,,Hoții de vite” – nuvelă de Nicolae GREJDIERU

Era sfârșit de iunie, pe la ora 4:00 dimineața, când în casa lui Ștefan Cibotaru, sună telefonul.
– Bună dimineața, tovarășe maior, i se adresă ofițerul de gardă de la Secția Raională de Miliție a Raionului Stejăreni, am la recepție, un cetățean din satul Câmpeni, care spune că are să vă spună ceva important și vrea să vorbească urgent doar cu dumneavoastră, pot să vă fac legătura cu el?
– Da, uniți-ne, dar rămâneți și dumneavoastră pe fir, răspunse Ștefan.
– Tovarășe maior, răsună vocea persoanei de la celălalt capăt al firului, îmi spune Gheorghe Munteanu, sunt din Câmpeni și vreau să vă anunț că acum câteva ore, mi-au furat vaca din grajd. Ajutați-mă, vă rog. Am cinci copii. M-au sărăcit hoții cu totul. Și scuzați de deranj, numele dumneavoastră, mi l-a dat vărul meu, Ion Munteanu, căruia vara trecută, i-ați găsit motocicleta furată.
– Am înțeles, Gheorghe, replică Ștefan, fii pe loc, acasă, acuși, vin. Și adresându-i-se ofițerului de gardă, dispuse: Trimiteți, vă rog, mașina la mine acasă, până mă îmbrac. Trebuie să mă grăbesc, de aceea voi pleca la Câmpeni fără să intru la Secția Raională de Miliție. Mapa cu documente și arma, le am cu mine.
                  *  *  *
Ștefan parcă ar fi așteptat acest sunet, parcă ar fi așteptat acest furt. Undeva, in adâncul sufletului, parcă îi șoptea cineva: „Acum, a venit timpul, grăbește-te!“. Și în calitatea sa de șef al Miliției Judiciare din Stejăreni, era, dacă vreți să știți, dator să facă ceva pentru oamenii din Câmpeni și din satele din apropiere.
Motivul era că începând cu luna iunie, la Câmpeni, se întețiseră furturile de vite.
Inițial, dispăru un buhai priponit pe imașul din fața satului, care fusese furat cu tot cu pripon și țăruș. Ulteror, hoții puseră mâna pe o vaca din grajdul unui gospodar. Și acum, la sfârșit de iunie, ia-o de unde nu-i, și pe vaca lui Gheorghe Munteanu.
Iar în satele raionului vecin, din apropierea Câmpenilor, situația era și mai gravă. Acolo, furturile de vite se țineau lanș încă în luna mai până se ajunseră deja la șapte capete dispărute. Și toate aceste furturi rămâneau a fi nedescoperite. De aceea, în această regiune, situația era cu totul tensionată. Oamenii nu-și mai lăsau, ca până acum, vitele pe imaș, pe noapte, ci, cum se lăsa seara, le aduceau acasă și le închideau cu lacăt, în grajduri. Dar după precum se vede, nici ținute încuiate în grajduri, vitele nu se aflau în siguranță.
               *  *  *
Acum, lui Ștefan i se cerea să facă ceva pentru a curma acest flagel, această năpastă, care se abătuse pe capul oamenilor și să reinstaureze liniștea în sate.
Avea el, planurile sale, care îi șopteau că trebuie să se grăbească, fiindcă fiecare clipă conta în descoperirea acestor furturi.
                *  *  *
Era aproape ora cinci dimineață, când Ștefan ajunse la Gheorghe Munteanu.  
În fața casei, îl aștepta Gheorghe, soția lui și toți cei cinci copii ai lor. 
Pe prispă, soția lui Gheorghe îl alăpta, pe semne, pe mezin, dar în jurul ei, ca lângă o cloșcă grijulie, ce-și încălzește și ocrotește puii, stăteau lipiți încă patru copilași dezbrăcați, somnoroși și speriați. La picioarele lor, la pămâmt, făcut colăcel, cu o zgardă roșie la gât dormea liniștit un vițel micuț și blând cam de o lună de zile.
Când îl zîri pe Ștefan, soția lui Gheorghe căzu în plâns. După ea, prinseră a plânge și copiii. Gheorghe, cu „noduri” în vorbă și cu bărbia tremurândă, abia ținându-și plânsul, încerca să-i povestească lui Ștefan despre cele întâmplate noaptea trecută, dar din cauza emoțiilor, nu prea reușea.
Era o scenă de nedescris, care î-ți atingea toate coardele sufletul și î-l făcea să se întristeze chiar și pe cel indiferent la nevoile altora. 
– Doamne, ne-au furat hoții, vaca de la familie, spuse printre lacrimi, soția lui Gheorghe, aproape că nu mai avem cu ce hrăni copiii. A rămas vițelul mic. Acum, trebuie să cumpărăm lapte și pentru el, ca să nu moară de foame.
Ștefan o liniști pe soția lui Gheorghe și pe copii. cercetă în grabă, grajdul cu împrejurimile, apoi i se adresă stăpânului casei:
– Gheorghe, dar cum arată vaca ta, ce semnalmente are?
– E de culoare roșie cu alb, are numai un corn în dreapta, cornul din stânga e rupt. În urechea din stânga, are o gaură rotundă. Hoții au furat-o cu tot cu căpastru și funie, cu care era legată în grajd, adăugă gospodarul.
– Bine Gheorghe, eu plec, trebuie urgent să verific o versiune, explică Ștefan, dar tu rămâi acasă, mă întorc în curând..
                  *  *  *
Acum Ștefan, trebuia să se grăbească.
Avea, el, informația că abatorul din satul vecin sacrifica intens și pe ascuns, vitele începând cu luna mai, fapt, care provoca semne de întrebare.
Rar, rar de tot, găseai țărani, care să se fi încumetat a vinde în luna mai sau în iunie, o vită scoasă cu atâta greu din iarnă. De obicei, fiecare se străduia ca în sezonul de vară-toamnă, când există mai mult nutreț, să crească și să îngrașe vitele, ca ulterior, în octombrie-noiembrie, să le vândă pentru a face un ban și a nu intra cu acestea în iarna. 
De aceea, sacrificarea vitelor la acest abator, începând cu luna mai, părea cel puțin stranie. 
                  *  *  *
Era ora 5.30, când Ștefan intră pe teritoriul abatorului.
La o masă, sub un arbore de salcâm, luau masa trei bărbați, care de fapt erau măcelarii care lucrau la acest abator.
– Bună dimineața, le strigă Ștefan, lucrați din zori…
– Bună dimineața tovarășe maior, d’apu ce să facem?, răspunse măcelarul mai în etate, lucrul nostru e „cu noaptea în cap”, până nu dă căldura, până nu dă musca. Am sacrificat deja două capete, acum facem o mică pauză, după care mai sacrificăm încă două și ne ducem pe la casa cui ne are. Cum altfel să mai faci un ban?
– Cum aș putea eu să văd cele două vite, pe care încă nu le-ați sacrificat? întrebă Ștefan.
– Vitele se găsesc în dosul abatorului, răspunse același măcelar arătând cu mâna spre dosul abatorului, unde se afla un loc îngrădit.
Ștefan o coti în spatele abatorului și ce să vadă?
De o bară de lemn, într-un ocol închis, erau legate două vaci.
Una dintre ele era de culoare roșie cu alb, avea cornul din stânga rupt și o gaură rotundă în urechea stângă. Vaca era transpirată și tremura privind speriată în jur. 
Cu siguranță că această vită fusese furată noaptea trecută din grajdul lui Gheorghe Munteanu din Câmpeni.
Ștefan, văzând una ca aceasta, se răsuci brusc cu scopul de a reveni la măcelari, dar în acel moment, dădu cu ochii de ceva ce îl frapă și mai puternic decât depistarea vacii lui Gheorghe Munteanu, și asa și încremeni pe loc.
Înaintea lui, sub peretele abatorului, stătea o cogemite movilă de funii, căpestre, curele, zgărzi, lanțuri, care mai de care.  Se vede că toate acestea lucruri rămăse-se de la vitele sacrificate anterior. Era chiar și un lanț cu tot cu țăruș.
Fiecare dintre aceste lucruri din movilă era un atribut individual, ce îi aparținea în parte, fiecărei vite sacrificate, ce îi aparținea stăpânului ei, de aceea, fiecare stăpân, vita căruia îi fusese sacrificată aici, privind această movilă, cu siguranță că și-ar fi putut recunoaște lucrurile.
„Mda, bună descoperire, gândi Ștefan, se poate spune că am găsit „buletinele de identitate” la toate vitele sacrificate până acum la acest abator” și se apropie de măcelari.
– Băieți, v-aș ruga să nu sacrificați vaca cea cu cornul rupt, vreau s-o cumpăr de la voi, le spuse Ștefan.
– Bun, tovarășe maior, d’apu noi nici nu am avut de gând s-o sacrificăm, de asta am și lăsat-o la urmă, vroiam să vorbim cu șeful abatorului, poate o vinde cuiva, fiindcă mai mulți bani ar face, sări măcelarul cel bătrân, e o vacă mulgătoare, proaspăt fătată, care nici măcar carne pe ea nu prea are, păcat de ea.
– Dar șeful vostru unde e?, se arătă interesat, Ștefan.
– El e în sat, acuși apare, răspunse măcelarul.
– Bun, atunci îl aștept.
Ștefan se apropie de automobilul polițienesc, de unde sună la Secția Raională de Miliție ordonându-i ofițerului de gardă să-l găseasca pe sectoristul din Câmpeni și să-l trimită urgent la abator împreună cu Gheorghe Munteanu și cu ceilalți doi consăteni pătimiți, cărora li se furaseră vitele. 
                  *  *  *
În puțin timp, a apărut și șeful abatorului.
– Bună dimineața, tovarășe maior, ce griji v-au adus așa de dimineață, la noi în ospeție?, îl întrebă mirat, șeful abatorului.
– Ia, am venit să cumpăr de la voi, vaca cea fără de cornul din stânga, de după abator, i-o tăie Ștefan.
– Glumiți, a răspuns șeful abatorului, poate aveți nevoie de carne proaspătă, îndată vă facem!
– De unde ați luat vaca cea fără de cornul din stânga?, redeveni atunci, serios, Ștefan.
– Mi-a adus-o un colector, răspunse șeful abatorului, am oameni, care colectează vite de prin satele din apropiere.
– Și care-i numele colectorului, care v-a adus această vacă?, insistă Ștefan.
La auzul acestei întrebări, șeful abatorului se făcu galben la față. 
Urmă o pauză prea lungă, după care Ștefan ironiză:
– Ori poate chiar dumneavoastră ați „colectat-o”?
– Nu, nu, sări spriat, șeful abatorului, eu nu mă ocup de asta, mi-a adus-o noaptea trecută, Andrei Boțu din Câmpeni. I-am dat bani pe vacă, puteți să-l întrebați.
Tocmai în acel moment, apărură și sectoristul din Câmpeni împreună cu Gheorghe Munteanu și cu ceilalți doi bărbați prădați de către hoții de vite.
Văzându-și de departe, vaca, Gheorghe Munteanu, cu lacrimi în ochi, se apropie de aceasta și porni să o netezească pe bărbie. Vita, recunoscându-și stapânul, se înveseli și  începu să se răsucească, de parcă ar fi spus: „Eliberează-ma de aici, stăpâne!”.
– E vaca dumneavoastră, Gheorghe? întrebă Ștefan.
– Da, e vaca mea, tovarășe maior, răspunse bucuros, Gheorghe, să vă uitați cum o să fugă la vițel acasă când o voi dezlega, ea încă nu a fost mulsă azi-dimineață.
– Puteți să vă luați vaca, Gheorghe, îl îndemnă atinci, Ștefan.
Văzându-se liberă, vaca o luă la fugă pe de-a dreptul în direcția satului Câmpeni. Fugea atât de tare, încât Gheorghe abia de mai reușea să se țină după ea, lăsându-i pe toți cu gurile căscate.
Acum, toată lumea amuțise. 
Șeful abatorului se schimbase la față din galben, în negru. Stătea nemișcat și crea impresia indiferenței la tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.
Ceilalți doi câmpeneni cu paguba așa și au rămas cu privirile înghețate pe Gheorghe Munteanu, care se îndepărta alergând după vacă spre sat. 
Măcelarii, care mâncau, au încremenit cu plăcintele în mână, de parcă nu știau ce să facă în continuare cu acestea. 
Doar sectoristul din Câmpeni privea loial la Ștefan, care scria ceva în mapă, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Ordonați tovarășe maior!”.
Peste câteva clipe, cei doi gospodari cu vacile furate își reveniră și începură sî se priveascî reciproc, cu nedumerite, de parcă s-ar fi întrebat: „Dar pe noi, de ce ne-a invitat, dacă vitele noastre nu sunt aici?”.
                  *  *  *
După ce termină de scris, Ștefan îi invită pe cei doi bărbați din Câmpeni, la grămada de funii, lanțuri și căpestre de sub peretele abatorului și le zise să își  caute printre acestea, funiile cu care erau legate vitele atunci când le dispăruseră.
Cât ai clipi din ochi, cei doi se aruncară asupra acelei grămezi și pe loc, unul își luă în mâini, lanțul cu tot cu țăruș, iar celălalt – un căpăstru cu funie, ambii afirmând că vitele lor fuseseră furate împreună cu acel lanț și respectiv – cu acel căpăstru.

                  *  *  *
Acum, situația deveni mai clară.
Dar lui Ștefan, îi mai rămânea să descopere și furturile de vite din raionul vecin.
De aceea, îi ordonă șefului de post să pună grămada de funii, lanțuri și căpestre, într-un sac și să-l pună în automobil, deoarece urma să-l ia cu el la miliție.
Tocmai când Ștefan se pregătea să plece, șeful abatorului se apropie de el și cu o voce tremurândă, îl rugă:
– Tovarășe maior, acum mi-i clar și mie ce sa întâmplat. Credeți-mă, până acum, nu am știut nimic. Dar vă dau cuvântul că în zilele următoare, mă voi clarifica și paguba celor ce li s-au furat vitele, va fi întoarsă.
                  *  *  *
Mai târziu, Ștefan împreună cu sectoristul au venit acasă la Andrei Boțu, cu scopul de a-l reține, dar nu l-au găsit acasă. Soția a explicat că Andrei plecase acum câteva zile, la câștig în Ucraina.
Era clar că bănuitul nu va veni de bună voie la militie, dar urma să fie cîutat și reținut cu forța, de aceea, Ștefan âi ordonă sectoristului să afle locul unde se ascunde Boțu și să-l rețină.
                  *  *  *
Peste câteva zile, reprezentanții miliției din raionul vecin au sosit împreună cu cei șapte pătimiți ai lor, care au fost prădați de vite și toți șapte și-au recunoscut în grămada de obiecte ridicate de la abator, funiile și căpestrele lor, cu care li se furaseră vitele. Acum pentru a clarifica toate cele 10 cazuri de furturi de vite trebuia urgent de reținut și cercetat Boțu Andrei, dar lui Boțu i se pierduse urma.

                 *  *  *
Era deja luna august, dar Andrei Boțu contnua să se ascundă de miliție.
După toate informațiile de care dispunea Ștefan, Andrei Boțu se afla la Câmpeni, dar la toate controalele efectuate de sectorist, el rămânea nevăzut.
Sectoristul îl căutase și ziua, și noaptea, la rude, precum și la prieteni, dar fără vreun rezultat – Boțu era de negăsit.
                 *  *  *
Se întâmpla în după-amiaza unei zile de august, când în biroul lui Ștefan, intră Ion Munteanu din Câmpeni.
– Tovarășe maior, spuse el, știu că îl căutați pe Andrei Boțu și aș vrea să vă ajut să-l găsiți, totuși mi-ați găsit vara trecută motocicleta furată. Aș vrea să vă ajut măcar cu ceva.
– Știți unde se ascunde Andrei Boțu?, îl întrebă Ștefan.
– Da, știu, răspunse Ion. Locuiesc într-o mahală cu el și chiar ieri, băietul lui s-a lăudat la al meu că pe tatăl său, miliția nu-l va prinde niciodată, fiindcă când vine miliția acasă, el iese prin fereastra din spatele casei și se cațără în vârful unui copac de nuc, care crește după casă. Dar mamă-sa închide fereastra după el și îi spune miliționerului că bărbatul nu-i acasă.
– Mulțumesc, spuse atunci, Ștefan, voi verifica numaidecât.
                  *  *  *
A doua zi, la ora 5 dimineață, când afară era încă noapte și întreg satul dormea, Ștefan bătu  la ușa casei lui Andrei Boțu. Înăuntru, se auziră zgomote și la puțin timp, ușa casei se deschise și ieși soția lui Andrei. Văzându-l pe Ștefan în uniformă de milițian, îi aruncă o privire supărată, după care îi zise:
– Andrei nu-i acasă, eu doar am spus-o de atâtea ori! Cât se poate de controlat?! Dar dacă doriți, puteți controla toată casa, și deschise larg ușa.
– Bun, a spus atunci, liniștit, Ștefan, eu nu voi controla în casă, dar mă voi uita după casă.
Aprinse lanterna și luminând cu ea, merse repede după casă.
În spatele casei, creștea un copac de nuc bătrân, cu o tulpină groasă și cu o coroană bogată.
Ștefan se dădu sub tulpina copacului de nuc și lumină cu lanterna, vârful copacului
Și deodată, sus, în vârful copacului, se auziră mișcări urmate de trosnet de crengi. Ștefan își schimbă poziția și lumină cu lanterna, locul unde se auzise trosnetul de crengi, acolo, unde îl și observă pe Andrei Boțu, dezbrăcat, care stătea ascuns după tulpina copacului.
– Coboară jos, Andrei!, îi strigă atunci, Ștefan, n-ai unde fugi!
– Nu, răspunse Boțu, nu mă cobor, mă tem că mă veți bate.
– Nu te teme, spuse atunci Ștefan, nimeni nu va pune mâna pe tine, numai sa nu îndrăznești să fugi – sunt înarmat.
                  *  *  *
În curând, în liniștea dimineții, se auzi zângănitul cătușelor.
Ștefan privi în jur.
Afară, începea a se lumina de ziuă.
Satul încă dormea dus.
Doar câte un cântec de cocoș mai străbătea liniștea dimineții.
– Aduceți-i pașaportul și ceva mai călduros să se îmbrace, o zori Ștefan pe soția lui Andrei, care tocmai se apropiase.
Știa Ștefan ce zi îl aștepta și trebuia să se grăbească…

Hamburg, 28. decembrie 2021 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.