CÂND VENIȚI SĂ NE LUAȚI? – poem reîntregitor de ieromonahul Vasilisk DONICA

 
Un țipăt se înalță
plutind spre infinit
din clopot de biserici,
un glas nelămurit,
mai tare și mai tare,
răsună neîntrerupt –
Când veți veni
să ne luați acasă,
căci am rămas orfani
și suntem până azi,
în mijloc cu un râu
ce-și plânge
în lacrimă de sânge,
durerea fraților
înstrăinați de frați,
când crezi însă
că le-ai văzut pe toate,
mai vezi
din podul unei case,
pe malul celălalt,
o mamă-ndurerată
cum pe furiș privește
spre fiica ei de peste Prut,
în brațe cum își leagănă odorul
ce-n mâini muncite de bunică,
nu va fi ținut…
 
Am fost cândva
o casă mare,
cu zidul fisurat forțat,
ce încă nu i s-a surpat
prăpastia creată,
clocotește-n lavă,
dar dragostea de mamă
și dragostea de Țară,
o cruce grea și mare povară
până la ceruri ne va înălța.
 

Un comentariu

  1. Minunat poemul ieromanahului Donica! Unirea, domnilor, unirea cu Țara Mamă, unirea cu România este cel mai frumos, măreț, curat și sfânt Act de patriotism… Este reconstrucția Temeliei Neamului nostru atât de urgisit în toată existența lui multimilenară… Vă ofer, alături , în semn de imensă prețuire, unul din poemele mele:
    Te plâng, Românie…

    N-am cum să-ți mulțumesc
    că-mi suporți trupul
    N-am cum să-ți mulțumesc
    că-mi ești hrană
    și leagăn al iubirii
    și împlinire a destinului
    și mărire a Neamului
    și ultima Casă
    pe pământ
    În Mormântul
    din Mormânt
    Decât plângându-ți
    existența…

    Și pun în plânsul meu
    Toată dorința
    de mărire,
    de iubire,
    de împlinire,
    de iertare…
    Pentru care-ți sunt dator
    Eu, suflet călător
    Eu, cel mai mic
    dintre cei mici
    Nevolnicul
    dintre nevolnici
    Nepriceputul
    Și ingratul
    Eu, cel ce te-am uitat
    Mai mereu
    în umilința
    sufletului meu…
    Și te-am părăsit
    de atâtea ori
    Și te-am împroșcat
    cu noroiul
    Neștiinței
    Și te-am lăsat pradă
    Neputinței
    De a-ți înțelege
    Sfințenia…
    Te plâng
    cu smerenia
    Celui ce știe că a greșit…

    Te plâng, Românie
    Așa cum mi-am plâns părinții
    Când i-am dus la mormânt…
    Te plâng cu durerea
    Celui ce știe
    că nu te merită
    Cu spovedania
    celui ce știe
    Că trebuie iertat,
    Cu inima și cu sufletul
    te plâng
    Și-l rog pe Bunul Dumnezeu
    Să-mi pună pe umeri
    Tot rău ce ți l-am făcut,
    Cu vorba-n tăria minciunii
    Sau cu gândul tăcut…

    Te plâng
    Mireasa sufletului meu
    Cum își plânge copilul
    durerea după mumă
    durerea după Neam
    durerea după ziua din urmă,
    durerea după ce-am avut
    și nu mai am…
    te plâng
    așa cum numai eu știu
    să te plâng
    În Rugăciune
    și în umilință
    și în supremă credință
    că fără Tine, Românie
    Eu nu mai sunt
    Și fără Tine
    Niciodată n-am fost
    Și niciodată
    nu voi mai fi
    Că fără Tine
    îl pierd
    pe Dumnezeu
    Pierzându-mi definitiv
    și sufletul meu…

    Te plâng, Românie
    Și te rog
    să mă ierți…
    Dacă mai vrei
    și dacă mai poți…
    Te plâng, Românie
    Și te rog să mă ierți!

    10 august, 2020, Bogați…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.