Pacea scoasă din cuptor – nuvelă de ieromonahul Vasilisk DONICA, USLR

„Pace, pace, pace!”, strigă conducătorii, iar popoarele lor pier în războaie, căci vorbesc despre pace fără Dumnezeu. „Pâine, pâine, pâine!”, strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara Lui Dumnezeu.’’ Sf. Nicolae Velimirovici
 
Bunica scotea din cuptor pâinea rumenă și caldă ca ziua de vară. Nepoțelul ei iubit alerga în juru-i și se învârtea ca un titirez vrând s-o ajute și el, cu ce poate, deși mai mult o încurca. Se frigea de pâinea fierbinte, de parcă era înțepat de un roi de albine. Sufla în mâini vrând să-și tocmească parcă rănile, ca Iisus ce sufla peste ucenicii lui și le revărsa asupra Harul Sfânt. Suflând i se părea că vântul siberian vine și îi răcește mâinile de copil inocent. Inocent îi era și gândul, așa cum e la toți copiii de seama lui. Se gândea în sinea lui, că bunica e o sfântă, ce aduce în lume pacea. Pacea, în viziunea lui era pâinea din cuptorul bunicii.
 
– Bunico, tu aduci în lume pacea! E atât de gustoasă și de bună!
 
– Pacea? Se miră bunica neînțelegând ce vrea să spună. Lasă astea acum și spune-mi mai bine, poezia ceea frumoasă despre pâinea cea de toate zilele! Așa făceau întotdeauna când scoteau din cuptor, îi plăcea să-l asculte, îi părea că ascultă o rugăciune înălțată de un înger, coborât din cer special pentru acest moment. Și de ce mă rog, nu ar putea fi chiar așa, căci și poezia, și povestirile, și pictura, și muzica, și tot ceea ce creează omul, poate fi o rugăciune, dacă e făcut cu dragoste și dăruire, chiar și cu sapa când dai în grădină, înalți o rugăciune.
 
A urmat un minut de tăcere surdă și dintr-o dată, a răsunat glasul subțire și moale al copilului, de ziceai că e al unei fete, dealtfel, bunica îl și confunda de multe ori cu soră-sa:
 
Pâinea de Grigore Vieru:
Pâinică frumoasă,
Din cuptor scoasă,
Pâiniţă cuminte,
Cu faţa fierbinte
Cu faţa măicuţei,
Cu mâna tăicuţei,
Ca soarele-n vară,
Ca bulgăru-n ţară!
 
– Bravo, dragul bunicii! Pentru asta, bunica a împletit și copt un hulubaș, care e mesagerul păcii, zise mai apăsat, dezmeticindu-se, bătrâna și înțelegând despre ce vorbise puțin mai devreme copilul.
 
Între timp, bunica a rezemat lopata și vătrarul în ungher lângă horn, a așezat gurarul în gurs cuptorului, fixându-l bine, ca nu cumva Râjic să-și facă culcuș pe vatra caldă, încă două zile, a cuptorului și s-a întors spre răsărit la icoana din ungher să-și facă cruce și să rostească mulțumirea pentru că a ajutat-o Cel de Sus să aducă pacea în gospodăria lor încă pentru o săptămână.
 
Aveam, poate, dreptate, copil încă fiind, că bunica este făuritoarea păcii, căci din această pace, se împărtășeau toți cei din gospodăria noastră: Râjic și Tuzic, doi vechi prieteni permanent învrăjbiți, dar care se împăcau după ce erau sătui; cocoșul și găinile lui, pe care le chema de obicei atunci când mama scutura fața de masă de fărâmituri, după ce noi luam masa; tata, care binecuvânta întodeauna merindele fără de care, nici nu ne așezam la măsuța rotundă și joasă, cioplită din lemn, cu trei picioare; noi toți trei, cei care ne așezam la masă în jurul tatei, ca ucenicii la Cina cea de Taină, flămânzi de bucate, dar mai mult decât aceasta, de iubirea mamei, care gătea atât de gustos și în toate ce le făcea, punea și un strop de iubire; mama care mereu ciupea pe apucate câte ceva și permanent din picioare; bunica împovărată de ani și de încercări; iepurii din colivie, pe care eu îi răsfățam cu câte un colț de pâiniță atunci când mă duceam la ei să-i privesc, căci îmi erau dragi ca ochii din cap; săracii pe care bunica îi servea cu pâine caldă înainte ca noi toți ai casei să gustăm din ea, chiar de îndată ce o scotea din cuptor și însuși Hristos, așa cum îmi spunea mereu bunica.
 
Și cum să nu fie pacea pe pământ, pâinica cea de toate zilele, când coacerea ei era un adevărat ritual sfânt, o adevărată liturghie, pe care bunica o oficia săptămână de săptămână, la care fiecare dintre noi venea cu aportul său, fiecare cu ce-i era rânduit. Eram cu toții, niște apostoli pregătind parcă cina cea tainică din foișorul cetății din Betania.
 
 
Bijuterie, era pacea asta din cuptor, care se năștea și creștea chiar sub ochii mei.
 
Se poate frământa și coace pacea, nu foarte ușor, dar dacă o cauți și stărui pentru ea, îți iese. Din făină albă de grâu, ca haina lui Iisus, când s-a schimbat la față pe muntele Taborului și un pic de făină de porumb galbenă, ca ceara, așa precum obișnuia bunica să facă, puțină sare, căci e unul dintre puținele produse amintite chiar de Marele Învățător „Voi sunteţi sarea pământului, dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni’’. (Matei 5, 13), apă, căci fără ea ce poți fi?
 
Tata tăia lemnele, lemne tari de salcâm, ca să fie focul bun și puternic reușind să coacă cele douăsprezece pâinici rotunde și luminoase ca soarele. Eu cu fratele le căram și le așezam jos lângă vatra cuptorului. Sora cernea și pregătea de cu seară, făina în două lighene de lut, special meșterite pentru această bucurie sfântă, precum și celelalte țoale și vase, care erau destinate numai pentru această ceremonie. Mama, care frământa din greu, până o năpădeau sudorile, rar când vedeam acest process, căci dormeam încă, dar știam din discuțiile mamei și ale bunicii că este destul de anevoios și de durată. Frământatul se face doar prin hărnicia mâinilor aprigi, care plămădesc făina cu apă, sare, cu mare putere și iubire pentru cei dragi. Bunica, cea care făcea restul și eu o ajutam: mă văd întinzând o bucată de pânză special din in, apoi pregăteam tăvile ungându-le cu ulei de floarea-soarelui, le așezam cu mare grijă la călduț, în care bunica așeza boțul de aluat bine modelat de mâinile ei zbârcite, mirosul ăsta de ulei, aluat, miros de bunică și pace, apoi le duceam până la gura cuptorului după ce creșteau odihnindu-se destul, cum zicea bunica, apoi alergam în jurul ei după ce era deja coptă, când o scotea fierbinte și o așezam pe masa așternută ca un leagăn, căci zicea bunica ,,Pâinea e fața lui Iisus’’. Transpirația bunicii, care înflorea pe fruntea ei brăzdată de viață, basmaua de cit și acele mâini, care jucau în dragoste și smerenie aluatul. Aș săruta acum la nesfârșit acele mâini, care ne aduceau pacea. Dar covata, covata de pâine era un adevărat mister pentru mine atunci, copil fiind. În ea, așteptau cuminți două pături de in și un prosop mare alb, cusut la mijloc, era făcut din două și păstra mirosul, poate și chipul lui Hristos, ca acea mahramă oferită de însăși Iisua regelui Abgar al Edessei pentru a fi vindecat de lepră, mirosul de pâine proaspătă și taină.
 
Ferice de cei care au văzut, au ajutat și au simțit mirosul de pâine proaspătă și pace, ca prima dragoste adolescentină, pură și inocentă, aceste amintiri vor merge cu noi în eternitate. La tot procesul acesta de creație a pâinii, participa nu numai bunica și eu uneori, dar era mereu prezent, Dumnezeu, căci peste tot se făcea semnul crucii, de-asta și era bun, era binecuvântat și frământat și de Dumnezeu. Cred și sunt sigur că bunica mea, acea femeie frumoasă cu ochii verzi și în simplul ei capoțel de cit, nu are cum să nu fie acolo în Lumină, în rai, poate coace și acolo pâine pentru îngeri și pentru Dumnezeu.
 
Coptul pâinii e precum ai merge la taina sfintei împărtășanii, chemat să mergi curat, senin și cu dragoste, căci altfel nu ești primit nici de Dumnezeu, nici de aluat. Dumnezeu se întristează, iar aluatul devine greu și apăsat, căci se frământă în el toată neliniștea acelui suflet care-l face.
 
Iar drumul pâinii începe mult mai devreme, atunci când plugarul ară țarina în toamnă și o pregătește pentru semănat, iar semănătorul aruncă sămânța la fel toamna, ca bobul să poată dospi peste iarnă sub pământ, vedeți voi, pâinea dospește încă din sămânță, soarele și picăturile de ploaie au grijă ca spicele să crească și să rodească, roadele se văd mult mai târziu, însă abia anul viitor în vară, dar îți desfată privirea cât vezi cu ochii, galbenul auriu desprins din soarele ce le-a rumenit, lanurile de grâu copt, transformate fiind într-o mare de spice blonde, ordonate, precum și rebele, apoi secerătorul aduna bob cu bob până umplea carul, morarul care bate între pietrele morii, aceste boabe cernând și separând cojile, cărora le zicem tărâță, de frumusețea și podoaba spicului de grâu – făina, acest morărit, la fel – un ritual sacru și important al transformării bobului de grâu. Același drum îl parcurge, de altfel, și făina de porumb, aurul curs din lumina soarelui pe pământ.
O adevărată stare de bună înțelegere, liniște sufletească, se revarsă din cuptor, din toate cuptoarele gospodinelor, ale mamelor, bunicilor, surorilor care știu să împace atâtea guri flămânde de iubire. Prin pâine, această pâine fără de preț, a revărsat pace Hristos peste cei cinci mii de bărbați, înafară de femei și copii, cu pâine, până astăzi, umple de pace pe toți cei care aleargă la potirul nesecat și sfânt, la slujba cea de taină din biserica dreptslăvitoare. Minune inexplicabilă, care adună în juru-i atâtea suflete. Miracol netălmăcit, care dăruiește viață atâtor trupuri pe pământ și le reînvie în duhul sfânt dincolo. O adevărată pace în lume, care coboară cerul pe pământ, fața lui Hristos, precum accentua bunica, trupul lui Hristos, frânt pentru viața lumii, așa cum ne învață biserica. Mana cea cerească și pâinea vieții, de mii de ani s-a seamănat sub glie bobul de grâu, care, mai întâi moare, iar apoi răsare și prinde viață pentru a înspica și a aduce rod însutit, doar murind, bobul de grâu va răsări. Cum Dumnezeu poartă de grijă bobului de grâu, care este aruncat sub brazdă și răsare, așa o și mai mare grijă poartă pentru cununa creației Sale, omul. Hristos revărsă peste noi, acea picătură din roua vieții, din pacea lui, pe care o sorbim din potir și care ne înviază pe toți. Priviți cimitirul, seamănă cu un lan, dar nu de spice, ci de cruci. Se seamănă trupuri de oameni și răsar cruci, adică înviere, pace și lumină.
 
Astăzi uităm, mulți dintre noi, să coacem pâine. Se împuținează tot mai intens cei din jurul ei, cei care sunt gata să depună eforturi pentru a se bucura de pacea izvorâtă din lumină, pacea cea căpătată cu trudă și jertvire. Este anevoios și de durată, ritualul pregătirii pământului, a cultivării, al secerișului, al pregătirii făinii și în final, a coacerii, dar cum să avem viață dacă nu vom scoate din cuptor pâinea, pacea din care se împărtășesc toți?
 
Pâinea este cea care asigură ființa omului, sufletul și trupul, din care omul mâncând, dobândește viață, și nu numai viața cea vremelnică, dar și pe cea veșnică: „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii, este trupul Meu” (Ioan 6,51).
 
Bunica mereu îmi spunea că pe bobul de grâu, apare înfățișat chipul lui Iisus, deci, pacea și viața se găsesc cuprinse în simplitatea bobului de grâu și în pâinea obținută la final, fierbinte, scoasă din cuptor.
 
 
 
 
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.