,,Profesoara mea” – nuvelă de Pr. ieromonah Vasilisk DONICA, USLR

       În această noapte lungă, de toamnă, sub cerul plin de stele, senin ca apa izvorului, în bătaia rece a lunii, în minte mi se zbate, ca un șarpe aruncat în foc și care încearcă să pătrundă la lumină, o învățătură auzită cândva demult, de unde și de la cine nu îmi mai amintesc, important este că se vrea spusă. 

       E despre plugarul harnic, e despre omul muncit, pe vânt și soare, pe ploaie și arșiță, din zori și până în noapte, e despre omenie, e despre neamul meu. Neam, care știe să soarbă din pământ vlagă, căci rupți de pământ, nu mai trăim, ne ofilim, ne uscăm.

       Parcă o aud rostită de cineva… Ah da, în sala de clasă, de profesoara mea de română, de la gimnaziu, de lumânarea ce se trecea încet, luminând calea a zeci și zeci de suflete-copii, ce astăzi sunt, în majoritatea lor, oameni.

        Parcă o aud cum spune tare și răspicat, și vrea să fie auzită și de cei ce ,,nu aud’’:

– Atunci când plugarul nu rupe suficient din haturi și le lasă de se lățesc și se întind, iar sălbăticia se răspândește și înăbușă semința bună și recolta, sămânța bună crește tot mai puțină, chiar și în pământul bun, sălbăticia devenind o normalitate, ceea ce de fapt, este o anormalitate și vinovat de aceasta, se face doar cel ce lenevindu-se sau din indiferență, nu a ținut plugul drept și nu a rupt haturile la fel cum a făcut-o cineva anul trecut…

      Era o înțelepciune spusă metaforic, de parcă ar fi uitat să adauge vorbele scripturistice, rostite de cel mai mare dintre învățători – ,,Cine are urechi de auzit, să audă!’’

      Mersul ei apăsat, coafura ei aceeași, dar permanent diferită, șalul, pe care îl purta pe umeri, să-i țină de cald, așa precum credeam noi, dar de fapt era un look al ei, privirea ei, în care citeam un pedantism și o punctualitate aspră, care veneau în contradicție cu modestia nemaipomenită pe care o exprima chipul ei, toate inspirau un respect nemărginit.

      Explicațiile de limbă și literatură, împletite cu cele de viață, mă înfiorau. Cum îi mai scânteiau privirile, ca unei fetișcane îndrăgostite, și ochii ei, de culoare închisă, păreau două nestemate, când ne vorbea despre lecturile sale și cum din ele a învățat multe, evadând din realitatea grea a satului și a vieții sale nereușite. Asta am înțeles-o, eu, acum, ea însă, niciodată nu se plângea și nu exterioriza toate acestea, încât aveai impresia că trăiește o istorie din cărțile citite de ea, dar una fericită. Ulterior, am înțeles cât de nefericiți sunt cei ce nu au citit măcar o carte în viață, precum zice vorba înțeleaptă: ,, Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd, frumuseţea muzicii lui Mozart. ‘’(Nicolae Manolescu)

        Ne învăța multe. Știa multe, de ziceai că e o enciclopedie, un dicționar sau o carte vie, care cuprindea toată știința lumii. Azi ai spune – un server, care are stocată, toată informația despre tot și toate, care la un clik distanță, îți furnizează informația dorită. 

        Multe dintre cele învățate de la lecțiile ei, mi s-au șters din memorie, ca, de altfel, în cazul tuturor elevilor pe care i-a învățat, dar unele lucruri simple, unele învățături de viață, care au prins contur mai târziu, au rămas adânc sculptate în sufletul meu, al nostru, e semința care la timpul potrivit, a răsărit, a crescut oferindu-și roadele.

         Era slabă și uscățivă, cu chipul blând, pe care erau sculptate însemnele timpului și ale încercărilor vieții. Când zâmbea, i se arătau dinții albi și lungi, cu o strungă la mijloc, semn de noroc, precum spunea bunica și despre mine, deși cunoscând viața ei, n-ai zice că a fost așa. Avea pielea palidă și ochii mari, maro, ce-i sticleau satisfăcuți ori de câte ori noi eram cu temele învățate.

         Și-a petrecut toată viața de om vrednic aproape singură și pe toate ale satului, ale casei, ale gospodăriei de la sat, le putea face. Dar vorba ceea ,, puternic nu te naști, puternic devii’’. A rămas singură imediat ce revenise în sat de la studii și se căsătorise nereușit. Avea doar un fiu de trei ani și o mamă bolnavă. Și cum le reușea pe toate de una singură? Și cum i-a reușit, așa, de una singură, să-și înmormânteze mama, să-și petreacă fiul la armată, apoi să-l însoare, ca să rămână iarăși singură? Ei singură, cu dragostea ei nemărginită pentru copiii satului, în numele cărora se jertfea zilnic, pe care la fel, îi petrecea la armată, îi însura și mărita, îi certa când călcau strâmb, îi lăuda așa precum numai ea știa, atunci când aceștia reușeau ceva și aduceau roade. Îi sfătuia, chiar maturi fiind, oameni la locul lor  și nimeni nu se încumeta să îi iasă din cuvânt, râmânând aceeași mereu, cea care insufla respect aparte.

       Nu se supăra aprope niciodată. Singura ei supărare era atunci când uitam ceva din materia predată. O singură zicală ne înspăimânta când recapitulam cele însușite în cadrul unui modul de învățare, sintagmă, pe care nu o înțelegea nimeni, dar ne era groază să o auzim: ,,Vorba mea de astă vară, a rămas pe prispă-afară!’’. Suna a uitare, a neatenție, a neglijență, a tot ceea ce poate fi mai rău pentru un discipol, care uită povața profesorului său. O zicea și celor maturi, pe care i-a format de la începuturi, cu generații și generații, cărora le-a luminat calea în întunericul vieții…

       Ne așezarăm pe două scăunele mici în fața casei ei. Tacurăm amândoi și priveam în jur. În ochii ei, calzi și blânzi, am observat o bucurie și o împlinire deplină. Liniștea a fost spartă de un motan frumos, lingușitor, care a scos un miorlăit cuminte, pe semne și el era instruit bine de profesoară. I-am oferit cartea zicând că aștept o notă și comentariile profesioniste, la care mi-a răspuns modest:

– Din mine – critic… Se subapreciase cu o simplitate hristică, deși nu e așa, știam bine, și acum ar fi gata să-și răsuflece mânecile hainei și ar putea porni cu plugul slovei la arat pe ogorul unui text literar, răsturnând metaforele și epitetele în brazde de comentarii literare ca ale celor mai mari critici literari ai timpului. Să știi că cel ce scrie cu sufletul și grija pentru alte suflete, este asemenea lui David psalmistul, care, prin opera sa de geniu, timp de mii de ani, tot mângâie și salvează mii de suflete, adaugă timid. 

       Nu știam că în simplitatea ei, toată viața l-a avut pe Dumnezeu aproape, ca pe cel mai bun prieten. Nu spunea deschis despre asta, nici acum, după ce au trecut mulți ani de la oarba încercare de scoatere a lui Dumnezeu din viața oamenilor și repunerea Lui la locul de slavă, ce I se cuvine. Le-a trăit pe ambele cu verticalitate. Fiind profesor, fierbând în sistem, era aproape impusă să se supună crudelor cerințe dictatoriale, iar acum, după trecerea acelui val negru, avea încă în oase, frica regimului fără Dumnezeu. Dar toată viața, anume El, Hristos cu toată învățătura Lui i-a fost punct de reper și sprijin, căci acolo unde nu știa ceva, unde nu putea de una singură, chema ajutorul care nu întârzie niciodată, se sfătuia cu Cerul prin rugăciuni.

– Epitetul vieții fără Dumnezeu, este focul veșnic, rosti după o lungă pauză, iar motanul cuibărit în poala ei ca un ghemotoc, torcea fericit, dorea parcă să toarcă un curcubeu.

      Profesoara mea dragă și scumpă nu s-a schimbat deloc, e aceeași, pe care am cunoscut-o, pe care o știu, care va trăi veșnic în inima mea. Mă învață iar. Seamănă semințe, ce vor aduce ulterior rodul cuvenit. M-au bucurat la lacrimi, aceste constatări. Cuvântul e împărțit necontenit, ca niște semințe, în cele patru vânturi, de profesoara mea.

2 comentarii

  1. Superbă creație literară! Iar Recunoștința, denotă calitatea umanului, care la Dl Vasilisk Donica ajunge la cer! Fiți binecuvântat în continuare!

  2. Părintele Vasilisc a avut parte de mult har dumnezeiesc. Creațiile sale arată că i-a fost dat un har nemărginit de a scrie, de a gândi, de a reda realitatea. Îi doresc să aibă parte de aceste calități deosebite pe tot parcursul vieții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.