NOU!!! Nuvela „Țăpoi” de Nicolae Grejdieru, ofițer de poliție, emigrat în Germania

Îl chema Gheorghe Mârza, dar, de fapt, toți îi spuneau, în sat, „Țăpoi”.
L-au poreclit astfel pe când era încă mic, atât de demult, încât nici el nu mai ținea minte de când. Câteodată, i se părea că se născuse cu această poreclă, căci i se lipise atât de strâns, de parcă ar fi fost numele lui adevărat.
Nici nu se supăra atunci când era numit „Țăpoi”. Ba dimpotrivă, în adâncul sufletului, se simțea mândru de ea.
Da, sunt „Țăpoi”, spunea el, încercați și voi să fiți țăpoi în viață, să fiți tari, cu inimă și demnitate, ca sa nu vă calce nimeni în picioare.
De fapt, oamenii nu degeaba l-au poreclit „Țăpoi”.
Fiind încă mic, a început să meargă pe picioare de la șapte luni uimind tot satul. În timp ce copiii de vârsta lui erau purtați cu căruciorul sau în brațe, el se ținea de fusta mamei și mergea țanțoș alături.
Era un băiat nespus de activ, harnic și plin de energie. Îl întâlneai acolo, unde nici nu te așteptai.
La școală, învăța nici bine, și nici rău, în schimb era cel mai bun sportiv din școala. La fugă, nu-l întrecea nimeni. Și nu era competiție sportivă, la care să nu participe „Țăpoi”, fie la fugă, fie la fotbal, volei sau la alte probe.
Ultima dată, fusese numit căpitanul echipei de fotbal și volei a satului. Când era vorba de sport, el era mândria școlii și a satului, câștigând, mai întotdeauna, cupe, medalii și diplome. Învățătorii și președintele Sovietului Sătesc chiar îi propuseră tatălui său să-l dea la o școală sportivă de la Chișinău, dar acesta nu a fost de acord.
„Sportiv”, spunea el, oare cu așa o profesie, poți să-ți câștigi o bucată de pâine pentru a-ți întreține familia?
Acum Țăpoi, după absolvirea școlii de șoferi, aștepta chemarea în armată. 

                                                      *  *  *

Era sfârșit de toamnă.
Pe sat, pusese stăpânire, un miros de must și mere coapte. Duminică, va fi hramul satului.
Acum, fiecare sătean își făcea ordine în gospodărie și se pregătea pentru oaspeți.
Se pregătea și Țăpoi, era doar flăcău. 
Sâmbătă seară, vor fi dansuri la club, unde urma să vină și Ina, o fostă colegă de clasă, care acum, își continua studiile la Chișinău.

                                                        *  *  *

Dar cum poți să pleci la dansuri cu flăcăii fără să guști din mustul dulce? 
Au cinstit la început, acasă la unul dintre flăcăi, câte un păhărel de must roșu, apoi – câte încă  unul.
Mai târziu, au mers la un alt flăcău acasă, unde au mai închinat câte vreo două păhărele de must alb și abia după aceasta, au pornit cu toții la club.
Dar mustul dulce, precum se știe, e o băutură pe cât de ademenitoare, pe atât și de înșelătoare. Gustul lui dulce, puțin acrișor, care se dă ușor la băut și pare a fi ca o copilă gingașă și nevinovată,  te cucerește fără să îți dai seama și încetul cu încetul, pune stăpânire pe corpul și sufletul tău.

                                                   *  *  *

Înnoptase de-a binelea, când Țăpoi și ceilalți flăcăi ajunseră la club.
La ușa de la intrare, era chiar șeful casei de cultură.
Văzându-i că se clatină și aruncă priviri oarecum stranii, le-a zis:
– Celor care au servit vin, intrarea în club le este interzisă.
– Cum adică, interzisă?, se revoltară flăcăii, este sărbătoare, am luat puțin must! 
Dar șeful clubului era de neînduplecat.
„E o nedreptate, se gândi în sinea sa, Țăpoi, toți au intrat la dansuri, doar nouă nu ni se dă voie, parcă suntem ultimii în acest sat, e o înjosire mare și chiar în fața la toți…“.
Și deodată, parcă i se conectase ceva în cap. Țăpoi se schimbă la față și se apropie de șeful clubului.
– Dă-ne voie să în club!, se răsti el indignat.
– Nu, nici într-un caz. Nu vă las să intrați în așa hal, a repetat șeful căminului cultural.
Țăpoi îl apucă atunci, cu o mână, de piept pe șeful casei de cultură și cu alta îl lovi de două ori, cu toată puterea, cu pumnul peste cap. Șeful de club se prăbuși la pământ.
Pe loc, se aruncară ceilalți flăcăi, cu care veniseră și îl traseră pe Țăpoi la o parte.
Muzica se opri.
Ca din pământ, apăruseră și președintele Sovietului Sătesc împreună cu sectoristul.
Văzând miliția, Țăpoi o zbughi acasă.

                                                        *  *  *

Încă mai dormea, când a doua zi, îi intraseră în casă, doi milițieni. Când deschise ochii și îi văzu, Țăpoi încremeni. Mamă-sa și soră-sa au început a plânge. Tatăl se uită la toate fără să scoată vreun cuvânt, de parcă își pierduse graiul.
Era pentru prima dată, când în gospodăria lor, intrase miliția. 
Nu vă faceți griji, nimeni nu-l închide. La început, vom clarifica toate cele întâmplate, explică unul dintre milițieni.

                                                         *  *  *

Țăpoi nu mai revenise acasă.
Urmase ședința de judecată, la care participaseră doar pătimașul, martorii și familia lui.
La ultima sa luare de cuvânt, Țăpoi recunoscuse tot ceea ce i se incriminaseră și le ceruse tuturor iertare pentru delictul comis, dar judecătorul fusese necruțător și îl condamnase la doi ani de privațiune de libertate.

                                                           *  *  *

Doi ani de pușcărie. 
Doi ani  – lipsit de libertate. 
Doi ani nu sunt două zile nici două luni. 
Și din acest moment, Țăpoi simți că rămase în această lume, de unul singur. Se simțea slab și neputincios în fața unei mașinării, prin care urma să  treacă în acești doi ani. Era o mașinărie răutăcioasă și nemiloasă, care nu cruța pe nimeni, fie tânăr sau bătrân.
Nu, nu, eu nu voi putea suporta, nu voi putea rezista într-un termen așa de lung, e o nedreptate, își zicea Țăpoi. 
Cum așa, mândria școlii, mândria satului și acum, când a greșit pentru prima dată în viață, nimeni nu i-a sărit în ajutor, nimeni nu a spus un cuvânt de bine pentru el la judecată. Toți s-au speriat și au dispărut lăsându-l de unul singur. Iar la judecată, au vorbit doar despre acel caz, de parcă toată viața lui s-ar fi rezumat  doar la acea situație tragică. 
Toate afirmațiile auzite de la pedagogii școlii și de la cei de la sovietul sătesc pe timpul competițiilor sportive, despre „lupta în echipă”, despre „susținerea reciprocă în cadrul echipei”, despre o „echipă monolită”, se adeveriseră a fi, brusc, doar o eroare, falsitate, cinism.

                                                          *  *  *

Ieși din închisoare după doi ani. Deveniseră o cu totul altă persoană. Pentru el, eliberarea nu însemna în niciun caz, zi de sărbătoare. Mai curând, era un stres, un chin, dacă vreți. Nu știa ce să facă și cu ce să se ocupe. Nu știa cum urma să se comporte cu mama, cu sora, cu consătenii.
Era dur și agresiv, pe când sufletește, se simțea slab și neputincios.
Nu mai avea vreo dorință să revină la baștină și să dea ochii cu cei care îl trădaseră. 
Nu avea ochi să-i vadă. 
Avea ură pe toți. 
Sosise în sat doar de dragul părinților și al surorii.
Stătu la părinți doar o zi. A doua zi, dis-de-dimineață, se îmbrăcă și spuse că merge în orașul Bălți să-și caute de lucru. 
La Bălți, hoinări pe drumuri, apoi intră într-o cârciumă de la piața centrală pentru a servi o bere. 
Barmanul, un bărbat gras și roșu la față, îi turnă o halbă cu bere.
Țăpoi se uită la ea, după care îi zise barmanului:
– E pe jumătate spumă, mai adăugați bere!
– Nu-ți place, n-ai de cât s-o ștergi de aici. Nu reține cumpărătorii, îi  răspunse barmanul.
Lui Țăpoi, parcă îi zvâcni iar ceva în cap. Din nou, nedreptate, cât se poate?!
Se repezi peste masă, îl apucă pe barman de guler și îl lovi puternic cu pumnul peste față, răsturnând sticlele cu bere de pe masă.
Îndată, săriră cumpărătorii și îl traseră pe Țăpoi la o parte.

                                                              *  *  *

Își reveni într-o celulă de la Miliția orașului Bălți.
De această dată, fu judecat repede. 
Urmau alți trei ani de detenție.
Acum, timpul de după gratii, trecea mult mai repede. 
A stat întemnițat trei ani, „de la sunet, la sunet”, precum se zice la închisoare. Era doar pușcăriaș cu staj.
Când revenise în sat, tatăl deja se trecuseră din viață, iar în casă, locuia mama, sora împreună cu cumnatul Constantin și doi copii. Stătu la casa părintească două zile, dar se simțea incomod. Unde mai pui că totul în jur, îi era străin. Măcar că nimeni nu îi spuse vreun cuvânt de rău, el simțea că trebuia să plece.

                                                       *  *  *

Pe Zina, o întâlni a treia zi. Ea era cu patru ani mai mare ca el, lucra cu ziua pe la oameni și locuia singură într-o căsuță mică, la marginea satului. Sătenii spuneau că ea cam trage la măsea. Prima seară, veni la ea din urâtul care-i măcina sufletul și din curiozitate, dar pe urmă rămase să trăiască la ea. Lasă că nici el nu-i mai bun ca ea, cui altuia îi trebuie un pușcăriaș ca dânsul la casă?,  gândi Țăpoi.

                                                        *  *  *

Acum, Țăpoi umbla împreună cu Zina, la lucru cu ziua prin sat. Săpau prin grădinile oamenilor, prășeau, tăiau lemne, ajutau la construcții. Bani mulți, nu prea făceau, dar principalul era că oamenii îi hrăneau și nu uitau să le toarne și câte un păhărel de vin. Reveneau seara acasă și pe banii câștigați pentru muncă,  mai cumpărau vin, pe care îl beau până pe la miezul nopții.
După ceva timp, le era urât să stea serile în doi în casă, de aceea l-au invitat la ei și pe „Cotei”.
Cotei era un băiat de sat cu trei ani mai mic decât Țăpoi, care la fel, îi dădea cu vinișorul și nu se prea trăgea la muncă.
Sătenii l-au poreclit „Cotei” fiindcă umbla prin sat ca un câine hoinar.
Acum, petreceau serile în trei. Majoritatea timpului, jucau cărți și beau vin. Când nu aveau pe ce cumpăra vin, îl luau cu împrumut.
Dar acum, chiar de era toamnă și majoritatea oamenilor aveau vin la casă, din cauza datoriilor adunate, sătenii încetaseră să le mai dea vin pe datorie.
– Cum, la cine ne ducem după vin? –  îl întrebă Țăpoi pe Cotei într-o seară.
– Nu știu, răspunse Cotei, nici n-am închipuire, pretutindeni, avem datorii.
– Poate încercăm la moș Mișa Spânu din satul vecin  – am auzit că vinde vin, propuse Țăpoi.
Au luat o damigeană din plastic, au urcat în doi, pe o bicicletă și au pornit în satul vecin.

                                                        *  *  *

Moș Mișa Spânu, un bătrânel de vreo 78 de ani, locuia singur într-o casă, chiar la intrarea în sat.
Când ajunseră la casa acestuia, era plină noapte. 
Ambii îi intrară în curte gospodărie și îi bătură la ușă. În curând, se aprinse lumina și moș Mișa ieși afară.
– Bună seara, începu Țăpoi, vrem să cumpărăm trei litri de vin de la matale.
– Da’ de unde sunteți?, îi cercetă bătrânul.
– Din satul vecin, răspunse Țăpoi.
– E cam târziu, măi băieți, îi mustră atunci moșul, și pentru vârsta mea, nu e chiar atât de ușor să cobor în beci, dar stați, că vă dau vin dintr-o balercă, pe care o am în șopron.
Moș Mișa își luă cârja și încetișor, se apropie de șopronul unde păstra făina și hrana pentru păsări, deschise ușa de la intrare, aprinse lumina înăuntru, după care strigă:
– Veniți unul din voi și puneți balerca pe masă, ca să vă pot turna vinul!
Țăpoi intră în șopron, își lăsă damigeana pe masă, ridică de pe podea, balerca ce acea vreo 15 kilograme și așa cum era cu ea în mâini, o zbughi afară.
Moș Mișa Spânu încercă să ridice cârja, de parcă ar fi dorit s-o arunce după Țăpoi, dar făcând câțiva pași, se opri, scăpă cârja din mână, se apucă pe piept cu mâna stângă și căzu fără suflare.

                                                       *  *  *

A doua zi, pe la ora opt dimineața, un maior și un sergent de miliție intrară în casă la Țăpoi.
Țăpoi și Zina dormeau îmbrăcați în pat. Cotei dormea îmbrăcat și încălțat, jos, la podea, pe o saltea fără cearșaf.
Pe masă, stătea butoiașul furat de la moș Mișa Spânu și o cană de fier de un litru, plină pe jumătate cu vin.
– Ce-i cu moș Mișa? întrebă Țăpoi, îndată ce deschise ochii și îi văzu pe milițieni.
– E mort, i-o tăie maiorul.
– Așa și m-am gândit când l-am văzut căzând, mărturisi Țăpoi ridicându-se din pat, dar eu nu sunt vinovat, mâna pe el nu am pus.
– Îmbrăcați-vă, veți merge cu noi, ordonă maiorul.
– Nu, nu, merg eu singur, a spus Țăpoi, Cotei nici nu a intrat în ogradă, a stat după poartă. Asta eu am luat balerca, dar lui i-am spus că am luat vinul pe datorie, și adresându-i-se lui Cotei, îl întrebă: „Îi drept, Cotei?”
– Drept, sări Cotei, eu am stat în drum și nu am văzut nimic.
Când dădu să iasă din casă, Țăpoi se opri.
– Tovarășe maior, mi se desface capul, mi-i rău, dă-mi voie să beau puțin vin din cana de pe masă.
Maiorul privi lung la Țăpoi. Fața lui era de o culoare vișinie, bărbia și mâinile îi tremurau.
– Bun, îți permit, dar iei numai câteva înghițituri, a spus maiorul.
Țăpoi, cu mâinile tremurânde, duse cana cu vin la gură și o lăsă doar după ce bău tot vinul din ea.
– Acum, poți să-mi pui cătușele la mâini, se adresă el maiorului întinzându-i mâinile. Știu că voi primi 25 de ani de pușcărie. Dar tu, se adresă el lui Cotei, rămâi la libertate, dar o dată în lună, să vii la mine, să mă vizitezi la pușcărie, ai înțeles?
– Am înțeles, voi veni, răspunse Cotei.         

                                           *  *  *

Expertiză medico-legală, care a durat câteva zile, a arătat că decesul lui moș Mișa Spânu, a fost cauzat de un atac de cord. Alte leziuni corporale nu au fost găsite. 
După câteva luni,  Țăpoi a fost judecat pentru sustragerea prin jaf, a unui butoiaș cu vin de la moș Mișa Spânu și pedepsit la cinci ani de privațiune de libertate. 
Țăpoi rămase mulțumit de sentință.
Important pentru el, era că scăpase de învinuirea de omor.

                                                        *  *  *

Trecuse aproape un an, de când Țăpoi își ispășea pedeapsa, dar Cotei așa și nu se îndurase să îl viziteze măcar o dată. Soră-sa, care îl vizita cu regularitate la închisoare, îi povesti că acesta locuiește la Zina și ambii continuă să lucreze împreună pe la oamenii din sat, de aceea, ar fi cazul să nu-l mai aștepte.
– L-am salvat de la pușcărie, dar el a uitat de mine. Cu siguranță că se teme sa dea ochii cu mine din cauza că a rămas să locuiască la Zina, dar eu îl iert, n-am de gând să mă întorc acolo. Acolo, nu există viitor, a încheiat Țăpoi.

                                                        *  *  *

Era prin luna noiembrie, când Cotei împreună cu Zina reveniseră acasă de la munca din sat. Aveau la ei o sticlă cu vin.
După ce l-au băut, Cotei ia spus Zinei:
– Poate pleci să mai aduci o garafă de vin de la Ion? Ia-o pe datorie și spune-i că mâine, vom veni la el, la lucru.
Era deja noapte târzie, când Zina, cu sticla în mână, a ieșit din casă după vin. Afară ploua. Pe stradă, era o beznă de nepătruns, încât nu puteai vedea pe unde calci. O durea puternic capul și amețea.
Deodată, i-a apărut înainte o mașină, care i-a luminat în față. Zina a făcut un pas spre marginea drumului ca să se ferească de mașină, dar a alunecat și a căzut în șanțul de la marginea drumului, în care se adunase apa. 
Au găsit-o a doua zi dimineața, moartă în șanț.
Așa precum Zina nu avea pe nimeni, sătenii au pus mână de la mână, au chemat preotul din sat și au înmormântat-o. 
Cotei a rămas să locuiască mai departe în casa Zinei.

                                                             *  *  *

Mai trecuse puțin timp. 
Toamna era pe sfârșite.
Era într-o zi de joi, pe la ora zece seara, când Cotei a ieșit din casă. Îi era urât să stea singur. Nopțile se măriseră și de când murise Zina, nu avea cu cine schimba o vorbă.
Cum a ieșit din casă, a auzit cântând muzica undeva, în sat.  Joia, nu face nimeni nuntă, poate că e o petrecere la armată, gândi Cotei.
Se apropie de casa unde cânta muzica.
Era o petrecere la armată
Flăcăii l-au observat și l-au poftit la masă.
Masa era plină cu bucate și băutură. 
Dintre băuturi, era vin, precum și țuică.
„Da…, demu-u-ult nu am stat eu la așa o masă!“, își zise Cotei și își turnă un păhar de țuică.

                                                   *  *  *

A ieșit din cort pe la ora trei de noapte, când aproape nu mai rămăsese nimeni la petrecere. 
Afară, era un cer senin și peste sat, se lăsase gerul de dimineață.
Băltoacele de apă de pe drum începeau să înghețe.
Cotei abia de se mai ținea pe picioare. Cu toate că era cu ochii deschiși, el nu vedea nimic în față. Mergea acolo unde îl duceau picioarele.
După ceva timp, simți că picioarele i se îngroapă în pământ și se împiedică de ceva. Se opri, privi în jos și observă că se află într-un câmp proaspăt arat.
Nu înțelese cum ajunsese în arătură.
Dar și arătura trebuie sa aibă un sfârșit și Cotei porni mai departe.
În curând, ajunse la o brazda mai înaltă, se împiedică de ea și căzu în aceasta ca într-o covată.
Și deodată, simți că împrejur se făcu o liniște mortală. Nu se mai auzeau nici câinii din sat, nu mai bătea nici vântul.
Dori să se ridice, dar i se făcu lene. Lipit de pământ, în brazdă, simți că i se face tot mai cald și mai cald.
În curând, i se făcu cald de tot și …adormi.
Spre dimineață, a pornit a ninge puternic.
În acel an, zăpada nu se mai topise până în primăvară.

                                                      *  *  *

Au mai trecut patru luni de zile. 
Era un sfârșit de martie, când în biroul președintelui Sovietului Sătesc, intrase o femeie, care îi povesti că de vreo trei zile, ea tot vede un card de corbi, care se tot rotesc în jurul lotului de pământ arat din fața satului. Nu își dă seama ce i-ar putea atrage pe aceștia în arătură, mărturisi ea.
Președintele Sovietului Sătesc luă doi bărbați cu el, intră pe lotul de teren arat, unde și găsi cadavrul lui Cotei.

                                                      *  *  *

Vestea despre moartea Zinei și a lui Cotei ajunse în curând și la urechile lui Țăpoi în închisoare.
Această noutate îl puse pe gânduri. 
Ce ar fi fost cu mine acum, gândea Țăpoi, dacă aș fi rămas cu ei împreună? Poate că e mai bine că am fost izolat. Acum, am timp îndeajuns ca să-mi analizez în liniște, viața trăită. Nu, nu, dacă mă eliberez, eu trebuie să-mi schimb fundamental viața, sunt dator s-o fac. La vârsta de 30 de ani, totul este încă înainte.

                                                        *  *  *

Îi mai rămăsese jumătate de an de detenție, când într-o zi, Țăpoi fu vizitat de soră-sa și de cumnatul său, Constantin.
Au discutat despre toate noutățile din sat. Sora i-a povestit despre toate: cine s-a mai măritat, cine a mai născut și cine a mai decedat.
– Știi, Gheorghe, continuă sora, luna trecută, am avut alegeri în sat și lumea l-a ales pe Ștefan Grosu, președinte al Sovietului Sătesc, îti mai aduci aminte? Ați jucat fotbal împreună.
–  Da-a-a? se miră Țăpoi, bravo, îmi pare bine, foarte bun băiat, chiar aș vrea să-l văd, aș vrea să mă întâlnesc cu el.
– Și încă una, zise sora în final, sâmbăta trecută, am fost cu Constantin la piața din Bălți să mai cumpărăm câte ceva pentru copii și ne-am întâlnit cu Ina, fosta ta colegă de clasă.
La auzul acestui nume, Țăpoi tresări și făcu ochii mari.
– Am întâlnit-o la ea, la magazin. Are magazinul ei de îmbrăcăminte chiar la piața din Bălți. De la ea, am și cumpărat îmbrăcămintea pentru copii, ne-a dat-o mai ieftin.
Țăpoi se dădu mai aproape de soră-sa, de parcă nu ar fi auzit bine.
– Are și ea, sărmana, necazul ei, continuă sora, cu un an în urmă, i-a murit bărbatul într-un accident rutier și a rămas văduvă, cu în băiețel de vreo patru ani. Acum, se zbate ca pestele pe uscat, cum poate, de una singură, dar zice că nu vrea să vândă magazinul familiei. I-a rămas automobilul după moartea soțului și a spus că se va duce să învețe de șofer. Doar trebuie cu ceva, să-și aducă marfa la magazin.

                                                      *  *  *

Sora plecase demult, dar lui Țăpoi nu putea să-i iasă din cap Ina. 
Învățase într-o clasă cu Ina opt ani. Era o fată veselă, subțirică și gingașă, cu părul lung. Când o vedea cu ghiozdanul cela mare pe spate, parcă îi era frică să nu cadă sub greutatea acestuia. Și plângea, plângea de fiecare dată, dacă nu-i plăcea ceva.
Ina i-a plăcut dintotdeauna. A petrecut-o de câteva ori acasă, dar nu se încumeta să-i spună despre ceasta,  tot lăsa aceste vorbe pentru altă dată. I se părea că nu venise timpul pentru ele.
După absolvirea celor opt clase, Ina a plecat la Chișinău să studieze contabilitatea, dar el a rămas să continue școala din sat.
O vedea mai rar. Venea doar duminicile acasă. Apoi, se întâmplase cazul de la club și de atunci nu mai auzise de ea.
Acum, Ina rămăsese singură.Cât de mult ar fi vrut s-o ajute! Cât de mult ar fi vrut s-o vadă, să-i fie alături!
Ar trebui să-i scrie o scrisoare, dar unde, pe care adresă?
Da, ar putea să-i scrie în sat, pe adresa unde-i locuiește mama.

                                                       *  *  *

În aceeași zi, i-a ticluit o scrisoare. I-a transmis condoleanțe cât privește  tragedia din familie. I-a scris că-și amintește cu drag, de timpul când învățau împreună la școală, de timpul când se vedeau.
Și i-a mai scris în final, că ar dori să o vadă.
Îi va răspunde, oare, Ina la scrisoare?

                                                          *  *  *

Acum, timpul trecea anevoie. Nopțile, aproape că nu putea adormi. A ajuns, oare, scrisoarea?
La a treia săptămână, a venit și scrisoarea de la Ina. 
Îi scria că locuiește împreună cu fiul Victoraș și că trebuie să administreze și magazinul care i-a rămas după decesul soțului. I-a scris că a fost nevoită să angajeze la magazin o vânzătoare, că este în căutarea unui șofer, care să o ajute, deoarece nu le reușește pe toate. I-a mai scris că se simte singură, fără ajutor și susținere.  Și la final, i-a scris că ar fi dorit, și ea, să-l vadă.

                                                      *  *  *

Ina vrea „să-l vadă”, vrea să-l întâlnească și să-l vadă pe Țăpoi. 
Cât de mare încredere trebuie să ai într-o persoană așa ca mine, ca să-i scrii astfel de cuvinte?, medita Țăpoi.
În acea noapte, nu mai avu somn. Gândul îi era doar la Ina. Se vedea fiind împreună cu ea, îi auzea glasul.
Îl veneau tot felul de gânduri în cap,  își făcea planuri pe viitor. „Clar că Ina nu știe că eu am permis de conducere, căci de ar fi știut, nu ar mai căutat un alt șofer”, se frământa Țăpoi. 

„Acum principalul este că eu trebuie să mă schimb”, își spunea el. „Dacă vreau să fiu împreuna cu Ina, trebuie să uit de toate ce au fost în trecut cu mine. Trebuie sa fiu un alt om”.
Spontan, îi veni în minte că ar fi bine sa-și ia un angajament, să dea un jurământ, că pe viitor va fi un alt om.
Da, ar putea să dea un jurământ, dar în fața cui?
Ar putea și facă acest lucru doar în fața Inei și … în fața lui Dumnezeu, fiindcă în nimeni altcineva, nu mai avea încredere.
Și deodată, inconștient, căzu în genunchi, închise ochii, ridică mâinile și capul  și începu a plânge, a plânge jalnic și cu suspin. Printre plânsetul cu suspin, abia se deslușeau cuvintele „iarta-mă” și „jur”.
Stătu mult timp în genunchi, atât de mult, încât nici el însuși nu știa cât.
Când se ridică, fața îi era plină de lacrimi, în schimb, sufletul îi era liniștit.
Acum, era un alt om.
Din trecutul nefast, nu mai rămase nimic decât porecla „Țăpoi” și amintirile despre cel mai bun sportiv al satului.
Acasă, îl aștepta Ina.

Hamburg, 26 ianuarie 2022 

Editor-coordonator&designer – Diana Ciugureanu-Zlatan

3 comentarii

  1. Domnule Nicolae ! Bravo !
    Ai talent ! Nu lasă condeiul !
    Așteptăm noi nuvele !

  2. Am citit fără să fac măcar o mică pauză.Foarte frumos sfirsit.Asi vrea să fie din viața luată povestea.
    Mai scrieri ceva,dl Nicolae!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.