a fratelui său mânios. În realitate, Cain era răpus de dorința de răzbunare, un fapt care nu își avea rostul în relația cu fratele său, care avea o trăire superioară celei pe care Cain o avea. Oralitatea, în discursul lui Anania, redă fidel cursivitatea unui dialog în plină acțiune, o comunicare cu învățăminte, de la care trebuie să tragem concluzia că ele au existat de când omul a fost creat, mărturie fiind vechile scrieri biblice în limbi care nu se mai vorbesc pe Pământ de mii de ani, din care marele învățat traduce. Adevărul stă în mărturisire, mărturisirea este însăși existența, forma ființei care a ființat și a creat fiindul teluric (Yves, 1996:309-320, vol.48, no.3. London, Blackwell Publishers), dându-i speranța în împliniri prin fapte și idei bune, demnitate prin acțiunea propriilor trăiri. De la Enos, fiul lui Set și nepotul lui Adam, 

„oamenii au început să cheme numele Domnului Dumnezeu”. 

În comparație cu toate Bibliile traduse de până la apariția lucrării „Biblia cu ilustrații” a eruditului teolog, prof.univ.dr. Bartolomeu Anania, nu s-au consemnat, în niciun mod, explicații de subsol sau notări asupra unor termeni traduși din limbile din care s-a tradus această carte, așa cum a făcut părintele Anania. Să reținem că fiecare traducător personalizează lucrarea tradusă, o poate modifica prin interpretare, prin necunoaștere, prin stilul propriu. Ceea ce se observă însă în relatarea anumitor scene biblice și în expunerea exegetului teolog, Bartolomeu Anania, este nararea, erudiția acestuia se remarcă prin deosebita traducere din limbile uitate de timp ale lumii, o traducere superioară celorlalte traduceri ale Bibliei, de până acum.

Omul ca fiu al fiiilor lui Dumnezeu, evaluare a evoluției lumii

           Nimic din ceea ce este creat nu are veșnicie fără voia celui care a creat. „Nimic” nu înseamnă inexistență, „nimic” este substanță, materie, vibrează, este un obiect care poate fi „fiind” însuflețit sau „nefiind”, lipsit de viață, un gerunziu în care acțiunea începută nu se știe niciodată când se va întrerupe. Așa este omul, un început al cărui sfârșit vine, dar nu se cunoaște când, el există într-un spațiu și un timp mărginit ca trup material, imaterialul se transfomă, nu se pierde, revine la marea formă a masei Universului, un gaz viu. În amândouă cazurile, există o voință de nevoi din partea unui al treilea însemn, care negociază și alege. Acest însemn poate să fie un element cu energii pozitive sau negative, totul depinde de Creator. 

            „Vechiul Testament” provoacă, prin cuplul primordial, discuții interminabile ale exegeților asupra celui de-al treilea element, șarpele, care a zădărnicit pentru mult timp, Calea ridicării spre Înalt a creației, în aflarea elementului pozitiv. Omul s-a plămădit din vină și caută vina celuilalt în toate greșelile lui. Cel care a venit din nemurire, l-a căutat și l-a găsit în Marele Întuneric, pe cel care își pierduse, prin faptul material al înmulțirii nevoilor, nemurirea. Cea care l-a purtat până la sosirea în lume, pe Cel care avea să readucă pacea și doborârea șarpelui, a curățat-o pe femeia nevoilor lumii, pe cea care fusese creată pentru entitatea om. „Adikia”[3] va fi fapta generală a „liberului arbitru”, cel căruia i se dăruise cunoașterea, își părăsește cu voia lui, conștiința, o îngrădește în poftele căderilor, care aveau să ducă lumea telurică la pierderea identității, a aceleia de „om”. 

             Bartolomeu Anania, în primul volum al Bibliei sale cu ilustrații, pe care o apropie mai mult înțelegerii cititorului și deschiderii asupra figurilor biblice, a suspus observării, fresce reprezentative din mari lăcașuri de cult, în special Mănăstirea Sucevița, precum și Tismana, și Lainici, și hărți care ghidează doritorul pe drumurile de început ale civilizației lumii. Textul se apropie mult de cel al Bibliei culte, publicate în anul 2001, precum și a textului Sfintei Scripturi din anul 1988, ediție care va apărea în al șaselea an de arhipăstorire a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. 

             În Cap.6 al Facerii, bărbații entității evoluate, numiți și „fiii lui Dumnezeu” vor procrea cu femeile „frumoase” ale entității omenești a Pământului, numiți „uriașii din vechime, oamenii cei vestiți”. Creatorul este conștient că ceea ce avea să rezulte din unirea involuată a celor două entități, plăcerea trupului, va întruchipa răutatea și, nu întâmplător, în înălțările către Sfânta Fecioară Maria, rugăciunile sfinților părinți vor evidenția expresia: 

„mai curată decât soarele și mai cinstită decât îngerii”. 

             Lumea este văzută în cea mai reală claritate a evoluției ei, o dezvoltare perfectă trupește ca și a fiilor lui Dumnezeu, însă într-o evoluție restrânsă a cunoașterii, ca robi ai liberului arbitru, din care omul lumii a ales plăcerea, viciile coborâtoare spre prăpastia răului: 

„Gândul meu și veșnicia seamănă/ ca niște gemeni./ Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?” (Blaga, 1968:59). 

            După Potop, cartea tratează lumea în istoria spațiului mărginit și a timpului în care personajele biblice evoluează, transmițând, din generație în generație, evenimentele de la fiii lui Noe, Sem, Ham și Iafet „cărora li s-au născut fii după potop”. Este un adevăr așa cum el se găsește înregistrat în paginile Sfintei Scripturi, unde Legământul lui Dumnezeu cu Noe va fi reînnoit cu Avram, menționat în capitolele 15 și 17 și de Legământul pe care Creatorul îl face cu poporul lui Israel, capitolul Iș 24. În cuprinsul relatărlor evenimentelor din primul volum, vom mai întâlni astfel de căutări ale lui Dumnezeu întru cernerea răutății din om, în capitolul 45, 7: 

„Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă păstreze vouă o rămășiță (cuvânt astfel explicat de autor: un grup restrâns din care poporul se va reface în timp) pe pământ și viața să v-o păzească spre marea urmare” (anticipare aluzivă a profeției din 50, 24, eliberarea din Egipt și întoarcerea în Țara Făgăduinței).

           În cea de a treia carte a lui Moise, Leviticul, rânduielile vieții de toate zilele ale oamenilor sunt editate într-o formă deosebit de consistentă în spațiul timpului ce este dat, fiind menționate jertfele și importanța lor pentru fiecare activitate a omului, pentru faptele bune sau cele căzute în păcat, s-au constituit coduri juridice cu aplicări imediate, aplicarea de pedepse pentru fiecare încălcare a nomelor morale. De asemenea, această parte a Vechiului Testament ordonează într-un sistem cu o înaltă răspundere față de sănătatea oamenilor, de respectarea igienei atât corporale, cât și de mediu și constituie o obligativitate morală. Este măsura marii înțelegerii a unui adevăr, care se desprinde în capitolul 19 al acestei cărți, unde însuși Creatorul dictează celui ales spre comunicare, profetului Moise, și transmite „Porunci pentru viața de fiecare zi”, pentru că Dumnezeu cunoștea starea omului: delăsarea, pierderea lui în comoditate ca fapt al eliberării egoului prin „liberul arbitru”, dăruit creației ca ființă supusă încercărilor. 

           Creatorul lumii spune astfel lui Moise: 

Vorbește la toată obștea fiilor lui Israel și spune-le: – Fiți sfinți că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru!”, 

este una dintre marile mărturisiri, pe care Moise o consemnează la dorința lui Dumnezeu. Față de ediția din anul 2015 a Bibliei, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Biblia Anania prezintă o modificare a cuvintelor în fraza comunicării dintre Dumnezeu și Moise, în fapt nu s-a schimbat cu nimic – nici forma și nici mesajul expunerii lui Dumnezeu. Titlul capitolului va suporta o modificare, astfel: „Cap.19/ Tâlcuirea poruncilor”, în ediția din anul 2015 a Bibliei față de traducerea părintelui Anania, care la Capitolul 19, se află titlul „Porunci pentru viața de fiecare zi”, un titlu cu o rezonanță directă asupra cititorului, care înțelege prin aceasta, respectarea cu strictețe a tuturor înscrisurilor acelui capitol ce se referă strict la modul normal și moral de viață, de conviețuire, bărbat și femeie, în familie, cât și în comunitate.

            Părintele Anania desprinde subtilul, dezleagă misterul acestor porunci din început, definește „poruncile” nu ca măsură restrictivă, ci ca linie sănătoasă, morală, de urmat, a oamenilor în viața de zi cu zi pentru a trăi în armonie: 

„Când veți intra în țara pe care v-o dă vouă Domnul, Dumnezeul vostru, și când veți fi sădit tot felul de pomi pentru hrană, necurăția lor s-o curățiți împrejur: necurată va fi roada lor pentru voi timp de trei ani; să n-o mâncați…” (Anania, 2011:211). 

           Profesorul Anania consemnează astfel explicația în subsolul lucrării, acolo unde se folosește cuvântul „împrejur”, spunând că în versiunea ebraică expresia ”roada lor s-o socotiți netăiată împrejur” se explică astfel în limba română: „necurată, asemenea păgânilor”, înțelegând prin aceasta faptul că tăierea împrejur a nou – născuților din neamul evreiesc, circumciziunea, se considera respectarea legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam, patriarhul poporului Israel şi tatăl tuturor credincioşilor, conform căruia i-a făcut făgăduinţe nespuse lui şi seminţiei sale. Acesta este înțelesul cuvântului pe care autorul îl folosește în traducerea Bibliei.

          Volumul I al Bibiei cu ilustrații a lui Bartolomeu Anania se încheie cu Moartea lui Moise, Capitolul 34 din cartea Deuteronomul

„Și a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în ținutul Moabului, după cum îi spusese Domnul”(Anania, 2011:358). 

            Observăm deosebite expresii în traducerea Vechiului Testament al lui Anania, față de Biblia din 2015 de la București. Munca elevată a marelui cărturar teolog, mitropolitul Bartolomeu Anania, în traducerea cât mai fidelă a Bibliei în limba română, cât mai apropiată de sensurile vechilor cărți ale Vechiului și Noului Testament, a dovedit înalta pregătire și preocupare a distinsului profesor prin toate completările pe care le face la subsolul fiecărei pagini a Bibliei sale cu ilustrații. O carte-document, în care se reunesc erudiția, stăpânirea și ascultarea mărturisirii cu știința filologică a traducerii din cele șapte limbi care nu se mai vorbesc pe Pământ de mii de ani și care aveau, în patrimoniu lor cultural, pagini sacre ale Vechiului Testament, ale primilor părinți ai lumii. Mărturisirea rămâne comunicarea exactă și dreaptă a ceea ce încă știința nu a dovedit, nașterea prin facerea lumii.  

BIBLIOGRAFIE 

Anania, Bartolomeu Valeriu, BIBLIA (cu ilustrații), 8 volume, Editura Litera, București, 2011;

Blaga, Lucian, Poemele luminii, Editura pentru literatură, București, 1968;

Mény, Yves, Fin de siècle’ corruption: change, crisis and shifting values, în: International Social Science Journal, 1996, vol.48, no.3. London, Blackwell Publishers;

Mureșanu, Ștefan Lucian, Taina cuvântului în literatura populară  şi sensul obiectului ritualic  în etnologia aplicată (studii și cercetări de teren), Editura Singur, Târgoviște, 2016;

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1980;

Puşcariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987;

Thomas, Daniel, Vechiul Testament în folclorul românesc, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006.

[1] Metatitemia, cuvânt ce provine din verbul grecesc metatithemi are sensul de a preface, a transforma, răstălmăcit în expresia: a trece ceva dintr-o stare de existenţă în alta.

[2] Ananie sau Ananias, în limba greacă ’Aνανίας /Ananías, de la ebraicul הֲנַנְיָה /Hananiah), nume biblic, ce apare atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, din ebraică הִנְנִי Hinény se traduce Iată-mă.

[3] Adikia – (lb. greacă αδικία), nedreptate, strâmbătate, asuprire, agresiune, violență, cruzimea celui puternic față de cel slab. Cf. Anania, 2011:34d, vol.I.                                                                                                                                                                                                               

                                                                                              Editor-coordonator – Diana Ciugureanu-Zlata

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *