Aurelia RÎNJEA: Un Dar Divin, oferit de Crăciun – volumul POTECI SPRE ZIUA A ȘAPTEA

DĂRUIND IUBIREA    (video – AICI)

Ce poate fi  mai frumos pentru mine, în preajma Crăciunului, decât să citesc această carte, care este  Revelație și Binecuvântare, Hrană pentru suflet și Divin:  POTECI SPRE ZIUA A ȘAPTEA, Chișinău, 2021, scrisă de Ieromonah Vasilisk Donica, în care găsim poeme și nuvele. Cartea reprezintă pentru mine o surpriză plăcută, dar așteptată, pentru că acolo de unde vine autorul, știu că există multe resurse românești ancestrale, păstrate spre dăinuire.

Un frumos Cuvânt-înainte, ne este adresat de  Episcopul de Soroca, + IOAN, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, care ne însoțește în acest periplu spiritual, atât de special, în care învățăm să-L mărturisim, să-L manifestăm și să-L slujim pe Dumnezeu.

Un îndreptar hristic, scris cu inima care va ajunge acolo unde trebuie, în inimile cititorilor.

Trebuie să recunosc că atunci când am citit cuvintele „Scrisul – Suflet pe altar” în cuvântul de început al autorului, mi s-au perindat instantaneu  prin față toate câte înseamnă pentru mine IUBIREA DE CUVÂNT, iar vorbele sale de duh au adăugat o bucurie imensă pentru mine, ca om și fizician, care îmi găsesc rostul scriind.

Taina cărților, explorarea lumii prin citit… și poate chiar opțiunea aleasă de autor între a fi preot sau învățător, i-au oferit șansa de a le face bine pe amândouă. Respectul față de cei care l-au încurajat și l-au însoțit pe acest drum, este dovada vie a educației profunde primite și apoi continuate de acesta.

Ni se prezintă simplu, dar demn, ca în fața lui Dumnezeu. Scrisul e cartea sa de vizită, cu sufletul plin de iubire pentru oameni, pentru viață, pentru Creator, este o împărtășire din ceea ce el însuși este, din ceea ce a primit ca dar divin.

Autorul ridică o punte de lumină, din cuvinte, între oameni și Dumnezeu, pe care îl însoțim cu smerenie și dorința de a descoperi ceea ce Dumnezeu vrea să ne comunice prin poet.

Într-un veac pe care autorul îl vede al speranței, până și iarna din atâtea suflete, parcă așteaptă să crească iubirea: „Grăbită iarna se abține tardiv / așteptând să crească iubirea” (Veacul speranței), iar timpul rămâne un mare mister.

Acolo, în Casa mare a sufletului, putem sta de vorbă cu Tatăl din Cer, iar pentru el  rugăciunea e  „casa mare a sufletului unei ființe atinse de harul divin” (p. 22).

Psihologic vorbind, sufletul unui om este o casă mare cu multe camere. Uneori trăim sub același acoperiș și nu știm ce se află în cămăruțele sufletului celui de lângă noi. Dar iată că Poetul își deschide sufletul și ne invită în Casa mare a acestuia, acolo unde, după cum știm, românul invită oaspeții de seamă, unde poți auzi vocea Creatorului.

Cei care în momentele noastre de taină am avut revelația întâlnirii cu Dumnezeu, cu Fiul sau cu Măicuța Lui Sfântă, înțelegem impactul psihologic și liturgic avut, prezentat în volum prin intermediul personajelor, cum este cel al copilului orfan, care descoperă cum „Puterea rugăciunii venea de la Cel Omniprezent, Care îi auzea în permanență chemările și Care răspundea la acestea”, punându-l „în legătură cu Dumnezeul Cel Atotputernic” (p. 25).

Rugăciunea este panaceu:suflet și tărie pentru trup” (p. 26), „iar dacă nu ești plin de Dumnezeu și de dragoste, rămâi pustiu; dacă ești plin de cele lumești, rămâi trist”… „Cea mai bună hrană pentru sufletul omului este bucuria rugăciunii” (p. 25).

Frumos cum se transmit valorile, de la Bunică la nepot, care se întâlnesc în „casa mare a sufletelor”, unde  rugăciunile mergeau direct spre cer, la Dumnezeu.

Alternanța Poezie – Nuvelă, asigură un confort psihologic, o respirație divină precum Apusul din poemul cu același titlu, aducător de seninătatea zilei de mâine. O alternanță, două registre care se completează pe frecvențele fundamentale ale  sufletului, ale ființării…

Poezia din volum,  eu o văd precum o balerină printre acordurile de orgă, o orgă din frunze, ce cântă în biserica sufletului, o muzică în care poetul, precum Pruncul Iisus în Grădina Maicii Sfinte, semănă și culege flori de spirit. În Templul sufletului intră Dumnezeu cu ubicuitatea și omnisciența proprie. El intră acolo unde este așteptat și este nevoie de El.

În Necunoscute sunt căile Domnului întâlnim momente puternice de confesiune din partea personajului (sihastrul, care a crescut un copil, mama respectându-și promisiunea de a se retrage după un an la mânăstire): ,,Aș dori să trăiesc aici, departe de lume, numai eu și Dumnezeu”… sau „cu Bunica de mână la Biserică…” (p. 33).

M-a impresionat cum poți să spui lucruri atât de înalte prin cuvinte simple, pentru a fi înțeles de orice rătăcitor sau doritor de cunoaștere, căutător „la nădejdea în Domnul” (p. 34).

Ne prezintă poetic Satele… Satul  meu… cu oameni cuprinși de amintiri, cu nucul plin de dor sub cerul îmbătrânit, cu superba descriere a locurilor natale… Doamne! – prin ce locuri m-am plimbat citind volumul… ca în copilăria mea…, apoi grozăviile războiului… despre care și mie îmi povestea Bunica… Satul meu, al tău, al autorului e satul cosmic cu soarele lui, unde creşte o lume ce-ncape într-un car, într-un bărdac și unde românul îl așează pe Dumnezeu în capul mesei, acolo unde familia, trecutul neamului și credința sunt valori fundamentale.

Pentru Maria ce era singură,  întâlnirea cu Maica Domnului care a coborât din icoană și a mângâiat-o, revelația a avut un impact miraculos: s-a schimbat, cânta, sădea,  mergea la șezători, de când „pe creștetul ei a rămas urma nevăzută a sfintei mâini” (p. 58). Și colindele… pentru ca apoi… să ne prezinte satele rămase singure, uitate parcă, în care oamenii au pierdut ritmul divin, care au ridicat între ei zidul neiubirii, o lume bolnavă în care unicul panaceu este Dragostea.

Și codrul, prieten de suferință cu românul, este prezent: „Vreau să mă ascund în scorbura unui copac uscat și să plâng acolo pentru satul meu, pentru țara mea, pentru lumea întreagă până o înverzi copacul…” sau „Până și pădurea adormea calmă cu gândul la o lume mai bună” (p. 36), apoi un frumos îndemn de primăvară te revigorează: „Trezește-te, Marie și Vasile, Suzană și Ioane, reînviați ca pasărea Phoenix și reînvățați lumea să cânte – un cânt, un imn, o rugăciune, o iubire!” (p. 63).

Adevăruri fundamentale te însoțesc în volum: Iubirea e-n Lumină…”… „Hristos este soluția oricărei probleme” (p. 91), „Dumnezeu este iubire”…Drumul spre altar, sau calea spre acasă” (p. 93).

În cuvintele „Adâncit în rațiune, aplecat peste timpuri, cu fața spre biserica satului” (p. 68), îl văd pe poet, printre puținii oameni, pribegind ca și Dumnezeu, indiferent de urgiile timpului. Satul, pragul casei, pragul rugăciunii,  au rezonanțe cosmice profunde, căci doar prin credință, nădejde și dragosteputem iubi și ierta, și putem fi numiți OAMENI” (p. 71).

Lucruri profunde și înțelepte: „școala vieții și a naturii este veșnică; salutul ,,Slăvit fi de Domnul!” (p. 35); „trupul trebuie să se supună rațiunii sufletului, conștiinței, care este glasul lui Dumnezeu în om” (p. 35); „Prin această iubire de aproapele, și mai mult se întâlnea tainic cu Iisus Hristos, aici și acum, dar și în ceruri” (p. 38); „Seamănă dragoste și dragoste vei secera. Seamănă pace și pace vei culege” (p. 45); „Unica salvare pe care o are omul este credința” (p. 60); „viața pământească este doar o călătorie spre cer”…„iar cerul este patria legitimă a omului, iar oamenii – copiii cerului” (p. 90).

Întâlnirea cu Hristos,  dorită, care „are loc atunci când El Însuși te caută”. Întrebări

făcute cu smerenie „Când va veni Fiul Omului, oare va mai găsi credință pe acest Pământ?” (p. 80), „Îl ruga pe Hristos să mai țină veacul, să lungească timpul, ca să aibă bucuria cea mare totuși să-L întâlnească fericit și ca toți cei din jur să fi e fericiți ca și el” (p. 81).

În poemul Relegare, ni se vorbește cu evlavie despre refacerea legăturii, „Reconectarea la sursa plină de sevă, / La Viața Vieții de veci!”, care este Hristos.

Periplul continuă Pe urme de sfinți, (dedicat părintelui Serafim Dabija, părinte-model), unde frumos ne spune Biserica este inima umanității, iar preotul e vasul iubirii prin care trăiește și bate această inimă”, un dialog de obârșie cerească legat direct cu Dumnezeu, „Căci drumul spre altar începe cu multe cărări pe care le parcurge sufletul deschis spre căutare”… „Acest drum se conjugă cu verbul a iubi: a iubi tot și toate, dar mai presus de toate – pe Dumnezeu”. Slujind lui Hristos, devii și tu o cale, o șansă de mântuire” (p. 89).

Admirabil, frumos și concis: „cum să nu i te închini și să nu adori acest neam de român din Basarabia, harnic, muncit și oropsit, care se odihnește numai duminica și la sărbători în biserică la sfintele slujbe, iar în zi de lucru, când pune mâna pe sapă, face o sfântă cruce și zice o rugăciune, volbura și pălămida când îl văd cad la pământ tremurând, iar el, țăranul de la sat, zdravăn și sănătos, când îi trage o cântare, tocmai duduie dealurile” (p. 92). Mă alătur și eu acestor gânduri, îmbrățișând cu inima neamul românesc!

Părintele Vasilisk Donica, își înțelege pe deplin menirea:Să fii preot înseamnă să împarți inima și rugăciunea ta cu orice ființă”,… „prin inima ta, tu fiind călăuzitor spre mântuire” (p. 99).

În poemul Absenți, un  avertisment și o întrebare totodată: „cine omenirea va salva?” … și alte întrebări directe și firești în volum: „Fiindcă nu Îl cunoaștem. De ce nu Îl cunoaștem? Fiindcă niciodată nu L-am căutat” (p. 105),  „Ce fac eu? Ce faci tu? Ce facem toți astăzi? Cum cinstim această jertfă mare a dumnezeirii?” (p. 110).

Deși e cuprins de tristețe:  „E cumplit de trist totul azi…  Vindem și cumpărăm tot ce se poate!” (p. 106), speranța rămâne: „E primăvară. E pace încă pe alocuri. Este încă timp de mântuire. Trezește-te, Marie și Vasile, Suzană și Ioane, Elenă și Gheorghe! Căutăți-L pe Iisus și aduceți dar de mare preț, ca și El să vă răsplătească, căci nu poate dărui nimănui nimic atâta timp cât nu ne cunoaște și nu poate ieși în întâmpinarea noastră, atâta timp cât nu am mers noi spre El! ” (p. 109).

Volumul se încheie frumos prin Cugetări spre Înviere: Cugetări la Pilda smochinului, în Sfânta și Marea zi de Luni; Cugetări la Pilda celor zece fecioare, în Sfânta și Marea zi de Marți; Cugetări la Pilda femeii păcătoase ce a uns cu mir pe Mântuitorul și a vânzării de către Iuda, în Sfânta și Marea zi de Miercuri; Cugetare în Sfânta și Marea zi de Joi; Cugetare în Sfânta și Marea zi de Vineri; Cugetare în Sfânta și Marea zi de Sâmbătă; Cugetare la Sfânta și Luminata Zi a Învierii și zilele ce-i urmează.

Pildele sunt lecții înluminate, cu fior hristic, care te pătrund și te luminează. Îndemnurile sunt limpezi și firești: „când va veni la voi Hristos… să-i întindeți smochinele faptelor bune” (p. 105); „Să ne trezim deci, mergând pe drumul Golgotei alături de Hristos, reînviind cu El prin dragoste!” (p. 112); „Asta face Hristos în fiecare an când este pus în mormânt – îi salvează pe toți cei care-L caută, cei care-L doresc, cei care-L primesc și se unesc cu El” (p. 115); „Să ne bucurăm deci de Lumina Învierii lui Hristos și să ne întoarcem încet, dar sigur către El, Adevăratul Dumnezeu, căci pe toți ne așteaptă și de toți se bucură” (p. 119).

La începutul fiecărei nuvele întâlnim vorbe de duh, bine alese, drept motto.  O scriere literară presărată cu construcții estetice de excepție:  „febra iubirii desculțe” (p. 28), „iubire semănată în cuiburi de lut” (p. 30), „nucul a rămas tot în picioare să-și doinească cântările” (p. 49), „Timpul fără aripi zbura alături de gândurile lui”, „degetele vremii…” (p. 69),  „mănăstirea cu adevărat era tinda Raiului” (p.  78), „Norii bosumflați” (p. 86), „Apocaliptic plouă” (p. 102), „untdelemnul faptelor bune” (p. 106).

În În loc de epilog, ne încurajează să ne trezim din nepăsare, să descoperim „Dragostea în toate ipostazele sale: de Dumnezeu, de aproapele, de natură, de patrie, de frumos, de lumină etc. Să încetăm dar a ne autodistruge prin egoism și să ne trezim la realitatea zilei de azi, de ieri și de mâine, IUBIND tot și toate. …  Cât de frumos este să răspândești iubire!”

Asta face poetul prin acest volum, dăruiește iubirea, într-o recunoaștere de sine, „ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară” (p. 125), manifestându-L prin tot ce face.

Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El”.  (1 Ioan 4:9, 10). O iubire profundă, unică și necondiționată, iar scriitorul și Ieromonahul Vasilisk Donica, ne împărtășește aceste trăiri prin Darul său Divin. Cum o bucurie nu e deplină decât dacă e și împărtășită, scrierile sale sunt dăruite precum o pâine sfântă, cu dragoste oferite și cu dragoste primite. Autorul creează stări de bine, emoții înalte, ca un Învățător care îți împărtășește din propria experiență, nu din experiența altora.

Scrierile sale au un ritm al respiraţiei interioare, al ideii, al construcţiei, al curgerii lăuntrice al unui fluid cosmic ce aduce o lecţie de linişte interioară. Ne invită în tăcerea inimii la reflecții profunde, unde numai acolo îl auzim pe Dumnezeu.

A scrie este un mod mai delicat şi mai repede de a trăi frumos şi înalt, amplu şi eliberator. Este rugăciune. Este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima omului. O lume pe care o creezi şi o dăruieşte coborând şi urcând pe scara îngerilor, pe scara lui Iacob, care este de fapt scara înţelegerii, a iubirii şi a dăruirii. Ascensiunea spre cer e o cale a recunoașterii. Coborârea pe scară a lui Iacob[1] e o cale a jertfei, pe care Dumnezeirea a coborât, pentru a ridica umanitatea le cer. Cu cât iubim, urcăm liturgic spre reîntregirea ta ca Fiinţă divină.

Să nu uităm că în miezul fiecărui cuvânt e un izvor de lumină. Ca să începi lucrarea trebuie să-i prinzi capătul, ca și cum ai vrea să treci firul de lumină prin urechile unui ac magic, nevăzut. De fapt îl prinzi cu cele trei degete în rugăciune și scrii. Cuvântul e firul de lumină ce vine de la Dumnezeu și ne urcă la El.

Pentru mine, Scrisul este respirația cosmică prin care simt că aparțin acestui pământ. Mă definește și mă însoțește cu aură de lumină, în bucurie și în singurătate, în adâncul ființei mele, acolo unde îl găsesc pe Dumnezeu. Vibrația cuvântului mă pătrunde tainic, rezonând în toate cerurile, în clipele pe care le trăiesc prinse într-o horă românească, de unde visele prind aripi. O continuă aventură de autocunoaştere și redescoperire, prin care depun mărturie în fața cerului cerului despre adevăr, oameni și iubirile lor. Un miracol prin care supraviețuiesc acestor vremuri, pe care îl trăiesc zilnic și eu și alții, precum autorul acestui volum.

Lectura volumului ți se așează pe suflet ca o Lină Lumină, care te face să-ți limpezești gândurile, să vezi calea, care te ajută să te simți integrat acestei lumi, prin firele nevăzute ale iubirii lui Dumnezeu. O UNDĂ A IUBIRII[2] , cum spune și fizicianul Dr. DANIEL WINTER, din Waynesville, din Carolina de Nord. O cascadă de astfel de unde ne îmbrățișează, iar dacă prin interferența lor se menține raportul Numărului de Aur, generează armonici superioare ale șirului lui Fibonacci, constructive, care păstrează armonia cosmică, viața şi  iubirea care le încape pe toate, manifestându-L plenar pe Dumnezeu.

O iubire hristică, care te îmbrățișează și pe care ne îndeamnă s-o manifestăm zi de zi, clipă de clipă. Asta ne oferă volumul. O iubire care este dăruită, spre a fi mai bogați sufletește și a descifra mai ușor Calea. Un Dar oferit în întâmpinarea Crăciunului, nu întâmplător, o mână întinsă lumii, spre a vedea divinul noi, care suntem de fapt ființe de lumină, copii ai lui Dumnezeu.

Volumul este superb îmbrăcat în lucrări grafice de excepție, ale artistului plastic Iurie Brașoveanu, într-o simbioză de frumos și adevăr, pe frecvențele înalte ale formelor-gând: Lumina, Geneza, arborele cosmic, Sfânta Cruce, oul primordial, aripi de îngeri, ochiul lui Dumnezeu, lumi celeste, toate vin în completarea dialogului dintre artist și iubitorul de frumos. Artistul sfinţeşte lucrarea mâinilor sale, cu sufletul său, cu propria lumină.

În volum, la fiecare trecere, de la o nuvelă la alta, întâlnim altă grafică, alt poem, ca anotimpurile unui arbore, precum filele unei vieți, ca bioritmul românului.

Apariția unei cărți, face parte din miracolul lumii, din miracolul creaţiei la care şi tu iei parte un pic. Este și cazul de astăzi. Trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a ales să faci asta. Poetul e un om făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care a gustat din Potirul Poeziei în care Mântuitorul ni se oferă spre împărtăşanie. O împărtăşanie care te binecuvântează, un strop din Apa Învierii, care îți potolește, din când în când, setea de lumină.

Ca un bun cultivator, autorul aruncă seminţele în pământ bun şi rodnic, din care va răsări grâul, hrănit cu dragoste, smerenie și credinţă și care-l va răsplăti cu roadele sale.

Volumul POTECI SPRE ZIUA A ȘAPTEA, constituie un bun prilej de liniște şi de odihnă în spirit, în aceste vremuri tulburi şi confuze, de reevaluare a valorilor adevărate, un Dar Divin oferit de Crăciun, drept pentru care îi mulțumim scriitorului, Ieromonah Vasilisk Donica și îl asigurăm că îi vom urmări cu interes și prețuire următoarele apariții editoriale.

[1] Geneza (Facerea), capitolul 28.

[2] FIZICA UNIVERSULUI nr 6 Anul 2012 un sfârşit sau un început –Theodor Roşca     

                                                                                                                                                                                                          Aurelia RÎNJEA, membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.