Membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara
Locul naşterii: s. Vâlcan, com. Ciuruleasa, jud. Alba
Domiciliul actual: or. Mangalia, jud. Constanţa
Cărți publicate:
„Noris”(1998);
„Poemele Evei” (1999);
„Vinovată de utopie” (2000);
„Loc pentru arderi” (2001),
„Cartea vârstei” (2002),
„Fără aplauze” (2003),
„Arzând pustiu-n pipa depărtării” (2006);
„Coletul cu îngeri” – antologie de autor (2008);
„Eternitatea fără chip” (2010);
„Tăcerea magnoliei” (2012);
„ Poeme de seară” (2014);
„ Graniţele încumetării”(2015);
„Însemnări din tura de noapte” (2016)
„Garderoba cu şoapte” (2018)
„Eu şi celălalt Eu” (2018)
Cărți pentru copii:
„Poezie pentru copii (2000);
„Grădiniţa de vis” ( 2005)
„În poiana florilor” (2006);
„În ţara lui Bobuleţ”(2016)
„Poezii pentru cei mici” (2017)
„Întâmplări cu Amelin” (2018)
„Mofturică” (2019)
Premii
Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea, cu volumul „Noris”(1998);
Menţiune, Festivalul „Lucian Blaga” (1982);
Premiul al III-lea, Festivalul „Panait Cerna” (1978); zzz
POESIS
Evele timpului viitor
Sunt cântecul vinovat de mii de ani.
Nu încerc să-mi înduplec inima,
Pentru a obţine de la ea
Ceea ce toboşarul obţine de la sunet,
Când îi stârneşte adrenalina.
Sunt zgârcită
Cu împrumutul sentimentelor mele.
Creditul cu zerouri cât luna
Depinde de pragul nopţii pe care te aşezi,
Pentru a citi testamentul Evei.
Deschis, după milenii,
Vei fi surprins de moştenire,
De vocalele dobândite genetic.
Castelele din Spania,
Precum şi celelalte foloase necuvenite
Vor fi confiscate
De Evele timpului viitor.
Mă aşez, ca musafir,
La masa de brad.
Vinul e bun,
Compania plăcută.
Cine să plece în viitor,
Cu o tolbă de poeme în spinare,
Rupând testamentul?
Sărutul Imperativ
Tu susţii că Dumnezeu ar fi logosul inimii,
Eu susţin că ar fi emoţia neconsumată,
Partea activă cu rol de tată,
Care face excursii istorice pe pământ.
Cuvântele trec,
Precum o roată zimţată,
Peste limba ta,
Sub forma unei frunze de lotus,
Despicând-o,
Lăsând să iasă prin despicătură
Ramul cu frunze albastre,
Pe care se aşază inima,
Cu gândul de-a urmări trecătorii
Cu două rânduri de mărgele la gât,
Într-o dublă cochetărie,
Într-o comunicare
De sentimente,
Din care unii scot profit
Și îşi încarcă bateriile!
Vara, lenevesc,
Toamna, se precipită în înserare,
Stând, în poziţii de melancolie,
Pe canapeaua nopţii,
Iarna, încearcă, pe buzele reci,
Sărutul imperativ.
Plouă
Plouă!
Inima mea stă în casă şi tricotează.
După ce a măturat, a făcut un ceai englezesc,
S-a rugat în bula aceea albastră,
Care, apoi, a şi pocnit de saţietate,
Împrăştiind în jur câteva steluţe,
După ce a strălucit suficient pentru sine.
Plouă şi gândul urcă în pat,
Pentru a îmbrăţişa un alt gând.
Copiii lor vor ieşi pe uşa principală, victorioşi,
Imposibil de ghicit care dintre ei
Le va duce neamul şi numele în viitor,
Pentru recunoaşterea secretă a genei,
Care şi acum are dubii
Despre felul de a gândi
Al celor ce au lăsat bileţelul de dragoste
În bolul mâinii.
Plouă popular în cartiere mărginaşe,
Plouă de lux peste vilele celor ce au impresia
Că nu vor muri niciodată,
Plouă deşănţat, plouă elegant,
Plouă, în rate lunare,
Printre impulsurile solare,
Plouă în lire şi yeni,
Plouă-n poieni,
Plouă la nord şi la sud.
Însuşi Dumnezeu e în sufletul meu ud,
Iar îngeru-i nud.
Mi-e dor…
Mi-e dor să scriu, în galben şi în roz,
La masa de cristal, a zorilor de zi,
Să-ascult un cântec scris de Berlioz
În inima de plumb a toamnelor târzii.
Mi-e dor să scriu cu rimă şi rigoare,
Să îţi cioplesc o cruce de mesteacăn
În sânge, alb, ca îngerul în floare,
Ce stă pitit într-al grădinii leagăn.
Mi-e dor de poeziile cu rimă,
Cum dragostea doar ştie să scornească,
În sunet de pian ori mandolină,
Într-o târzie iarnă românească.
Dar nu mi-e dor de tine, nu mi-e dor,
De caii tăi, nepotcoviţi şi tineri,
Ce poposesc pe dealul cu izvor,
Păzit de ochii verzi ai Sfintei Vineri.
Şi nu mi-e dor de-al tinereţii foc,
Să-mi intre sub odăjdii, fariseu,
De lozurile vieţii, cu prea mult noroc,
Din care am luat, doar ce era al meu.
Şi nu mi-e dor de mâine sau poimâine,
De-un viitor urzit din două fire,
Din firul alb, ce vine către mine
Şi firul negru, cel de despărţire.
Mi-e visul post de vineri
Ades, mă-nchipui, înnoptând, cu gura
Pe trupul unui înger ne-ntinat
Şi, dintre toate, lui îi iau măsura
Şi-adresa timpului, ce-n mine l-a iernat.
În zori de zi, sub plapuma de stele,
Mai simte încă ochiul meu privind
Şi mâna plină, trăsnet, cu inele,
Din roşu-n roşu, peste el trecând.
Simte un cal, în coastă, ce nechează,
Înfiebântat de mers, peste măsură,
Un călăreţ, în alb, ce o curtează,
Rămas cu un supin lipit de gură.
Cum dau, în noapte, visele de-a dura,
Pe unde-apuc, printre păcate mute,
Cele de azi, cu ochii mari ca mura,
Cele de mâine, încă neştiute.
Mi-e visul post de vineri, abstinenţă,
Contrar trăirilor ce-mi dau tărie,
Trecându-mă, -n tabel, cu o absenţă
Făcută, ieri, la sfânta liturghie.
Voi fi prezentă, doar la bal mascat,
Între acele chipuri, schimbătoare,
Sub formă de iubire, sub formă de păcat
Şi cele multe, câte sunt sub soare.
Cu un poem bun
Cu un poem bun
Poţi obţine orice:
Libertatea, viaţa, ura, invidia.
Mai puţin fericirea,
În tribunalul căreia te judeci,
Pe veci, cu imaginea ta din oglindă,
Fără ca unul din voi să câştige,
Căci speţa e absurdă,
Viaţa e absurdă,
Poemul e absurd.
Primeşti oferte ciudate
Din partea ideilor
Cu abordare mercantilă,
Care te piaptănă doar în faţă.
În spate, părul cade
Pe umerii îngerului urmăritor,
Căruia zorile îi vor tăia aripile
Şi totul va intra în normal:
Cofetăresele vor face torturile obișnuite,
Flaşnetarii vor cânta cântecele obişnuite,
Dumnezeu va face, însă, gestul suprem,
Pentru a păstra lumea
Şi poemul bun
La căpătâiul inimii sale.
Norocul de a fi cocor
Scriu
poeme de dragoste,
Dar nu triste,
Nu în culori nevindecătoare,
Acele poeme care ridică perdeaua de pe
geam
Şi sărută soarele pe botişorul cald.
Mă
văd silită să-mi împuşc pasărea de pe umăr
Sau măcar s-o înlătur,
Pentru a a privi în urmă,
La cifra care a fumat toată noaptea,
Iar, acum, pompează aerul senin
Al câtorva stele
În plămâni.
Mă
văd silită să mă ascund sub coviltir,
În veşminte gipsy,
Timpul să mă numere unu, doi,
La trei să-mi ies din propriul rol,
Pentru a deveni cocor.
Tu
să-mi acoperi spaţiul de zbor
Cu litere aurii,
În palma cărora să poţi citi
Despre norocul de a fi cocor,
Unu pe unu, negru,
Din zece,
Alb doar pe vârful aripilor
Şi pe unghii.
Tot amân să merg La cumpărături
Nu-mi schimb sentimentele,
Partiturile, culorile estompate,
Ale imaginii despre sine,
Nici perdeaua ce mă separă
De ziua ce a urmează.
Tot
amân să merg la cumpărături.
Anii, parcă, nu mi-ar ajunge,
Nici euro-intenţiile bune,
Atât de împuţinate pe continent.
Nu-mi
schimb sentimentele
Pentru niciun dar, pentru nicio
victorie.
Eterna
lumii vrere
Nu mă admite altfel,
Decât aşa, cu obişnuinţele mele,
Pentru a mă deosebi mai uşor
De ceilalţi cumpărători,
De eul lor magnetic,
Care lipeşte diferite etichete
Cu preţuri ce nu reflectă
Nici cerul,
Nici pe Dumnezeul milosteniei,
Ce mă înconjoară ca un veşmânt senin,
Poate prea senin
Pentru acei ochi,
Cu grave tulburări de vedere.
Un ritm ciudat
Ieri mai persistă, în a sa culoare,
Iar mâine, în viaţa noastră, n-a sosit,
Nici anotimpu,-n propria sa floare,
Cu ramul său, de veşti împodobit.
Şi nici scrisoarea, nici expeditorul,
Gându-acela, ce-nălţa un zmeu,
Ce îi tăiam, degrabă , cu toporul,
Leafa pe viaţă şi veşmântul greu.
Destinatarul se prindea de-o cracă,
Din nobil lemn, de cedru ori măslin,
Iar inima-nteţea, precum o toacă,
Un ritm ciudat, în dansul levantin.
La mijloc, drumul lung, misterios,
O mie de tăceri, sub aripile frânte,
Convexa amintire, aruncată jos,
Trecutul său ce, şi-n prezent, ne minte.
Acum, eu nu mai nasc nicio idee,
Niciun cuvânt de dor, nu mai bisez,
Voi învăţa să tac, într-o scânteie,
Cu ea pământul tot să-l luminez.
Cu regret şi cu speranţă
Simt, sub pleoapă,cum mă-ngroapă înserarea cea mioapă,
Ce-n adânc de mine sapă, „până dă de stele-n apă”.
Simt târziul cum deşiră fiinţa mea, pândind de după,
Fiinţa ta, în care viaţa, stă cu gândul să irumpă.
Să pocnească, cum pocneşte amintirea, în mii de părţi,
Ah, pe inima de piatră, desenată-n false de hărţi.
Simt cum toate sunt deşarte, iară viaţa ne împarte,
O iluzie îmbrăcată, cum e moda sus pe Marte.
În tăceri prelinse-n dungi şi-n cuvinte neumblate,
Ce-ar putea fi de folos, cum acele nestemate,
Ce valoare dau privirii şi-adunărilor în care
Stă cuvântul în genunchi, cum lumina-n sanctuare.
Văd deasupra ta un nor, cel răsfrânt în ochii lumii,
Şi, cum râde talpa groasă, îngropată-n negrul humii,
Cu regret şi cu speranţă, implicată, precum vezi,
Într-o ultimă instanţă, îmblănită cu zăpezi.
Nu mă-ncarc, cu grija lor, nici cu-a timpului ninsoare,
Ce se-adună-n casa mare, ca-ntr- o ultimă-nchisoare,
Dragostea-mi, vrând libertate, scoate cuiul din pereţi,
Cad tablori vechi, de-o viaţă, cu arhangheli călăreţi.
Design – Diana Ciugureanu-Zlatan