Oltea GRAMATICU: Heidelbergul exilatului CUZA (149 de ani de la moarte)

Lovitura de stat din 11 februarie 1866 a avut drept consecinţă abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi plecarea acestuia în exil. Cuza părăsise Bucureştii sub escortă, călătorind cu diligenţa prin Braşov, Sibiu până la Timişoara, unde a făcut un scurt popas în zilele de 7 şi 8 martie 1866. Publicaţia „Temeszavaret Zeitung” consemna: „Astăzi după-amiază, la ora trei şi jumătate, a sosit aici fostul prinţ Cuza însoţit de prinţesa Elena şi de cei doi copii adoptivi Alexandru şi Dimitrie, precum şi de adjutantul colonel Pisoţchi şi apoi de trei cameriste şi doi valeţi într-un poştalion special format din trei trăsuri şi a tras la Hotelul Der Trompeter”.

În seara aceleiaşi zile de 8 martie 1866 Alexandru Ioan Cuza, cu familia şi suita sa, a părăsit Timişoara plecând cu trenul la Viena . Convins că prezenţa sa în capitala habsburgică nu era indicată în condiţiile în care relaţiile internaţionale erau defavorabile intereselor româneşti, Cuza a întreprins un scurt voiaj în Italia, la Milano şi apoi s-a îndreptat spre Paris, în aprilie 1866 . Ziarul parizian „La Presse”, din 20 mai 1866, sublinia că „Principele Cuza sosit de câteva săptămâni, nu face nici o vizită oficială şi nu primeşte decât pe amicii săi intimi. Locuieşte … în Avenue de l’Impératrice şi face zilnic scurte plimbări în Bois de Boulogne şi excursii în împrejurimi” . O scrisoare adresată de Cuza principelui Carol, din 10 noiembrie 1866, solicita restituirea corespondenţei şi arhivei sale personale care fusese sechestrată din Palat la 11 februarie, o dată cu lovitura de stat şi detronarea acestuia. Restituirea i-a fost refuzată.

În vara anului următor îl găsim cu familia în staţiunea balneară de la Ems, din Germania, unde îşi continuă tratamentul pe care îl întrerupsese, tot aici, în 1865, când, în timpul absenţei sale din ţară, izbucnise tulburările din Bucureşti ( 3/15 august). După revenirea de la cură, Cuza achiziţionează o vilă într-un frumos cartier rezidenţial din apropierea Vienei, Ober-Döbling , pe care generalul I. Em. Florescu o califica drept „fermecătoare” . Revine, spre sfârşitul anului, la Paris, tot mai preocupat de posibilitatea reîntoarcerii în ţară. În primăvara anului 1867, Cuza, prin intermediul lui Baligot de Beyne, fostul său secretar, trimite o scrisoare, datată 20 aprilie 1867, principelui Carol, care i-a fost înmânată de colonelul Pisoţchi, la 14/26 mai, prin care solicita revenirea în ţară pentru rezolvarea unor probleme personale, rămase nerezolvate datorită plecării sale precipitate. Şi menţiona că „redevenit simplu cetăţean în ţara mea, aspir la fericirea de a găsi în ea, împreună cu familia mea, existenţa pacinică şi rezervată care convine deprinderilor şi poziţiunii mele”.

Carol nu a dat curs acestei cereri, din motive demne de înţeles, amintirea fostului domnitor fiind încă vie în memoria colectivă. Cuza scria împăratului Napoleon al III-lea, la 27 mai 1867, despre aceeaşi doleanţă: „[…] Starea treburilor mele, neglijate forţat de plecare, trebuinţa de a urmări un proces născut de pasiunile politice şi care ameninţă modesta avere a copiilor mei, mă sileşte să intru în Principatele Unite[…] Revenit simplu cetăţean, nu am altă ambiţie decât să-mi duc în Moldova viaţa liniştită şi retrasă pe care o duc în apropierea Vienei în mica localitate Ober – Döbling”.

La 24 aprilie 1868 ducele de Grammont, ambasadorul Franţei la Viena, a sosit la Döbling pentru a sonda poziţia lui Alexandru Ioan Cuza în cazul în care tronul Principatelor ar reveni vacant, prin înlăturarea prinţului Carol. Fostul domnitor a ştiut să arate aceiaşi demnitate şi aceleaşi simţăminte patriotice, refuzând să se preteze unor jocuri politicianiste ale unor puteri străine : „[…] Nu voiesc cu nici un preţ să reîncep misiunea de altă dată, dar dacă aş vedea ţara mea ameninţată de o mare primejdie, dacă un mare interes românesc ar cere colaborarea mea, dacă ar trebui să plătesc cu persoana mea în acea zi aş fi gata, orice s-ar întâmpla” .
Scena politică internaţională era dominată de alte interese, aşa încât acest deziderat nu s-a putut realiza. În timpul şederii la Döbling, Cuza a fost vizitat de foşti colaboratori şi politicieni, precum Iancu Alecsandri, Constantin şi Alecu Hurmuzachi, Alexandru Cantacuzino şi generalul I. Em. Florescu, şi chiar de un grup de studenţi români, printre care se număra şi Mihai Eminescu, aflat pe atunci la studii în Viena (1 ianuarie 1870) . Interesantă este şi corespondenţa primită de Cuza din ţară, din partea generalului Florescu, Alexandru Cantacuzino, fostul său ministru şi vechiul său prieten, August Treboniu Laurian, preşedintele „Societăţii Academice Române”, Dim. Cariagdi, ultimul său ministru de justiţie.

Detronarea, exilul, aducerea prinţului străin, campania denigratoare n-au reuşit să-l discrediteze pe domnitor şi nici să afecteze simpatia de care se bucura în rândul poporului. Ca să nu încurajeze vreo aventură politică provocată de întoarcerea sa în ţară, Cuza a preferat să trăiască printre străini. Dovada de recunoştinţă din partea poporului său s-a demonstrat cu ocazia alegerilor parţiale din judeţul Mehedinţi (1870), când fostul domnitor a fost ales deputat al Colegiului IV şi apoi senator la Colegiul II din Turnu Severin. Mandatul a fost validat de Cameră şi în acest caz însuşi principele Carol l-a invitat să revină în ţară.

Izbucnirea războiului franco-prusac, declanşarea unor acţiuni interne, antidinastice (august 1870 la Ploieşti, martie 1871 Bucureşti ), redeşteptarea pasiunilor politice nu au creat condiţii favorabile revenirii lui Cuza. Prudent, moderat, dar cu demnitate Cuza răspundea printr-o scrisoare lui Carol: „ Patriotismul meu, Principe este deopotrivă cu a mea demnitate. El îmi interzice un demers care ar putea crea, este loc de a se teme, serioase încurcături Alteţei Voastre şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun. Nu pot da scumpei mele ţări o dovadă mai reală a iubirii adânci ce am către ea şi Alteţei Voastre o mărturisire mai curată a simpatiilor mele pentru fericire şi dăinuirea ei”.

În vara anului 1872, Cuza a intenţionat să se întoarcă şi să se stabilească la Ruginoasa, mărturie stau două scrisori întocmite de Baligot de Beyne, la indicaţiile fostului domnitor, destinate, una lui Carol , cealaltă Consiliului de Miniştri al României , dar care nu au mai fost expediate.

Refuzul lui Cuza de a veni în ţară nu a împiedecat creşterea curentului de simpatie faţă de fostul principe. Îngrijorat de această atmosferă, consulul austriac I. Hanswenze scria la 27 ianuarie 1872 contelui Andrassy, ministrul de externe al Austro-Ungariei: „ Adepţii lui Cuza sunt numeroşi în România, în cadrul armatei, printre boierii deveniţi militari precum şi în rândurile unei mari părţi din populaţia rurală. Cuza este de neuitat şi nu este întâmplător că se vorbeşte atât de des de el; acest lucru se datoreşte faptului că multe inimi îl doresc iarăşi domnitor”.

Starea sănătăţii lui Cuza îl determină, după 1870, să alterneze între Florenţa unde clima era mai caldă, Paris, Reichenhall, o mică localitate în Franţa, şi Biarriz (Bayonne). Va reveni anual în Reichenhall până în 1872. La 25 ianuarie 1873, Alexandru Ioan Cuza trimite o scrisoare de condoleanţe, prin ducele de Grammont, văduvei împăratului Napoleon al III-lea, pentru care avusese o simpatie şi mai ales un sprijin permanent şi eficace în realizarea Unirii Principatelor şi modernizării statului român în timpul domniei sale . În încheiere, Cuza sublinia că „Românii, fără nici o îndoială vor şti să ridice amintirii împăratului un monument care să arate recunoştinţa lor”.

Din această perioadă datează şi întocmirea testamentului de către principele Cuza. În primăvara anului 1873, Alexandru Ioan Cuza şi familia sa au hotărât să părăsească Florenţa pentru a se stabili la Heidelberg, unde dorea ca fiii săi să-şi continue studiile . În 1873, prin vrerea destinului, după o perioadă de exil petrecută în ultimii ani ai vieţii, s-au stins din viaţă, „ cei doi făuritori de istorie”: împăratul Napoleon al III-lea ( 10 ianuarie la Chislehurst, în Marea Britanie) şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza (15 mai, Heidelberg, Germania).

Publicaţia locală „Heidelberg Zeitung” îi menţiona în 13 mai 1873 prezenţa la Hotelul Europa: „Prinţul Cuza împreună cu familia şi urmaşii” . Contractarea unei puternice răceli în timpul trecerii Munţilor Albi, la care s-au adăugat unele tulburări de inimă „ ale cărei efecte – după mărturisirea Doamnei Elena – surprinseseră pe medicii cei mai experimentaţi” , cât şi ale ficatului au determinat grabnicul sfârşit al lui Alexandru Ioan Cuza. Pentru noi, românii, oraşul Heidelberg din Germania va fi mereu asociat cu decesul neaşteptat al principelui Alexandru Ioan Cuza, care încheie tragic cei şapte ani ai exilului.

Vestea tragicului eveniment a fost relatată în paginile aceleiaşi publicaţii: „Heidelberg, 15 mai. Azi a murit aici, în vârstă puternică de 53 de ani, în urma unei răceli contractate, pare-se în timpul călătoriei prin tunelul Mont Cenis, principele României, Alexandru Ioan Cuza, care şi-a pierdut tronul în 1866. Trupul lui Cuza, după ce va fi îmbălsămat, va fi dus în patria sa. Decedatul însoţise aici cei doi fii ai săi în vederea viitoarei lor instrucţiuni şi sosise abia de curând în oraşul nostru”.

Pe 20 mai 1873, Doamna Elena Cuza a ajuns din România la Heidelberg pentru a se ocupa de formalităţile necesare transportului în ţară a corpului neînsufleţit al fostului domnitor. Pe 21 mai 1873 „Heidelberg Zeitung” informa cititorii că „ întreaga presă română dedică prinţului Ioan Cuza un necrolog omagial şi îi relevă meritele în legătură cu România”.

Corpul neînsufleţit al principelui a fost transportat la capela cimitirului din Heidelberg pentru îmbălsămare şi oficierea unor slujbe de către duhovnicul lui Mihail Sturdza, venit de la Baden-Baden, la rugămintea Doamnei Elena Cuza. Din conţinutul scrisorii, datată 28 mai 1873, cu mulţumiri pentru sprijinul acordat de Mihai Sturdza, fostul domn al Moldovei, din perioada 1834-1849, stabilit la Paris, reiese că Doamna Elena Cuza se afla tot la Heidelberg. Motivul întârzierii se datora faptului că „fiul ei cel mai mare a fost serios bolnav şi câteva zile i-a dat o vie îngrijorare. Va pleca îndată ce el va putea suporta drumul, spre a primi rămăşiţele pământeşti ale soţului ei la Ruginoasa” . Răspunsul lui Mihail Sturdza nu s-a lăsat aşteptat, el sosind printr-o scrisoare cu data de 30 mai 1873.

Arhiva Primăriei din Heidelberg păstrează actul de deces al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, document de o deosebită valoare, deoarece ne indică locul naşterii acestuia – la Bârlad, vârsta avută în momentul decesului, data exactă şi ora în care a survenit tragicul eveniment.

„La 15 mai 1873 s-a prezentat în faţa ofiţerului stării civile al localităţii Heidelberg, chirurgul Gustav Dobelmann, domiciliat în Heidelberg, care a comunicat că este o cunoştinţă a celui decedat şi declară că în ziua de 15 mai a anului una mie opt sute şaptezeci şi trei, dimineaţa la ora unu şi jumătate, a murit la Heidelberg, Alexandru Ioan Cuza, născut la Bucureşti, cu domiciliul la Florenţa, în Italia, în vârstă de 53 de ani, Prinţ al României şi soţul Elenei Cuza, născută Contesă de Rosetti, domiciliată la Florenţa. După citire şi încuviinţare, acest document a fost semnat de către declarant (G. E. Dobelmann), de ofiţerul stării civile (Krausmann) şi de către secretarul primăriei ( N. V. Schmidt – pentru secretarul absent din motive profesionale). În partea stângă s-a făcut următoarea completare, la cererea Doamnei Elena Cuza, ceea ce pune în evidenţă că localitatea unde s-a născut domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost Bârladul şi doar din necunoaşterea medicului Gustav Dobelmann s-a trecut greşit Bucureşti.

„Cu aprobarea Judecătoriei de primă instanţă a Palatinatului de Heidelberg, din 23 mai una mie opt sute şaptezeci şi trei, anexa nr. 32, se rectifică înregistrarea alăturată, în sensul că în loc de Bucureşti să se citească Bârlad, iar în loc de contesa de Rosetti numai Rosetti”.

Actul de deces reprezintă o nouă confirmare a faptului că domnitorul s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad, infirmându-se astfel vechile supoziţii privind originea gălăţeană sau huşeană a acestuia. Trecerea lui Alexandru Ioan Cuza prin localitatea Heidelberg este amintită astăzi de o placă comemorativă fixată pe poarta Hotelului „Europa”: „În această clădire a locuit în ultimele zile ale vieţii sale marele om politic şi patriot român Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române, militant de seamă pentru făurirea statului român modern, stins din viaţă la Heidelberg la 15 mai 1873”.

După efectuarea formalităţilor necesare, corpul neînsufleţit al fostului domnitor, Alexandru Ioan Cuza a fost urcat într-un tren mortuar care a sosit în ţară. De-a lungul liniei ferate, se strânsese zeci de ţărani, veniţi, unii, de la mari depărtări să mai vadă o dată pe cel care-i împroprietărise cu pământ, făcându-i oameni liberi şi cetăţeni. Când trenul mortuar s-a oprit în gara Ruginoasa, pe 11 iunie 1873, o mulţime imensă era de faţă. Sicriul de metal, a fost coborât din vagon de şase ţărani, care, aşezându-l pe o năsălie neagră, îl purtară în biserică. Aici, la cele patru colţuri ale catafalcului, făcură de strajă doi ţărani şi doi ostaşi. După slujba de înmormântare, oficiată de un numeros sobor de preoţi, a luat cuvântul Mihail Kogălniceanu, principalul său colaborator în opera de reformare şi modernizare a statului român . Au fost subliniate meritele de necontestat al domnitorului Cuza, cel care a simbolizat „renaşterea României” şi „conştiinţa naţională” , cel care „era gata a-şi sacrifica tronul şi persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol”, cel care e binecuvântat de „trei milioane de locuitori pe care i-a făcut cetăţeni” etc. Pe drept cuvânt credinciosul său sfetnic a afirmat, că „nu greşelile lui l-au răsturnat” pe Cuza, „ci faptele cele mari”… „Alexandru Ioan I nu poate să moară”; o dovedesc „lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româneşte […] Veşnica lui amintire […] nu se va şterge din inimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină […] va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

În vuietul de jale ale mulţimii, trupul neînsufleţit al domnitorului fu coborât în mormânt; după şapte ani rămăşiţele pământeşti au fost strămutate în cavoul din interiorul bisericii de pe domeniul familiei Cuza, pentru ca după Primul Război Mondial să fie înhumate în Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

„De fapt, când zilele i se sfârşiseră departe de ţară, pe care n-a putut s-o revadă, domnitorul intrase în legendă. Naţiunea nu-l va uita şi faptele sale aveau să-l afirme nemuritor în sufletul românilor. Dincolo de veac, amintirea sa se impune cinstirii şi respectului postum, ca unuia care a binemeritat de la Patrie!”.

Iniţial, domniei lui Cuza i s-a atribuit „un înţeles aproape subversiv; trecutul ţării, închizând paranteza scurtei sale domnii, părea mărginit la barierele oficiale ale tribunei de la 10 Mai”- comenta istoricul Gheorghe Brătianu. În 1903, Al. I. Xenopol a realizat prima, şi încă cea mai valoroasă, monografie consacrată domniei lui Cuza. Posteritatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost pusă în evidenţă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe parcursul secolului al XX-lea, după intrarea în circulaţie a documentelor aflate în Arhiva Cuza (1928).

În contextul intensificării acţiunilor dedicate domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca fiu al Bârladului, din partea Societăţii de Ştiinţe Istorice, filiala Bârlad, a altor instituţii culturale locale, în 1992 lua fiinţă Societatea Culturală „Alexandru Ioan Cuza” ca o replică a Societăţii omonime din oraşul german Heidelberg , sub conducerea dr. Nicu Botezatu. Printre obiectivele propuse era înfrăţirea şi colaborarea cu Societatea culturală din oraşul Heidelberg . După câteva acţiuni bine coordonate, cu colaborarea şi a altor factori culturali dedicate Unirii Principatelor şi domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a unei medalii jubiliare şi a unei emisiuni filatelice , celelalte proiecte au rămas nefinalizate, pe de o parte din cauza dificilelor probleme de sponsorizare, pe de altă parte scăderea forţei şi a entuziasmului primelor impulsuri.

Din iniţiativa oficialităţilor administraţiei municipale şi a filialei Societăţii de Ştiinţe Istorice s-a încercat reluarea contactelor cu primăria Heidelberg, în contextul aniversării a 185 de ani de la naşterea domnitorului Cuza. Redăm conţinutul mesajului:

Către Primăria oraşului Heidelberg,

Locuitorii municipiului Bârlad sărbătoresc anul acesta 185 de ani de la naşterea principelui Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul României moderne (1859-1866), cel care a legat în istorie, prin momente definitorii ale existenţei sale, două oraşe: Bârladul (naşterea la 20 martie 1820) şi Heidelbergul ( moartea la 15 mai 1873).
Ediţia XXIV omagială a manifestărilor culturale Zilele „Alexandru Ioan Cuza”(18-20 martie) la Bârlad ne oferă prilejul de a vă adresa mesajul nostru de cordialitate şi de a vă invita să participaţi la Sărbătoarea noastră.
Vom fi onoraţi să avem ca oaspeţi reprezentanţi ai oraşului Heidelberg, în vederea unui parteneriat cultural pentru cunoaşterea evoluţiei istorice şi spirituale a celor două localităţi. În speranţa începutului unui dialog, îmi exprim deplina gratitudine.

1 martie 2005 Primar
Inginer Constantin Constantinescu

Deoarece, din motive obscure, acest mesaj nu a ajuns la timp, oficialităţile din Heidelberg nu au putut onora festivităţile cu prezenţa. Acţiunea a fost reluată în martie 2011, cu ocazia aniversării celei de-a XXX-a ediţii a Zilelor „Alexandru Ioan Cuza” la Bârlad, şi în martie 2013, în contextul comemorării a 140 de ani de la trecerea în nefiinţă a domnitorului României moderne. O delegaţie, în frunte cu primarul municipiului Bârlad , din care au făcut parte şi profesori, membrii ai Filialei Societăţii de Ştiinţe Istorice, s-a deplasat, în luna mai 2013, la Heidelberg, pentru a comemora o mare personalitate, domnitorul Unirii Principatelor, militant fervent pentru afirmarea naţiei sale în marele conclav european.

„Istoria universală l-a situat în rândul făuritorilor statelor moderne. Cea naţională, recunoscătoare, l-a înscris, pe drept, în seria celor mai înalte spirite care au reprezentat interesele româneşti şi demnitatea naţională. Şi-a îndeplinit mandatul încredinţat de naţiune trăind bucuria împlinirii unui mare deziderat românesc, la realizarea căruia a contribuit din plin; a trebuit să suporte, însă, dificultăţile guvernării, amărăciunea detronării şi neajunsurile actelor de contestare care au urmat. A rămas credincios interesului naţional, pe care l-a reprezentat şi l-a apărat ca nimeni altul, poate, în istoria românilor. Iată de ce, astăzi, ni se pare drept şi oportun să-i mărturisim, din nou, sentimentul respectului şi al recunoştinţei noastre”- conchidea acad. Gheorghe Platon.

Abstract : Heidelberg of the exiled Cuza

Following the coup d’etat of February the 11th 1866, prince Al. I. Cuza was forced to leave the country and go into exile. During his seven years of exile, he visited various locations in Austria, Germany, Belgium, France and Italy. His request to return to the country was rejected in 1867 by prince Carol and in 1870, when he was elected as a representative in the Parliament, Cuza refused the position, in order to avoid creating any internal political difficulties.

In May 1873, while traveling from Florence to Heidelberg, he caught a strong cold, which combined with older heart and liver problems, led to his death on the 15th of May 1873, in Heidelberg. In his death certificate issued by the City Hall of Heidelberg, the place of birth was initially Bucharest, but at the correction made by Lady Elena Cuza, it was changed to Bârlad, which is a very valuable argument in favor of the paternity of the city.

The body of prince Cuza was brought back to Romania and buried at Ruginoasa estate. In present days, the old connections between the two cities, Bârlad (Cuza’s place of birth) and Heidelberg (the place of death) are renewed in order to accentuate the political and diplomatic personality of prince Al. I. Cuza, the builder of modern Romania.

Oltea GRAMATICU, membră a USLR

2 comentarii

  1. Un material istoric de excepție, care limpezește epoca de după detronarea lui Cuza, nu știu dacă și sub aspectul moralei politice. Ca bârlădean de origine, Cuza și-a pus toate resursele intelectuale, militare, politice și diplomatice în folosul națiunii române, ca și făuritor al statului modern. Autoarea lucrării -doamna profesoară Oltea Gramaticu, membră U.S.L.R. -prezentă cu contribuții în prim planul istoriografiei românești- ne aduce la rampă o personalitate emblematică a poporului român, un model de român care s-a jertfit pentru țara sa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.