Sărbătoarea „mărturisirii” din timpul spectacolului CIULEANDRA, Teatrul SATIRICUS

Am devenit ma bogată cu un spectacol. Ce înseamnă adevărata bogăție, s-a mai spus – procesul de cunoaștere, oameni, evenimente… Ce înseamnă un spectacol? Azi, a fost o mărturisire. Chiar dacă nu am reușit să ajung la biserică, eu simt că m-am mărturisit, mai ales că mâine, e posibil până la împărtășanie.
 
Cât de bogată deci am devenit? Ca în una dintre povești: am luat atât cât mi-a încăput în suflet și atât cât să pot duce. Deci veniți de luați Lumină, ne-au zis probabil și în scenele de întuneric beznă, actorii spectacolului de azi, aplaudat frenetic, de sala ridicată în picioare, cutremurată de aș zice eu, mărturisirea comună cu vindecare în comun. Tot ca la biserică – frăția noastră, a spectatorilor, ne face mai deschiși, mai blânzi cu inima, mai iertați, mai iubiți, mai acasă, în viețile noastre.
 
Nu am pretenția de a face o paralelă anume între mersul la sfânta biserică și vizionarea spectacolelor teatrale. Am bucuria de a mă sărbători pentru că elementar ni s-au deschis ușile spre ambele, iar cine și unde ajunge, Dumnezeu vede și ne ghidează El așa cum știe mai bine sau ne lasă să alegem așa precum simțim noi mai sincer. E o alegere la fel de importantă, frecventarea teatrelor noastre, dacă mergem acolo spre a ne cunoaște identitatea – Cognosce ie ipsum, spuneau latinii -, calea, mecanismele de creare a realității proprii.
 
Eu m-am cunoscut azi mai bine. Întâi, am realizat că e voința mea să aflu întâmplător, despre un spectacol bun. Chiar dacă am fost în alertă cu pregătirea, căci tocmai găteam la bucătărie. Chiar dacă am întârziat un pic, căci nici taxi-ul nu m-a salvat, în schimb, am reușit să trec și pe la flori.
 
Am realizat că zilele acestea, discutând ca mamă cu fiică, mi-am făcut datoria de suflet apropiat în a-mi susține fiica să își fie dedicată adevărului din inima ei. Chiar mi-a trimis Dumnezeu, acest spectacol incluzând calvarul unei mame, care a uitat de conexiunea sufletească divină cu fiica și a „dat-o de suflet” prin a o mărita, în schimbul a câtorva hârtii – bancnote multe sau foarte multe, nu mai contează. Și nu pentru a judeca o biată văduvă, am ajuns la „Ciuleandra”, ci pentru a nu face ca ea, doar cazul în sine este chintesența redată arbitrar – vânzarea sufletului, fie că asemenea acelui Iuda, care l-a vândut pe Iisus pentru „n”(știu – erau 30) arginți…
 
Am mai realizat că în ultimele săptămâni, prin frecvențele atinse, am rezonat și astfel am atras magnetic, un proces de conștiință la Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale” înglobând diverse examene ale conștiinței mele, în această transă, în care am tot lăcrimat cu tot cu finalul dansant și aplauzele în picioare, strigând „Bravo” printre lacrimile peste „botnița” obligatorie. Nu știu de ce, am scos-o pentru câteva minute, cât tot aplaudam, poate că nu mai știam ce e cu mine, deși, însuși dansul mă amețea definitiv și mă simțeam chiar dusă cu pluta.
 
Nu mai conta dacă va fi condamnat sau dacă va ajunge la balamuc, Puiu Faranga, fiu de boier. Am realizat apropo, dacă tot e despre îmbogățirea mea, că este atât de fragil, hotarul dintre nebunie și sănătate mintală. Ba în plus – este atât de mare nebunia acestei lumi, încât atunci când cineva își vinde copila, nu e judecat, iar când cumpărătorul o strangulează, dacă tot și-a achiziționat-o, deja e nebunie sau e crimă, stați că m-am amestecat iar, ca în timpul evenimentului de azi. Țineam să accentuez replica medicului, care era de fapt iubitul rămas în inima Mădălinei, în acea perioadă în care îi vorbea aparent soțului, dar noi vedeam în scenă, că ea, în nebunia vânzării ei, forma un întreg cu altul. Zău parcă aș face o compunere școlărească sau una de Bac, unde apar și gafe bune de publicat… Așadar replica: „Tu ai omorât-o de două ori. Prima dată – atunci când i-ai ucis sufletul, căsătorindu-te cu ea și a doua oară – când ai strangulat-o fizic”.
 
Simțindu-mă oricum o elevă la școala vieții sau la ceva de genul – m-am cunoscut mai bine prin imersiunea în trecut, cu ajutorul unor cumplite scene, redate cu atâta forță artistică, încât nu numai că m-am judecat și răs-judecat, dar am reușind să prind și trenul iertării de sine… Mai ridicam ochii la tavan, de, așa e când strigi și tu, tăcut: Cum, Doamne? De ce, Doamne? Ex-nepreședintele Dondon ar fi răspuns: De-atâta! Păi da, răspunsul este în noi, nu îl cerem nimănui: ca să știm să nu mai facem, ca să ne observăm de la o parte, cum acționăm în pofida acelui dans amețitor, sub presiunea căruia, ca melodie și coregrafie, ca stil național și ca mesaj profund, mă simțeam în fața unui dificil examen.
 
Am venit cu flori pentru întreaga trupă și pentru conducerea Teatrului, dar le puteam înmâna doar unui suflet anume. Firește că erau destinate unui poet deși tânăr, deja afirmat cu brio, actorul Artiom Oleacu. Îi urmăresc evoluția și m-am bucurat să îl felicit pentru poemele sale, la fel ca pentru activitatea de la teatru. Dacă ar fi mers fiica, tot Mădălina, s-ar fi făcut atâta dreptate – ar fi ajuns florile ei, la Alexandrina Grecu, cea care a interpretat splendid la lacrimi, rolul Mădălinei, dar data viitoare, neapărat mă revanșez. Deci despre ce mai vorbim când la fiecare pas, avem a susține câte un examen de omenie, corectitudine, colegialitate? De aceea, să mergem și la biserică, și la teatru, căci ne vom antrena „mușchii” intuiției, ne vom observa dintr-o parte și iar procese de judecată, căci va fi fiind și acea judecată de apoi, un proces permanent, mai știi? Doar de unde să vină Dumnezeu, să ne judece, dacă El e omniprezent și etern?
 
Am mai realizat a câta oară că fericirea e în noi, aidoma răspunsurilor. Iar dacă ne deschidem inima, păi „mă tem” că și acesta este un proces etern sau ciclic infinit…
 
Diana CIUGUREANU-ZLATAN, 
Chișinău, 6 Februarie 2021
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.