Un țipăt se înalță
plutind spre infinit
din clopot de biserici,
un glas nelămurit,
mai tare și mai tare,
răsună neîntrerupt –
Când veți veni
să ne luați acasă,
căci am rămas orfani
și suntem până azi,
în mijloc cu un râu
ce-și plânge
în lacrimă de sânge,
durerea fraților
înstrăinați de frați,
când crezi însă
că le-ai văzut pe toate,
mai vezi
din podul unei case,
pe malul celălalt,
o mamă-ndurerată
cum pe furiș privește
spre fiica ei de peste Prut,
în brațe cum își leagănă odorul
ce-n mâini muncite de bunică,
nu va fi ținut…
Am fost cândva
o casă mare,
cu zidul fisurat forțat,
ce încă nu i s-a surpat
prăpastia creată,
clocotește-n lavă,
dar dragostea de mamă
și dragostea de Țară,
o cruce grea și mare povară
până la ceruri ne va înălța.
Minunat poemul ieromanahului Donica! Unirea, domnilor, unirea cu Țara Mamă, unirea cu România este cel mai frumos, măreț, curat și sfânt Act de patriotism… Este reconstrucția Temeliei Neamului nostru atât de urgisit în toată existența lui multimilenară… Vă ofer, alături , în semn de imensă prețuire, unul din poemele mele:
Te plâng, Românie…
N-am cum să-ți mulțumesc
că-mi suporți trupul
N-am cum să-ți mulțumesc
că-mi ești hrană
și leagăn al iubirii
și împlinire a destinului
și mărire a Neamului
și ultima Casă
pe pământ
În Mormântul
din Mormânt
Decât plângându-ți
existența…
Și pun în plânsul meu
Toată dorința
de mărire,
de iubire,
de împlinire,
de iertare…
Pentru care-ți sunt dator
Eu, suflet călător
Eu, cel mai mic
dintre cei mici
Nevolnicul
dintre nevolnici
Nepriceputul
Și ingratul
Eu, cel ce te-am uitat
Mai mereu
în umilința
sufletului meu…
Și te-am părăsit
de atâtea ori
Și te-am împroșcat
cu noroiul
Neștiinței
Și te-am lăsat pradă
Neputinței
De a-ți înțelege
Sfințenia…
Te plâng
cu smerenia
Celui ce știe că a greșit…
Te plâng, Românie
Așa cum mi-am plâns părinții
Când i-am dus la mormânt…
Te plâng cu durerea
Celui ce știe
că nu te merită
Cu spovedania
celui ce știe
Că trebuie iertat,
Cu inima și cu sufletul
te plâng
Și-l rog pe Bunul Dumnezeu
Să-mi pună pe umeri
Tot rău ce ți l-am făcut,
Cu vorba-n tăria minciunii
Sau cu gândul tăcut…
Te plâng
Mireasa sufletului meu
Cum își plânge copilul
durerea după mumă
durerea după Neam
durerea după ziua din urmă,
durerea după ce-am avut
și nu mai am…
te plâng
așa cum numai eu știu
să te plâng
În Rugăciune
și în umilință
și în supremă credință
că fără Tine, Românie
Eu nu mai sunt
Și fără Tine
Niciodată n-am fost
Și niciodată
nu voi mai fi
Că fără Tine
îl pierd
pe Dumnezeu
Pierzându-mi definitiv
și sufletul meu…
Te plâng, Românie
Și te rog
să mă ierți…
Dacă mai vrei
și dacă mai poți…
Te plâng, Românie
Și te rog să mă ierți!
10 august, 2020, Bogați…