GĂINARUL – o nouă nuvelă autobiografică de Nicolae GREJDIERU, comisar de poliție, emigrat în Germania

Maestru fotograf – Denis CHICUMaestru fotograf - Denis Chicu

Mătușii Ioana Crețu din satul Răchiți, i se furaseră, de câteva zile, păsările.
I se luaseră cinci găini și un cocoș. Nu auzise, sărmana, nimic suspect în timpul nopții, fiindcă fusese vânt puternic afară.
Abia în zori de zi, când observă că nu-i mai cântă cocoșul, ieși din casă și găsi portița de la găini, deschisă, iar poiata – goală.
Atunci, a înțeles ea că i s-au furat păsările.
Găinile erau totul pentru ea.
De când îi decedaseră bărbatul și rămaseră singură, se mai lua și se mai mângâia cu aceste găini, uitând parcă de singurătate.
Le pusese chiar și câte un nume pentru fiecare.
Când le striga pe nume, ele, la rândul lor, îi răspundeau cârcăind.
Erau cinci găini tinere, de vreo doi ani, pe care le ținea mai mult pentru ouă.
Îi făceau ouă în fiecare zi.
La Paște, avuseră atâtea ouă, încât îi rămaseră și de vândut ca să achite plata pentru lumină.
Acum, la începutul lui iunie, aștepta să-i cadă vreuna dintre ele, cloșcă și să-i scoată pui, dar iată că i-au fost furate.
Și cocoșul…, vai, ce cocoș! Era de culoare albă, mare, de care nu mai văzuse satul Răchiți. Cu cântecul lui, se culca și cu cântecul lui, se trezea. Nici ceasornic nu-i trebuia.
Dar cum corcolea el și cum apăra el găinile…, un grăunte – și pe acela îl împărțea cu ele.
De la asemenea amintiri, mătușa Ioana începea a lăcrima.
 
* * *
 
În ziua cu pricina, pe la ora 8:00 dimineața, mătușa Ioana s-a dus la Sovietul Sătesc să se plângă că i au fost furate păsările.
Președintele Sovietului Sătesc, Gheorghii Petrovici, un fost director de școală, o ascultă, după care îi spuse că satul Răchiți nu are un sectorist și de aceea, în asemenea cazuri, ar trebui să se adreseze direct la Secția Raională de Miliție din Stejăreni.
Auzind una ca asta, mătușa Ioana se cam posomorî – prea departe era pentru ea, centrul raional. Dar o luă și frica auzind de miliție, fiindcă nu avuse de a face cu miliția, în viața ei.
– Nu te descuraja, mătușă Ioană, îi zise atunci, președintele. Te urci în autobuz, ajungi la Miliția din Stejăreni și acolo, întrebi de primul miliționer, unde-i biroul lui Ștefan Cibotaru. Acolo, îi și lămurești lui, tot ce s-a întâmplat. Ștefan Cibotaru este miliționerul cela, care i-a găsit covoarele lui Ilie Roșcovan, când l-au prădat la nuntă. Poate ai auzit de el, se prea poate că l-ai și văzut prin sat la noi. El se ocupă cu toate hoțiile din raion.
– Bine, se uni mătușa Ioana, mă voi duce mâine dimineața: azi mă simt cam nu prea bine.
 
* * *
 
A doua zi, la ora 8:00 dimineața, mătușa Ioana era deja în biroul șefului Miliției Judiciare Raionale, Ștefan Cibotaru.
Ștefan o ascultă atent, după care o întrebă dacă bănuiește pe cineva, de acest furt.
– Nu, dragul mătușii, Dumnezeu e mare, cum pot eu să-l învinuiesc pe careva, când nu l-am prins pe loc? Hoții umblă noaptea, dar eu, noaptea, dorm. Bețivi, care numai caută să se înfrupte de pe spinarea altuia, în sat, avem. Poate ați auzit de Mișa lui Andrei Teacă, care-i despărțit și trăiește peste vreo cinci case, mai la vale de mine? E veșnic beat. De pe ce bea, doar nu lucrează nicăieri?
– Bun, spuse atunci, Ștefan, dar cum arătau păsările, pe care vi le-au furat?
– Cinci găini erau roșcate, dar cocoșul alb, mare, a răspuns mătușa Ioana și a început a plânge.
– Dar alte semnalmente mai au păsările furate?, insistă Ștefan.
– Da, cocoșul meu cântă. Cântă de patru ori pe zi: cântă la miezul nopții, pe urmă – cântă când se zorește de zi, la ora patru, pe urmă – cântă la amiază și seara, la ora cinci. Și asta, o face în toată ziua, la aceeași oră, răspunse bătrâna printre lacrimi.
– Bun, nu plângeți, mătușă, plecați acasă și așteptați: azi după masă, am să vin personal la Răchiți, să mă ocup de cazul dumneavoastră.
 
* * *
 
Ștefan, ca șef al Miliției Judiciare, ar fi putut să nu plece la o asemenea crimă, putea trimite un alt milițian, pentru el fiind cazuri mai importante în raion, care necesitau a fi descoperite. Dar avea el, ce avea cu acest sat și cu oamenii din Răchiți.
Aici, își începuse activitatea de tânăr ofițer, proaspăt sosit de pe băncile școlii cu mulți ani în urmă.
Îi cunoștea pe mai toți oamenii din sat și avea cu ei, relații speciale, de prietenie și de încredere, de parcă ar fi fost pentru ei, nu un milițian, dar așa, un bun prieten, un bun îndrumător.
De aceea, atunci când se afla la Răchiți, nu se știe de ce, se simțea ca acasă, la el în sat.
 
* * *
 
După amiază, Ștefan își îmbrăcă uniforma de milițian și sosi la Răchiți.
Fără să mai treacă pe la Sovietul Sătesc, cu mapa subțioară, începu a colinda de unul singur, drumurile satului pentru a se întâlni cu oamenii.
Avea el, metodele lui de a vorbi cu oamenii, metodele lui de a afla de la ei, situația reală din sat, avea el, metodele lui de a afla tainele satului.
Știa că o taină îi va fi spusă numai atunci, când oamenii vor avea încredere în el, va fi spusă doar în liniște și între patru ochi și atunci, când cel care o spune, e sigur că această taină va fi folosită cu iscusință și profesionalism, fără să fie pus în primejdie cel care a spus-o.
Și oamenii îi apreciau mult acest stil de lucru și își deschideau sufletul încredințându-i tainele satului.
 
* * *
 
Inițial, Ștefan trecu prin vale, pe lângă casa lui Mișa Teacă.
Mișa ședea în timpul acela, pe prispa casei fumând o țigară mare, făcută din ziar, de parcă ar fi așteptat această întâlnire cu Ștefan.
Ștefan îi făcu semn să se apropie.
– Bună ziua, tovarășe Teacă. Ce, odihnim?
– Da ce să fac, tovarășe maior, dacă nu am de lucru?
– Ați auzit ce s-a întâmplat în sat?, schimbă brusc, Ștefan, tema convorbirii.
– Da, am auzit: mai dăunăzi, i-au furat păsările mătușii Ioana. Dar credeți-mă, nu am nimic comun cu acest caz, puteți să-mi controlați toată gospodăria, o pană, un puf de pasăre, nu veți găsi. Eu nu mă ocup cu asta, dar nici păsări nu țin.
 
Ștefan se uită lung la Mișa Teacă, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar se oprise. Tăcu înțelegând că în lipsa dovezilor, nu mai avea rost să continue conversația.
Teacă era deja pregătit să dea răspuns la orice întrebare. Dar și un control la el acasă nu ar fi dus la nimic bun, fiindcă în afară de o căsuță mică din mijlocul unui lot de pământ părăginit, nu mai era nimic de verificat. Și ce hoț ar putea ține acasă la el, păsările furate știind cu siguranță că din oră în oră, ar putea fi percheziționat?
De acea, Ștefan își luă rămas bun și plecă mai departe.
 
* * *
 
Mai în deal, peste vreo câteva case, îl zări pe Ion Moraru, care tocmai mătura prin gospodărie. – Bună ziua, moș Ion, ce mai trebăluiești? – îi strigă Ștefan.
– Da‘ ce să fac, tovarășe maior, iaca, am avut aici, o rămășiță de stog de fân de anul trecut și acum, pregătesc locul, că, dă, mâine-poimâine, trebuie să aduc de la deal, altul în loc. Iaca, mi-a rămas cușca asta de iepuri, s-o mut în altă parte, dar e prea grea pentru mine, s-o ridic de unul singur.
– Stai, că te ajut, îi propuse Ștefan.
După ce dădură împreună, cușcă de iepuri sub gard, Ion Moraru îl întrebă pe Ștefan:
– Da dumitale ce umbli, nu cumva cu cazul mătușii Ioana, că altul nu avem în sat?
– Întocmai, răspunse Ștefan, poate știi ceva despre acest caz?
– De văzut, nu am văzut nimic, începu Ion Moraru, dar satul vorbește că de mâinile lui Mișulică Teacă, aceste păsări nu au scăpat. Face baluri la el acasă, care se întind până după miezul nopții. Pe ce le face, de unde ia bani, că nu lucrează nicăieri?
– La el, m-am gândit și eu, moș Ion, dar nu am dovezi, nu e clar unde ar fi dus el păsările, explică Ștefan.
Ion Moraru se uită atunci prin părți, de parcă ar fi avut senzația că cineva l-ar fi putut asculta, după ccare îi zise:
– Ar fi bine s-o mai controlezi și pe Anica lui Gheorghe Știrbu – care locuiește tot singură și tot nu-i prea place să lucreze – fiindcă Mișă Teacă înnoptează cam des pe la ea. Poate a dus păsările acolo.
 
* * *
 
De bună seamă, ar trebui să trec numaidecât pe la orele 17:00, și pe la Anica Știrbu, dar mai am timp, gândi Ștefan pornind mai la deal pe drumurile satului.
Mai stătuse de vorbă și cu alți oameni, dar nu aflase nimic nou – toți aveau doar bănuieli, doar presupuneri.
Dar numai cu presupuneri și bănuieli, nu ajungi departe. Pentru a descoperi o crimă, e nevoie de dovezi. Iar dovezile deocamdată lipseau.
 
* * *
 
În deal, la marginea satului, Ștefan o zări pe mătușa Ileana Turcu, care tocmai prășea cartofi în grădină.
– Spor la muncă, mătușă Ileana, mai odihnește-te un pic, mai lasă și pe mâine, munca!
– Mânțănim, tovarășe Cibotaru, ei, nu am cum, gândesc să termin azi cu cartofii, mâine mă așteaptă fasolele cu popușoii, pe urmă – via, că de altfel, ne năpădesc buruienile, după ploaia de săptămâna trecută, răspunse mătușa Ileana.
Ștefan se apropie de gard, privi în grădina mătușii Ileana, apoi zise:
– Da, mătușă Ileana, frumoși curpeni de cartofi mai aveți, nu prea am văzut eu la nimeni așa cartofi frumoși!
Cuvintele de laudă, rostite de Ștefan, o încurajară pe mătușa Ileana. Ea lăsă prășitul și se apropie de Ștefan.
– D’apoi ca să ai cartofi frumoși, trebuie să știi cum să-i sădești și să-i îngrijești, răspunse mătușa Ileana cu mândrie, eu cartofii mei, îi pun gata încolțiți, îi sădesc întotdeauna pe data de 4 aprilie, în pământul umed după topirea zăpezii. Dar popușoii cu fasolele, îi semăn pe 4 mai și întotdeauna am roadă bună.
– Mătușa Ileana, eu nu văd pe cartofii matale, gândaci de Colorado, cum lupți cu ei, poate ai vreo taină?, continuă să se intereseze, Ștefan.
-O-o-o-o, asta-i chiar o taină, spuse mătușa Ileana, dar e una din cele mai simple. Eu presor curpenii de cartofi cu cenușă de lemn. Cenușa din sobă o pun într-o sită deasă și la amiază, atunci când e arșița cea mai mare, o cern deasupra curpenilor de cartofi. Cenușa de lemn omoară toți gândacii de Colorado, dar mai cu seamă – larvele și totodată e un bun îngrășământ pentru cartofi.
Și deodată, schimbând tema, mătușa Ileana îl întrebă pe Ștefan:
– Dar pe dumitale, tovarășe Cibotaru, ce probleme te-au adus la noi în sat?
– Am venit cu cazul mătușii Ioana și caut făptașul, îi mărturisi Ștefan.
Auzind una ca asta, mătușa Ileana se dădu atunci mai aproape de Ștefan, după care îl sfătui:
– Ar trebui să treci pe la Anica Știrbu pe acasă. Știi dumitale, chiar astăzi mi-a spus o vecină de-a ei, că în ultimile zile, de la ea, din șopronul unde păstrează lemnele se aude un cântat înnădușit de cocoș. De unde să aibă ea cocoș, când ea păsări în viața ei nu a ținut, se miră mătușa Ileana.
– Mulțumesc, mătușă Ileana, mulțumesc frumos pentru informație, spuse grăbit, Ștefan.
– Să deie Domnul să fie cu folos, îi dori mătușa Ileana și se apucă să-și prășească mai depate cartofii.
 
* * *
 
Ștefan trebuia să grăbească pasul.
Era ora 16:45, când a ajunse la casa Anicăi Știrbu.
Bătu ușor la ușă, dar nu îi răspunse nimeni.
A mai bătut o dată, dar tot fără folos.
Văzând că nu reacționează nimeni, Ștefan deschise ușa și strigă la stăpână.
Din casă, ieși în grabă o femeie tânără, somnoroasă la față, care văzând milițianul la ușă, rămase mai mult speriată decât mirată.
– Bună ziua, Anica, a salutat-o încet, Ștefan, nu te-am deranjat?
– Nu, tovarășe miliționer, dar iertați, odihneam puțin, nu v-am auzit.
– Eu am o întrebare la tine, dacă se poate, începu Ștefan.
– Spuneți, tovarășe miliționer, răspunse Anica, frecându-și fără să-și de-a seama, mâinile una de alta.
Ștefan făcu o mică pauză, o privi mai atent pe Anica și observă că femeia se îngălbenise la față, iar mâinile și bărbia îi tremurau.
– Anica, ce ai putea să-mi spui despre furtul de păsări de la mătușa Ioana Crețu?, întrebă liniștit, Ștefan.
– Nimic, tovarășe miliționer, nu știu nimic. Eu păsări n-am ținut și nici nu țin, răspunse cu tremur în glas, Anica.
Nu reușise Anica să-și încheie vorba, că din șopron, se auzi un cântat înnăbușit de cocoș.
Era ora 17:00.
Anica încremeni pe loc.
– Parcă ai spus că nu ții păsări, se arătă surprins, Ștefan.
Anica își lăsă capul în jos.
– Nu sunt păsările mele, mi le-o adus.
– Și cine ți le-a adus? insistă Ștefan.
– Mi le-o adus Mișa, Mișa Teacă, noaptea, cu vreo câteva zile în urmă și mi-a spus să le tai, dar eu m-am speriat, am înțeles că ceva nu-i curat.
– Ștefan merse la șopron, crăpă puțin ușa și ce să vadă: sus pe lemne, stăteau cățărate cinci găini roșcate și un cocoș mare, de culoare albă.
Era clar că erau păsările furate de la mătușa Ioana Crețu.
Tocmai în acel moment, intră pe poartă, Gheorghii Petrovici, președintele Sovietului Sătesc.
– Salut, Ștefan, strigă încă de la poartă, președintele. M-au informat sătenii că lucrați prin sat, poate vă trebuiește ajutor?
– Da, da, aveți dreptate, tovarășe președinte, chiar am nevoie de ajutor. Poate trimiteți pe cineva s-o anunțe pe mătușa Ioana Crețu să vină să-și ia de aici, păsările furate. Și n-ar fi rău dacă ați găsi vreo doi-trei tineri, s-o ajute pe bătrână să-și prindă păsările și să i le ducă până acasă.
– Îndată organizăm, a spus președintele și a plecat.
Pe loc, ca la comandă, s-au înviorat vecinii Anicăi. Această înviorare, ca unda unui cutremur de pământ, a trecut de la o casă la alta cutreierând mai tot satul.
Cei care erau pe acasă, ieșeau în drum, dar cei care aflați pe drum, se opreau și parcă așteptau cu toții, începutul unui eveniment deosebit.
Peste vreo zece minute, ulițele din apropierea casei Anicăi se umpluseră de oameni, care se tot șoșoteau între ei.
În curând, din această mulțime, apăru și președintele Sovietului Sătesc împreună cu mătușa Ioana Crețu și cu trei tineri de vreo 16 ani.
Auzind că tinerii vor să-i prindă păsările, mătușa Ileana sări repede cu un sfat către ei:
– Mărojel, fiți mai atenți cu găinile când le prindeți și luați seama să nu le speriați, pentru că dacă se pălesc, ar putea să se strice ouăle în ele!
 
* * *
 
În curând, cu permisiunea lui Ștefan, cei trei tineri prinseră păsările, le legaseră picioarele și așa, cu ele în brațe, în coloană, unul după altul și cu mătușa Ioana în urma lor, porniră la casa ei.
Mătușa Ioana, cu o mândrie și cu o bucurie deosebită, mergea în urma coloanei, pe care o tot întâmpinau sătenii aflați pe drum, și prin toată înfățișarea ei, parcă ar fi dorit să le spună tuturor: „Vedeți, încă mai este dreptate pe lumea asta!”.
În toată această învălmășeală, cel mai uimitor era faptul că nimeni dintre săteni nu se încumeta să întrebe cine sunt făptașii furtului de păsări de la mătușa Ioana.
Cunoșteau ei, cu toții, fără îndoială, de la început, cu precizie, cine sunt făptașii acestui furt. Ei nu aveau nevoie de dovezi ca miliția. Acum, toată lumea „sărbătorea” bucuroasă, partea finală sau deznodământul acestui caz neplăcut pentru satul lor, parcă spunându-le tuturor: „Cine va face ca ei, ca ei va păți”.
 
* * *
 
În sfârșit, după ce termină întocmirea, la Anica acasă, a documentelor necesare, Ștefan, împreună cu președintele Sovietului Sătesc, porni spre casa lui Mișa Teacă.
Acum, apăruse o nouă temă de discuție și deja se putea vorbi cu Mișa.
Mișa îi aștepta la poartă.
Când îi văzu că vin la el, se apropie de ei și cu un glas tremurând, le zise:
– Tovarășe maior, Gheorghii Petrovici, am greșit, am fost beat, vinul mi-a luat mințile.
Bine că Anica n-a tăiat păsările. Sunt gata să primesc orice pedeapsă și mi-i rușine de oamenii din sat. Am încuiat ușa la casă și sunt gata să plec la pușcărie.
Ștefan se uită lung la Mișa, apoi – la președintele Sovetilui Sătesc, după care a spus:
– Mișa, îmi pare bine că recunoști că ai greșit, poate încă nu-i totul pierdut. Te aștept mâine la ora 9:00, la mine în birou, la Miliția Raională. Cât privește pedeapsa, ea îți va fi stabilită de judecată. Dar eu cu Gheorghii Petrovici ne vom strădui ca judecata ta să se petreacă în Răchiți, în clubul satului, ca toți sătenii, care doresc, să poată participa la ea și, adresându-se către președintele Sovetilui Sătesc, întrebă, îi drept, Gheorghii Petrovici?
– Corect, tovarășe maior, îl susținu președintele, chiar mâine voi pregăti o interpelare la președintele Judecății din Stejăreni, iar cât priveste clubul, avem destule locuri pentru toți sătenii.
 
Hamburg, 23 decembrie 2021
 
 
 
 
 
 
 

3 comentarii

  1. Nicolae, tare imi amintesc de cazuri similare de la Sangerei (Stejareni)…Vranesti (Rachiti)… Dupa ce am pus camera si se aprinde becul, cind imbla cineva noaptea pe la cotetul batrinei vaduve, care este si nanasa noastra… nu mai dispar epurii, curcanii, gainele…Ptfiu…sa nu deochii…Intocmai asa si este, fura cei ce nu lucreaza, si au patima bautului…Multumesc de nuvela. Am sa i-o chitesc nanasei. Ea te tine minte: Cica tare bun om ai fost cind lucra-i pe la Sangerei…Succes iti doresc. La mai mult si la mai mare! Cu mare drag si respect consangereanul Ion Cazacu.

  2. Pe timpul URSS, era la ordinea zilei aceste furturi. Poate şi acum mai sânt. De 23 de ani nu mai am găini ca să-mi fure.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.